Reclama Dvs.

Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri






 

Despre înțelepciune, vânare de vânt și pierdere de vreme

Nicolae Bălașa

 

Fraților,

 

În primăvara lui 70, după Paște, am conștientizat că,  nu peste mult timp, îmi va lipsi ulița satului, dealurile cu sadina catifelată, animalele și Ghița, un fel de porție a zilei. Ba, mai mult, mi se părea că îmi va lipsi cerul de deasupra capului, visurile și freamătul nopții. În acel an, la doar cateva luni mai târziu, aveam să termin cele opt clase primare și odată cu ele, aveam impresia că undeva, în mine, se năruia totul, chiar și școala ce devenise parte a firii și un fel de freamăt al gândurilor. Faptul că tata, om dintr-o bucată, imi tot repeta: ,,fie înveți carte, fie vreo meserie la o școală profesională”, mă scotea din vremuri. Când timpul intrase, pentru mine, cumva, într-un fel de linie dreaptă, într-una din duminicile sale libere, înainte de examenele de admitere, m-a dus la unul, ginerele lui Lupeanu, profesor de matematică, să vadă cam în ce ape mă scald. Atunci am coborât pentru a doua oară în Severin, orașul de pe malul Dunării. În el, dincolo de peronul gării, veșnic afumat și cu miros de cărbune ars, un fel de  contradicție a timpurilor. Oamenii umblau care încotro, cu capul băgat între umeri,  oarecum fără vreun fel de identitate. Războiul, apoi cei douăzeci și cinci de ani de comunism cu naționalizări și colectivizări care mai de care, schilodiseră ceva din ființa umană. Omenii, un fel de cenușiu mișcător, pătau cumva verdele din natură. Trudite, fie dincolo de pereții vreunei case ponosite, fie în fabricile de confecții, recent înființate, femeile păreau palide, chiar dacă încercau să-și mascheze chipul palid cu farduri de proastă calitate. Doar salopetele prăfuite și încălțările lăbarțate, purtate de bărbați, arătau că peste tot se trudea din greu. La ordin, cât să se șteargă de pe fața pământului fosta orânduire socială, se demola câte ceva, se ardeau cărți, tablouri, biblioteci etc.  și se construia altceva, fără a se ști  dacă în ardere exista vreun rost. Altfel spus, privind acum în urmă, dintr-o anume perspectivă, pe undeva, atunci se tâlhărea trecutul de către ,,tovarășii distinși ai vremurilor, fără a convinge că noul lor, impus cu forța, ar fi creionat viitorul luminos de mai târziu. În istorie hoții, tot hoți, tâlharii, tot tâlhari! Ca și în ziua de astăzi! Cel puțin din acest punct de vedere, omenirea nu a făcut cine știe ce progres. Fără a generaliza, oportuniștii, un fel de scursuri sociale reînchegate, dădeau indicații. Pe la raion, pe la județeana de partid, recosmetizați din foștii legionari, în noii comuniști, răgeau toți analfabeții. Pe parcurs, evident, sistemul le-a dat și diplome, chiar dacă  în marea lor majoritate abia știau să citească. ...Însă, dădeau indicații: ,,Trebuie să ne sacrificăm pentru viitorul nostru luminos!... –  propăvăduiau, dând din mâini sau bătând cu pumnul în masă, toți nespălații (la creier vreau să spun), pe la plenarele de partid, îndemnând: - ,,Tot înainte, tovarăși! Spre cele mai înalte culmi!

 

Fără a politiza  aceste rânduri, dar și fără a lăsa să se scurgă minciuna, singura sevă a politicului, în genere, din toate timpurile, pentru adevărul crud al istoriei, trebuie spus, totuși,  că la 25 de ani după război, adică începând cu anii 1970, dacă facem abstracție de moralitate, de lipsa de proprietate, de lipsa dreptului de a circula, de a gândi, a te exprima liber, de lipsa de a te cunoaște și a te plasa corect în lume etc., în România se trăia, aproximativ, bine. Se trăia aproximativ, sau, mai corect, nu se mai răbda de foame. Se înființase o industrie alimentară oarecum mai sinceră cu consumatorul. Otrăvurile, hormonii și conservanții din ziua de astăzi, lipseau. Încă nu se inventaseră, încă nu ni se stabilise doza zilnică de otravă. Altfel spus, pâinea avea gust de pâine, puiul avea gust de pui, cum de altfel, untul avea gust de unt...  Pe scurt, alimentele erau de calitate și puteau fi cumpărate de către oricine avea un loc de muncă, iar pe atunci, când poporul avea doar activiștii, noul Comitet Central și Marea Adunare Națională, și mai puține hahalere în spate, nimeni nu se putea văieta că nu ar găsi un loc în care să își  rupă oasele. Șantiere, la tot pasul! Cu o tehnologie, totuși, rudimentară și cu multă trudă, poporul ridicase mari investiții (Porțile de Fier, Vidraru, Bicaz, termocentrala de la Turceni, combinate de oțeluri speciale, fabrici de ciment, o industrie chimică, o industrie alimentară etc., ridicase cam tot ce a demolat tâlharii de tip democratic, de după 1989 încoace).

 

Omul obișnuit muncea din greu, prin mocirla vremurilor, însă avea din ce trăi. Activiștii însă, evident, grupați ierarhic, după indicații și îndemnuri, săptămânal, drept răsplată, trăgeau chefuri  și chiolhanuri cu tot felul de putori, prin ogeacurile partidului,  pângărind foste case boierești, confiscate de ,,gânditorii orânduirii socialiste. Atunci, timp de vreo zece ani, începând cam de prin 70, pe alocuri și satul românesc și-a schimbat oarecum fața. S-au renovat și s-au construit noi case. Ce-i drept fără canalizare și  alimentare cu apă. S-au construit după principiul orânduirii, cu wc-ul în fundul curții și cu un fel de resemnare sufletească, gândind la faptul că altfel nu se poate. Și chiar nu se putea, câtă vreme ,,setea muntelui de sare nu avea limite, iar singura ieșire din blestem era prin cer. Prin anii 80, după greșeli în lanț, al unor creiere veșnic falimentare, a început foametea. Bărăganul gemea de mii de tone producție de grâu la hectar, Banatul așișdelea,  românul însă avea pâinea, uleiul, zahărul, la general, viața, pe cartelă, și își plângea, din nou, amarul. Doar activiștii îndobitociți peste măsură, numai cei ce credeau în nemurirea orânduirii comuniste și se vedeau stăpâni ai lumii, dincolo de veacul vecilor, organizau manifestații publice pentru a mulțumi partidului. Numai ei, activiștii și telectualii, ce s-au repezit în Omagiul tovarășului, tropăiau și strigau pe străzi. Omagiu conducătorului, călău al neamului în care te-ai născut! Mde, și să  te și mai afișezi drept om al națiunii  în mijlocul căreia respiri aerul?! Parafrazându-l prost pe Descartes, aș spune: nu exiști dacă ești în ,,Omagiu”- cloacă a cazanului cu smoală și a curvelor de tot felul!  Mai pe românește spus, când ești doar șarlatan cosmetizat,  tot ce ți-a produs neuronul în materie de artă, este  cel mult un fel de bălmăjeală. 

 

Revenind, reafirmăm neputința omului de rând,  de atunci și din tot timpul. Ieșirea lui din iad, prin cer, ca singura portiță. Totul e spre niciunde! Omul se zidește în istorie și tot acolo se dărâmă. Se demolează, asistând neputincios la el și la marea dărâmare. Și asta pentru că ticăloșia-i la tot pasul.

După 1989, după alți 25 de ani, după o altă lovitură dată poporului român (statul e un fel de țâști-bâști, când nu poate struni timpurile), s-a făcut ce? Nimic sau mai nimic, câtă vreme, la vedere, stă doar  jaful, fără  nicio rațiune. S-au dărâmat fabrici, combinate, uzine, s-au inchis mari șantiere, s-a demolat omul, se dărâmă tot, doar pentru a baga nemernicii în buzunar nu doar banii luați pentru vânzarea trudei, de acum sub formă de fier vechi, ci și sufletul  său, al omului, suflet ce  a avut și are doar șansa de a suferi aici  și de a ieși spre cer.   

 

Suflete și suflete! Apoi, ,,suflet bun la toate”! Călcându-l în picioare, aceiași borfași cosmetizați, încruntați sau cu zâmbetul pe buze, în oricare vremuri, după interes, scot poporul în stradă. Să protesteze! Când pentru una, când pentru alta! La mijloc, doar interesul, nevăzut, al ticăloșilor. Ceea ce nu știu protestatarii,  aceeiși oameni fără de identitate, pe vremuri în unanimitate,  acum de stânga sau de dreapta sau, în același timp, și de stânga, și de dreapta, constă în faptul că ei, cei din stradă, ca nemulțumiți în istorie, au câștigat doar bâte pe spinare. Până și Revoluția Franceză (1789) se presupune că ar fi sfârșit când regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat pusă la cale și sub directa conducere a lui Napoleon Bonaparte. În 1799. Atunci, după ce  a pus tunurile pe ei, pe cei ce protestau, și i-a făcut tot una cu pământul, , Napoleon a instituit ,,Consulatul” și, mai târziu ,,Imperiul”, creionând scena pentru marea gamă a conflictelor globale în cadrul războaielor napoleoniene. În perioada celor 10 ani (1789-1799),  de proteste și lupte de stradă, ca de altfel și în cadrul războaielor ce au urmat, au fost fie măcelăriți, fie schilodiți și la trup, și la suflet, milioane de oameni. Reamintesc doar faptul că lângă Moscova, au murit, înfometați și înghețați de frig, peste un milion. Evident, duși acolo de un mare ,,geniu al morții”, Napoleon!!!! Alte miloane au căzut pe câmpul de luptă și altele au murit în mizerie pe străzile Franței. Cei care au câștigat au fost doar cei ce au tras sforile din nu mai știu ce palat sau din iatacul vreunei putori ordinare...Și, probabil, nici măcar ei. Putorile au dat un fel de iz istoriei. Asta e!  

 

Muritorii de rând au câștigat dreptul de a-i vota, iar ei, ,,aleșii”, mai pe larg, dreptul de a ne conduce întorcându-ne, la propriu, zi de zi, spatele. Au nevoie de popor din patru în patru ani și, eventual, atunci când se războiesc între ei, la vedere. Pentru imagine și justificări! Dreptul nostru este dreptul lor de a ne prosti. În oricare tip de orânduire. Fără excepție! Asta, în Roma Antică, se numea circ! Circ la care se adăuga pâine! Chiar și Ceaușescu mai arunca, când și când, câte o cisvârtă sub formă de primă... Și cei de-acum,  conjunctural, la Palat, în Piață, la aceeași veșnică învălmășeală a minții, pentru orbire, se dă ceai, cornuri, acadele. După anotimp! Totul doar pentru aplauze!  Doamne, ce asemănare! Parcă am înțepenit în timpuri. Sau timpurile în noi! Mai că-mi vine să cred că o iau de la început, că sunt cu tata pe ulița din sat, spre oraș,  spre ginerele lui Lupeanu, profesor de matematică, să vadă cam ce-aș fi avut eu în cap.  Cum ce? Nimic! Nimic, câtă vreme am trăit de-aiurea, fără să țin cont că în istorie, dacă ceva aduce, totuși, fericirea unui om, se numește înțelepciune. Restul este vânare de vânt și pierdere de vreme!

 

Nicolae Bălașa 

12.02.2017 Craiova

 

 

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)