Reclama Dvs.

Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri


 



.

 

Forme și armonii

Ion Mânzatu

 

Toate afirmaţiile mele de până aici pot fi acuzate că sunt doar speculaţiile superficiale ale cuiva care caută cu orice chip originalitate. Caută să dovedească că există teorii ce pot ieși din matca trasată de  logica fermă, sprijinită și probată cu irefutabilele dovezi materiale. (O întrebare interesantă s-ar cuveni a se pune: Știm oare cu precizie să definim materia  și s-o separăm de alte forme componenete ale Universului?, și care ar fi acestea? Dacă acestea există.) Oricui îi este foarte uşor să dezvolte o samă de construcţii logice, sprijinit fiind de litera scripturilor larg acceptate, folosind termenii consacrați în istorie, care să convingă că – în această scriere – nu avem de-a face, până la momentul acesta, decât cu un discurs  pornit dintr-un miez metafizic speculativ, dintr-o generalitate care practic nu poate fi măsurată și nici clasificată cumva. Adică, ne aflăm dincolo de granița cea mai extinsă a lumii fizice; într-o lume  a cărei generalitate nu poate fi probată cu dovezi care să aparțină “concretului”.  Suntem într-un teritoriu propice speculațiilor, așa cum personalități ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Platon, Zalmoxis, Zenon, Leibnitz, Sheldrake etc. s-au aflat la timpurile lor. Se ridică alte  întrebări din raportul acesta: Ce este concretul? Dar care este raportul dintre concret și lumea materiei fizice de care ne folosim cel mai frecvent? Dacă există un astfel de raport, atunci înseamnă că există raporturi de diferite naturi și între concret și toate celelalte forme materiale, pe care le folosim în activitățile noastre? Toate eforturile noastre întru cunoaștere pornesc de la faptul că aceasta există și trebuie să-i definim formele?, sau avem de-a face cu un orizont care se lărgește pe măsură ce i se adugă forme noi.

    Există o teorie – Morfogenetica – ale cărei instrumente tind să dovedească faptul că materia ar fi ceva mai deosebită decât credem noi. Teoria pretinde că materia nu ține atât de masă și energie, cât de formă și energie ale cărei unde sunt purtăroare de informații care se combină în continuu.   Câte forme materiale există în Univers? Conform morfogeneticii există o fingură formă,  care se modifică permanent în funcție de armonia pe care undele energetice o nasc în activitatea lor combinatorie și căreia îi dau formă. Masa, care la rândul ei se exprimă într-o plajă practic fără sfârșit  – de la gând la obiectele unei realități sau alteia  – este cea care determină forma să funcționeze în anumiti parametrii. Scopul acestor existențe este să formeze și să pună în circulație informații. Practic, în Univers, cunoașterea este într-o continuă expansiune, devenind tot mai inexprimabilă pe măsură ce se adaugă noi informații. Afirmația vechilor învățați că, Universul se află scufundat într-un ocean de cunoaștere, pare a nu fi nejustificată. Procesul de expansiune are funcția de a face posibilă armonia din care se nasc forme materiale. Fiecare informație definită contribuie  la nuanțarea mișcării prin noile unde de formă care încep să participe la jocul care sfârșește cu apariția unei forme noi. Astfel, fiecare natură a Universului se îmbogățește și întreține dezechilibrul care e baza evoluției.  Două lucruri importante se cuvine să reținem. Unul este este faptul că există diferențe între formele de comunicare; în vechime, comunicarea, mai ales pentru informațiile importante, care trebuiau să reziste în timp, folosea alegoria, spre deosebire de comunicarea contemporaneității. Alegoria făcea să existe o comunicare tot mai nuanțată, din care se puteau contura termenii care să producă noi unde de formă. Asta, spre deosebire de comunicarea lumii moderne ce tinde spre mijloace carteziene, ceea ce face ca libertatea termenilor să fie tot mai limitată, iar ei să-și piardă capacitatea de a contribui la extinderea comunicării. Cel de al doilea lucru ține de evoluția noțiunii, fapt despre care voi vorbi ceva mai târziu. Este firesc atunci să apară conflicte între formele de comunicare ale celor două perioade istorice. Dar, mai ales, să se piardă sau să se modifice o sumă importantă de sensuri și comunicarea să-și modifice parcursul.

    La nivelul cunoașterii, expansiunea este produsul unui joc al undelor de formă, care ori dau naștere noilor armonii – și în consecință  unor  noi forme  materiale, ori descompun armonii revenind la memorii originare  dar îmbogățite cu informții noi. Morfogenetica este o știință foarte veche, a avut o existență foarte bogată, răspândind de-a lungul veacurilor  alegorii care au structurat mitologia omenirii plămădind  arhetipurile și simbolurile către forme familiare a informației, și aceasta să ajungă mai aproape de percepția umană. Revitalizată de Rupert Sheldrake – care nu s-a ales decât cu o lungă serie de necazuri și acuze, mergându-se până la a fi învinuit de erezie – morfogenetica a rezistat tuturor probelor la care savanții au supus-o făcând să planeze asupra multor teorii propuse de ea, umbra îndoielilor.

    Iată, că dintr-o dată toată ordinea pe care ne bazam s-a spulberat.  Se pare că materia nu e chiar ceea ce credem,  și că Universul nu se comportă chiar așa cum îl descriem noi.

Dorința de a crea o  altfel de imagine  despre contemporaneitate și despre cauzele acțiunilor ei; despre relațiile ce pot fi înființate între un subiect oarecare izvorât din aceasta și corpul compact formator de realitate al ei, nu este tocmai o întreprindere lesne de dus la bun sfârșit. Dar nici modul cum se prezintă contemporaneitatea în zilele noastre nu pare a fi satisfăcătoare. Dacă te folosești de mijloace speculative și păstrezi o logică a aparenței; te duce lesne gândul la convingerea că orice subiect ivit din contemporaneitate nu poate fi decât o construcţie care  ar trebui să folosească doar  instrumente ale sociologiei, sau cele derivate din acestea,  pentru că imaginea globală nu te lasă să admiți ca tema să aibă altfel decât slabe relaţii cu domenii controlate de alte ştiinţe, ale căror activități produc  instrumente menite unor domenii adiacente, și cunoscute de un număr foarte restrâns de oameni.  S-a instaurat o regulă în practica curentă; toate judecăţile care se fac despre un termen trebuie să aparțină unui  teritoriu foarte clar delimitat, să fie definibil în limitele acestuia și  sprijinit de argumente ce provin dintr-o axiomatică larg acceptată; să nu dezvolte relaţii  în nivelele limitrofe. Când vorbim de contemporaneitate, majoritatea dintre noi ne gândim la un orizont căruia îi oferim o omogenitate aproape ideală. Spun că îi oferim pentru că noi suntem cei care definim o atitudine sau alta, noi o declarăm dominantă și noi suntem cei care căutăm să impunem respectarea ei. Practic, avem de a face cu o omogenitate care se naște prin contribuția decisivă a unor generații care acceptă anumite condiții pe care le consideră, și în consecință la declară, dominante. Dacă această dominație este corectă, sau nu e o altă poveste.  Pe de altă parte – că dorim asta, sau nu –  în contemporaneitate există forțe care stabilesc anumite trasee de conduită de la care este foarte dificil (sau așa pare) să te abați. Funcționează în aceste trasee mecanisme care produc un soi de organe tot mai specializate prin care tindem ca, pe măsură ce evoluăm,  să ne dorim o contemporaneitate  și mai  compactă  atât în comportament, cât şi în evoluție, ca atare regulile după care aceasta funcţionează se supun Legii, care: „fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate un comandament.” – aşa după cum spune Bergson. Interveția Legii deschide cale spre compactizarea contemporaneității, compactizare care nu se face uniform, ci pe grupuri, poate și pentru faptul că alegoria a căpătat forme tot mai frivole.  Termenul curent de contemporaneitate urmărește să indice activitatea omogenă necesară pentru a  caracteriza un  mod de organizare a societăţii umane moderne, ai cărei membrii își restrâng câmpul libertăților individuale în favoarea unei iluzorii preluării, de către colectivitate, a responsabilităților, mai ales a celor care crează presiuni. Situație  care   confirmă   o altă afirmaţie a lui Bergson: „Atunci când nimeni nu ştie despre un lucru că este, e ca şi cum n-ar fi cu adevărat.” –  o afirmație care funcţionează atât în termenii definiţi cât şi în cei presupuşi. Contemporanii societății moderne au deprins cu iuțeală să adopte atitudinea sesizată de Bergson – fie că e cu adevărat un factor de realitate, fie că e doar pretins factor.  

   Rezultatul este apariţia unor sofisticate proceduri cu rădăcini în matematică, mai ales în aceea formală, prin care să poată fi controlată temeinic structura de relaţii care stabileşte raporturi între diferitele segmente ale acestui orizont, pe care-l denumim contemporaneitate. Aparent avem de-a face cu un teritoriu  cu grad mare de independenţă faţă de celelalte trecute, un orizont care s-a detaşat de modelul evolutiv general, aşezându-se oarecum în oglindă  față de acesta şi organizându-și elementele conform unor legi elaborate pe baza construcţiilor logice indicate prin noţiuni apărute relativ recent – dar al căror conținut nu este cântărit la nivelul relației de origine cu obiectul definit, ci la acela la care este apreciat că a ajuns obiectul definit. O astfel de atitudine face ca, de cele mai multe ori, să nu știm nici dacă noțiunea mai definește ce ar trbui să definească, nici dacă obiectul este la momentul pe care i-l atribuim. Toate aceste nuanțe care se pierd ne fac să considerăm mai degrabă noțiunea o parte de vorbire și nu o formă materială, în consecință raportul dintre noțiune și obiect devine tot mai nepotrivit. Raportul despre care vorbim, acela dintre noțiune și obiect, nu se modifică doar la nivelul comunicări între subiect-receptor, ci și la nivelul subiect-subiect. Ceea ce face ca procesul, în întregul său să devină o trădare; practic ceea ce gândim, nu e ceea ce comunicăm, iar ceea ce gândim nici măcar nu există. Datorită acestei trădări, Platon are dreptate și realitatea nu există decât la nivel de idee. Dar și aceasta doar atunci când există o relație nemijlocită între realitate și reflectarea ei în idee. Toată această zonă – extrem de sensibilă – întreține un proces conflictual între subiect și receptor, proces care era cu mult atenuat atunci când era folosită pentru comunicare alegoria, și asta tocmai pentru că toată zona definițiilor era mult mai aproape de general. Un general în care era conținut și termenul care definea obiectul realității. Sigur, pentru a întreține un proces de definire, poate că nu era procedeul cel mai fidel, dar pentru cunoaștere era un procedeu potrivit, tocmai datorită generalității care silea atât subiectul, cât și receptorul să caute așezarea    în relație cât mai armonioasă a termenului  cu toate obiectele orizontului, fapt care antrena atât resorturile imaginației, cât și capacitatea de abstractizare. Și, cel mai important, întreținea simțul  personalizării și libertății gândirii.

 

Ion Mânzatu

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)