Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Victor MartinImpresarul, vis frumos sau coşmar?

Victor MARTIN

 

                                                                               

 Într-o revistă literară, un redactor de la o editură bucureşteană lansează ideea utilităţii apariţiei, şi în România, a meseriei de agent literar sau, cu altă denumire, de impresar. E adevărat că ne-ar trebui şi nouă oameni care să se ocupe de promovarea şi vânzarea cărţilor, dar sunt absolut sigur că nu avem condiţiile necesare apariţiei unei astfel de îndeletniciri.

În primul rând, nu avem teren de joc. Piaţa distribuitorilor şi vânzătorilor de carte e atât de atomizată, încât căutarea unei cărţi devine o aventură. Dacă la cunoscătorii fenomenului literar românesc această aventură se poate sfârşi cu bine, la marea masă a ceea ce numim “generaţiile viitoare” aventura e de-a dreptul absurdă. Foarte mulţi nu ştiu nici măcar care sunt diferenţele dintre poezie şi proză. Acest lucru nici nu e prea grav, în orice modalitate ar fi exprimat mesajul artistic o carte bună rămânând o carte bună. Necazul e altul: cititorii sunt atât de neiniţiaţi încât nu discern între calitate şi maculatură. Mai rău: consideră maculatura ca fiind lucru de calitate, din lipsa reperelor. Revistele literare pot face oficiul de educaţie a publicului, dar sunt atât de multe încât îţi trebuie şapte vieţi să le răsfoieşti pe toate, pentru a găsi ce îţi trebuie. Dacă ştii ce îţi trebuie.

Mulţimea publicaţiilor nici nu este cel mai mare rău posibil. Un rău mult mai mare e faptul că majoritatea publicaţiilor, electronice sau pe hârtie, radiourilor şi televiziunilor se ocupă de o felie preferată din mainstream, considerând orice altceva foarte urât mirositor pentru nasurile subţiri ale criticilor noştri literari, zaharisiţi, indiferent la ce vârstă, organizaţi în coterie. Nimeni nu vrea să-şi pună problema superiorităţii altuia, orice creaţie străină numind-o “literatură de drept comun”; sau nu poate.  Nici puzderia de târguri şi expoziţii de carte nu rezolvă problema. În primul rând, aceste târguri s-au înmulţit peste măsură, încât nimănui nu-i convine să alerge ca nebunul de la o locaţie la alta.

În al doilea rând, din mulţimea târgurilor de carte, nu iese nici unul deasupra, să poţi spune că are notorietatea Târgului de Carte de la Frankfurt. Notorietatea unui târg e dată de perenitate, de calitatea cărţilor prezentate şi, mai ales, de calitatea celor ce promovează cărţile, impresari sau agenţi literari. La noi, târgurile şi târguleţele cu aer provincial, gaudeamusurile, asocierile de editori, tipografi, patroni sau autori, apar şi dispar meteoric. Cărţile sunt bune doar în accepţiunea unor patroni, editori sau redactori de carte diletanţi, aflaţi la începutul începutului; ei privesc fenomenul ca lăutarul, cam după ureche. Ce le place lor, spun că e sfânt.

Să luăm un singur exemplu, al celui care a lansat ideea impresariatului artistic privat la români; după noianul de cărţi străine editate, mai mult sau mai puţin reuşite, omul a vrut cu tot dinadinsul să promoveze, discriminatoriu, mai mulţi tineri. Şi i-a promovat, dar lipsa culturii l-a făcut să nu ştie că scrierile acestora sunt simple calchieri ale unor traduceri, deja apărute prin reviste sau almanahuri.

Lansările de carte nu reprezintă nici ele o soluţie. Se lansează autori, nu cărţi. Şi chiar mai rău: fiecare editură îşi lansează autorii agreaţi şi publicaţi de ea, pe criterii de gaşcă.

Nu se prea citeşte; pe de o parte, publicul e neformat, iar pe partea cealaltă, nu are cine să-l formeze. Din acest cerc vicios, dacă poate ieşi, impresarul preferă banul. Cum feed-back-ul ban-calitate se formează extrem de greu, fiind, deocamdată, haotic, nu văd nici utilitatea, nici posibilitatea, apariţiei meseriei impresarului. Cea a apariţiei industriei impresariatului, nici atât.

Am văzut lansări de carte unde nimeni n-a fost interesat să cumpere vreun exemplar. Publicul vine, bea cafea, răcoritoare, vreo băutură alcoolică, mănâncă sărăţele sau fursecuri şi pleacă; dacă primeşte cartea cadou şi nu o aruncă la coşul de gunoi, o transformă în suport pentru ibricul de cafea. Si publicul vine doar dacă e invitat preşedintele ţării sau vreo altă somitate, aşa, de curiozitate sau până stă ploaia, să poată pleca acasă. 

Nu există agenţi literari şi nici nu vor fi prea curând în România. Ca să fii promotor al cărţilor altora trebuie să cunoşti fenomenul literar, în profunzime, să ai timp pentru asta şi să fii mai destept decât scriitorul promovat. Nimeni nu are aceste trei calităti, atata timp cât fiecare se zbate să părăsească nenorocita asta de stare de sărăcie românească, materială şi morală. Starea de sărăcie poate fi părăsită doar prin părăsirea Romăniei, dar, odată ajuns departe, intri în altă masină de tocat nervi, specifică altor locuri. Cei ce nu reuşesc să se integreze în melanjul străinătăţii, se întorc cu pretenţia de a ne da lecţii; datorită obedienţei românului faţă de tot ce nu îi e specific, aceştia chiar reuşesc să impresioneze, dar nu pentru mult timp.

La noi, impresarul se confundă cu scriitorul. Mulţi, deoarece au scris câte ceva, au ajuns, conjunctural, redactori de carte şi, în virtutea atribuţiilor de serviciu, sunt obligaţi să facă şi muncă de promoţie, fără să aibă nici o vocaţie. Şi mai mulţi, deoarece au fost angajaţi în funcţie de promovare, reclamă şi publicitate, se apucă şi ei să scrie şi, dacă tot sunt la serviciu, îşi promovează şi propriile cărţi. Primii sfârşesc prin a se crede impresari, iar ultimii prin a se crede scriitori. 

Deocamdată, toată lumea se pricepe la scris şi toată lumea se pricepe la munca de promoţie şi impresariat, de-a valma.

Condiţiile apariţiei impresarului sunt aceleaşi ca pentru apariţia oricărei alte meserii: economice, politice, culturale, sportive, filozofice, literare sau de orice alt fel. Cum acestea se găsesc la nivel submediocru, eventualii nostri impresari vor fi tot submediocri. Dialectic, cantitatea din ce în ce mai mare, duce la un salt calitativ, dar aici nu vorbim de dialectică. Vorbim direct de calitate şi, mai ales, de receptarea ei drept calitate. Lucru de calitate nu există dacă nu este receptat ca atare. Cei ce pozează azi în agenţi literari sunt în situaţia plugarului care mână vitele cu sceptrul regal; ei nu au cum să înţeleagă ce ţin în mână, o bâtă sau un sceptru nobiliar.

N-a fost nici un paradox faptul că, în comunism, se citea mai mult. Se citea din plictiseală, orice, de la cap la coadă, fără nici un discernământ, situaţia fiind asemănătoare cu navigarea pe Internet, fără nici o direcţie şi fără nici un sens. Criticii de atunci au creat emuli de aceeaşi valoare îndoielnică, promotori ai aceluiaşi fel de maculatură. Greu se va ajunge la un cerc concentric cu diametru mai mare, atâta timp cât nici traducerile publicate nu sunt mai breze. În loc să ne ridicăm la înălţimea unor culturi traditionale solide, vindem publicului ceea ce are străinătatea mai prost; nu din răutate, ci din prostie, făcând apariţia impresarului şi mai improbabilă în peisajul literar românesc. Şi atunci, dacă nu are cine să discearnă între bine şi rău, cine să-i dicteze săracului scriitor român ce să scrie, pentru a deveni vandabil? 

Agenţi literari de circumstanţă se mai găsesc, pe ici, pe colo. Scot capul din cel mai neaşteptat ungher.   Personal, ca scriitor, am trăit experienţa colaborării neoficiale cu un astfel de impresar; psihiatru de meserie, sub masca prieteniei, acesta mi-a promovat câteva cărţi, cum s-a priceput şi el, ca un diletant într-o meserie încă neomologată, ca şi inexistentă. Cum perspectiva îmbogăţirii din vânzarea cărţilor mele era de-a dreptul iluzorie pentru amândoi, am vrut să ştiu ce îl îndemna să-şi piardă timpul cu promovarea. Am aflat; domnul psihiatru mă studia pe mine, scriitorul, considerându-mă unul dintre cazurile clinice care se ocupă cu păguboasa îndeletnicire a scrisului. Cu alte cuvinte, omul îi consideră psihopaţi pe toţi cei ce scriu cărţi şi mă lua pe mine drept caz emblematic. Pentru acest lucru, am întrerupt relaţiile cu un astfel de impresar; el a plecat la Paris, eu am rămas să-mi văd de cărţile mele. Când cineva te întreabă de ce scrii, iar tu îi răspunzi că “de-aia”, dialogul e mai mult decât imposibil. Peste ani, se va dovedi cine a fost psihopat, scriitorul sau psihiatrul?   

În mod normal, în relaţia scriitor-impresar, nu trebuie să existe psihopatie. Fără meseria impresarului, nici un scriitor nu este profesionist. Deocamdată, suntem doar mai mult sau mai puţin scriitori. Există iluzia că, dacă ţi-a surâs norocul şi, datorită unei conjuncturi favorabile de o clipă, ai vândut bine o carte, eşti un scriitor realizat, profesionist. Nu e adevărat; din perioada comunistă, am preluat mii de astfel de scriitori “realizaţi”. Realizaţi de agenţia naţională de impresariat artistic a Securităţii, conducerii de partid şi de stat, precum şi Uniunea Sciitorilor, aceştia erau mai mult sau mai puţin virtuali, cum s-a văzut.

Azi, până la o promovare reală, scriitorii sunt fabricaţi pe Internet, un spaţiu mai mult sau mai puţin socializant, spiritual vorbind.

Victor MARTIN

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)