Reclama Dvs.

Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri






.

 

Diferite construcții

Ion Mânzatu

 

Toate afirmaţiile mele de până aici pot fi acuzate că sunt doar speculaţiile superficiale ale cuiva care caută cu orice chip originalitate, şi este foarte uşor să dezvolţi o samă de construcţii logice care să convingă că nu avem de-a face decât cu un discurs  pornit dintr-un miez metafizic speculativ. Promisiunea de a vorbi despre contemporaneitate, despre o anume atitudine faţă de aceasta, te duce lesne cu gândul la o construcţie care va folosi instrumente sociologice  şi nu poate pretinde să aibă decât slabe relaţii cu domenii controlate de alte ştiinţe, ale căror produse devin instrumente cu o istorie cunoscută de un umăr foarte restrâns de oameni. S-a instaurat o regulă în practica curentă; toate judecăţile care se fac despre un termen trebuie să rămână înscrise într-un teritoriu limitat, să nu dezvolte relaţii cu nivelele limitrofe.

 

Când vorbim de contemporaneitate, majoritatea dintre noi ne gândim la un orizont căruia îi oferim o omogenitate aproape ideală. Tindem ca, pe măsură ce evoluăm,  să ne dorim o contemporaneitate,  tot mai  compactă în comportament şi în productivitate, ca atare regulile după care aceasta funcţionează se supun Legii, care: „fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate un comandament.” – aşa după cum spune Bergson.. Termenul contemporaneitate caută să indice tocmai omogenitatea care domină forma organizării societăţii umane moderne, în aşa fel încât să confirme  că o altă afirmaţie a lui Bergson: „Atunci când nimeni nu ştie despre un lucru că este, e ca şi cum n-ar fi cu adevărat.” – funcţionează atât în termenii definiţi cânt şi în cei presupuşi. Rezultatul este apariţia unor sofisticate proceduri cu rădăcini în matematică, prin care să poată fi controlată temeinic structura de relaţii care stabileşte raporturi între diferitele domenii ale  orizontului. Aparent avem de-a face cu un orizont  cu un grad mare de independenţă faţă de celelalt, un orizont care s-a detaşat de modelul general, aşezându-se oarecum în oglindă şi organizând elementele conform unor legi elaborate pe baza construcţiilor logice indicate prin noţiuni, multe dintre ele – dintre noţiuni – inventate prin analiza unor momente particulare, specifice doar societăţii noastre şi apărute din evoluţia unor momente care au o aparenţă de singularitate confecţionată artificial.  

 

Lucrul pare a fi pe deplin lămurit, mai ales pentru cel care socoteşte că lumea – şi cea universală, dar şi cea particulară a noastră, a oamenilor –   se află într-un Univers organizat ca o structură de entităţi  în mare parte independente, puse în raporturi mai mult sau mai puţin directe. Sunt folosite teorii matematice, fizice, biologice pentru a susţine logica raporturilor de organizare între sisteme ale unor entităţi de naturi diferite. Dacă Zenon nu ar fi avut curajul să împartă infinitul la infinit, poate că Aristotel nu ar fi remarcat: „Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.” Ori, aporia lui Zenon ne arată că infinitul este o categorie substanţială şi omogenă care are la bază elementele materiale produse  din propria sa substanţă, ca atare poate fi cunoscută prin divizare, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra  propunerii de a privi Universul ca o structură de naturi diferite. Şi atunci, Universul reprezintă natura omogenă a elementelor materiale existente sub formă de undă într-un teritoriu morfic, iar diversitatea lui absolută le conferă capacitatea  de a întreţine continuitatea substanţialităţii generalităţii? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu discontinuitatea materială?  Avem de-a face cu categorii care sunt în permanenţă  de către mişcare prin acţiunea diferenţei de potenţial, modificate în domeniul general al substanţei?, forme care se caracterizează prin menţinerea permanentă a omogenităţii de substanţă pentru ca doar reprezentările morfice să fie capabile să întreţină varietatea formală?

 

 

Materia trecând continuu dintr-o stare în alta  şi rămânând expresia unui raport matricial. Toate judecăţile cuprinse într-un astfel de raţionament par a fi speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul, decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize cât mai în profunzimea mecanicii modului de organizare a substanţei. Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem în categorii ca supranaturalul, în magic, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins între limitele orizontului hotărât. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice   aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”.

Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unei  noţiuni,  pe măsură ce efectele atributelor realităţii manifeste sunt mai subtile – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor dintre înţelesurile noţunii şi atributele obiectului fizic, îl ajută pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. O legătură mai directă şi mai aplicată între funcţiile noţiunii, pe care eseistul le depistează în relaţiile lor tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – noi sau viitoare – pe care le determină savantul, poate că ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; nivele care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană), dar care au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune.

 

Ion Mânzatu

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)