Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Gând de adio pentru Constantin CIOPRAGA

In memoriam - Interviu cu CONSTANTIN CIOPRAGA

 

DOLIU IN LITERATURA ROMANA

Angela BACIU

 

 

Motto: “Daca insa din moarte pot invata, intelepciunea e un semn ca insasi intelepciunea si linistea trebuie sa semene mortii…” (Mihai Eminescu).

 

Marele critic si istoric literar roman, scriitor, membru de onoare al Academiei Romane, profesor universitar CONSTANTIN CIOPRAGA a plecat dintre noi la venerabila varsta de 92 de ani. Gasesc cu greu cuvintele ca sa exprim dramatica si irecuperabila pierdere, cuvintele parca nu ma mai asculta, ma inchin in fata memoriei unui om minunat, bland intelept. "Literatura lui Constantin Ciopraga este aceea a unui meditativ si introvertit, atras de problemele conditiei umane", afirma Dan Manuca. Printre operele lui Constantin Ciopraga se numara monografiile dedicate lui Calistrat Hogas, George Toparceanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, volumele "Personalitatea literaturii romane", "Poezia lui Eminescu", "Propilee", "Partituri si voci" si traduceri din N.V. Gogol, Jean Bouticre, Gaetano Salveti sau Nino Muccioli. Va ramane mereu viu in memoria celor ce l-au cunoscut si l-au apreciat, iar in literatura romana va fi asezat la loc de cinste precum si merita un devotat slujitor al cuvantului. Domnule profesor, va multumesc pentru tot ce am invatat de la Dumneavoastra, acum s-a facut frig, dar cartile, vorbele, tot ce ne-ati lasat ne vor tine loc de doruri, Dumnezeu sa va aiba in paza!


Angela BACIU

3 februarie 2009, Galati, Romania

 

...............................................................................

 

In memoriam - Interviu cu  CONSTANTIN CIOPRAGA

           Realizat de Angela BACIU, din vol.”Mărturii dintre milenii”, Ed.Limes,Cluj

                               

„Ramane de vazut ce va deveni, in materie de creativitate, globalizarea…Sigur e insa ca personalitatile puternice nu se afiliaza curentelor, ci le domina. Altfel spus, individualitatile accentuate nu vor sa stie nici de plutoane, nici de batalioane!”

 

Ce înţelegeţi D-le Constantin Ciopraga (la modul esenţial) prin conceptul de cultură? Care sunt, în viziunea dumneavoastră, dimen­siunile relevante ale acesteia?

 

Concept-sumă, cultura e, în fapt, o necontenită însumare de sinteze; cultivat este insul care, preluând de la alţii şi asimilând, regândeşte, resistematizează şi reorganizează, dând aripi cunoaşterii în modul său personal.

A fi erudit înseamnă mult; ideal este, finalmente, ca erudiţia să treacă în creaţie. Nu vorbea Ion Barbu de un „umanism matematic”. Formă suplă de umanism în acţiune, cultura se vrea întregită programatic, de unde mobilitatea ei în perpetuare – în funcţie de orizontul temporal, de stratificări preexistente, de legături cu rădăcinile, dar şi de sondaje în viitor. Des­tinată din start intercomunicării din perspective varii, văzută ca feno­men de osmoză, de achiziţii, de complementarităţi şi cone­xiuni, totodată ca sistem de relaţii şi reţea cu însemne existenţiale – orice cultură lasă loc aventurii în necunoscut. Psihologie, morală, me­tafizică şi celelalte îşi topesc impulsurile în tipologii re-veri­ficate periodic; se ajunge la simbolisme generalizante, inclusiv la contopirea experienţei istorice cu axiologia.

Pe scurt, cultura se ridică de la aluviuni inerte la tensiuni în conştiinţă; trecând peste meandre şi bucle încetinitoare, ea se autoreglează; prin decantări, prin suprapuneri şi cristalizări în spiritul epocilor, cultura propune un ecumenism verticalizant.

Că fundamentul popular al culturii noastre i s-au asociat demer­suri ordonatoare şi voci ale unor mari creatori e fapt sem­nificativ. A fost o evoluţie organică ducând la transsubstanţierea impulsurilor primare; la Eminescu, la Blaga ori la Sadoveanu, la Pârvan şi Eliade acţionează polisemantic duhul ancestral, chemări ale pământului, abisalul cu toate implicaţiile lui. Misterul coexistă cu revelaţia; deşi rămas în urmă – arheul punctează totuşi ficţiunea acestor moderni complicaţi, posedaţi, cu toţii, de persistenţa originarului. „Noi – scria Eliade – ne aflăm realmente la mijloc, Între două culturi, Orientul şi Occidentul, noi putem înălţa un fel de pot, putem înlesni comunicarea valorilor dintre Orient şi Occi­dent «ŕ tra­vers des siŔcles»”. În cadru sud-est european, ve­nim cu o parti­cu­lară deschidere spre natură şi cosmos, cu o filozofie

 Practică proprie, adecvată condiţiilor istorice, spaţiului acesta care, deşi „în calea răutăţilor”, încântă şi leagă. Ne înscriem în aria culturilor de tip cumulativ-sintetic, în vreme ce culturile apusene – depăşind de mult stadiul cumulativ – au devenit expansioniste.

În linii mari, ne putem spune că preluat din alte părţi, dar am şi dat; ne vin în întâmpinare nume de rezonanţă ca Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, cărora li se alătură Ilarie Voronca şi Benjamin Fundoianu – continuându-şi ritmul în interiorul limbii franceze.

Au ilustrat diaspora românească, în acest spaţiu, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Petru Dumitriu, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu, Matei Vişniec, Ana Orlea; operele lor şi ale altora, rezidenţi – de voie sau fără – în alte părţi, bună­oară Gabriela Melinescu (Suedia), Ion Negoiţescu (Germa­nia), Ion Caraion (Elveţia), aparţin intenţional şi faptic literaturii române. Se constituie într-un capitol aparte, analog celui spaniol de după 1936, când adversari dictaturii franchiste, unii creatori se refugiaseră în Mexic ori în alte colţuri ale Americii Latine.

Câţiva artişti plastici porniţi – la diverse intervale – din ar­cul carpatic, Nicolae Grigorescu (mergând de şase ori la Paris), modernul Theodor Pallady (aproape patruzeci de ani în Paris – prieten cu Matisse), avangardistul Victor Brauner, alt viitor parizian – au fost, împreună cu mulţi alţii, personalităţi de legătură între două culturi.

 Cât despre Brâncuşi, stabilit definitiv în capitala Franţei, el aducea în sculptura-i de răsunet universal soluţii de sorginte românească. În orizont muzical, să-l numim, de asemenea, pe G. Enescu, nu doar cu al său Oedip, ci şi cu partiturile simfonice, inclusiv cu Rapsodiile cântate pretutindeni.

Principiul vaselor comunicante (cu referire la cultură) rămâne, mai presus de toate, un argument cu valoare normativă: ne mişcăm în indentitorul matricial şi privim cu toată atenţia mentalul celorlalţi. Un câmp stilistic definitoriu, câmp construit de-a lungul mul­tor secole cum este al nostru – nu se lasă alterat de conjunctural.

 

 

Acad. Constantin Ciopraga si poeta Angela Baciu, fotografie de F. Zaharia

 

Care ar fi, după opinia dumneavoastră, relaţiile funcţio­nale dintre inspirat şi creaţie?

 

În versiunea latină a Bibliei, inspiratio e totuna cu „in-suflare”. Iluminaţii, profeţii percepeau „suflarea” sau duhul celest o „revărsare activă de putere divină” (Dicţionar biblic, „Socie­­tatea misionară română”, 1998). Pe scurt, inspiraţia e aus­cultare; inspiratul aude voci. Modalităţi de inserţie în misterul cosmic, totodată forme de predicţie, inspiratio şi revelatio (fenomene interferente) funcţionează nu doar în aria sacrului.

 

În materie de creativitate, cineva „inspirat”, pătruns de un anumit elan plăsmuitor, se crede capabil de miracole. Un astfel de elan e act de miraj plenitudinar, aliaj de exaltare şi beatitudine; momentan, sfâşierile, dubiile, disensiunile omenescului obişnuit se decolorează. Orice creator autentic, indiferent de domeniu, se simte vizitat de un daimon bun (în latină genius); la cei din vechime, grecescul enthousiasmos era un mod de jubilaţie pură, – entheos presupune euforie, transsubstanţiere prezidată de zei. Pulsiuni diverse, iniţial nelămurite, o premergătoare punerii în operă, acţionează dureros de dulce, exercitând presiuni varii insumabile în ideea de iluminare; mai exact, iluminarea e descoperire, o breşă spontană în mister, ascensiune în marginea sublimului.

 

Există vădit o stare de pre-poezie, o alta de pre-cântare ori de pre-figurativ (pictural ori sculptural); în orizont de aşteptare contemplativ, creatorul pare asediat de o demonie pozitivă (în spirit goethean); de momentul declanşator, de temperatura, de intensitatea şi anvengura acesteia depinde, finalmente, valoarea lucrului efectuat. Inspiraţia e, în fapt, un incipit determinant, o provocare şi un câmp magnetic! Raţio­nalistul Paul Valéry (dispreţuitor cu cei care, posedaţi, scriu „în transă”), recunoştea indirect funcţia menţionatului magnetism: „Le premier ves vous est donné pour rien; le reste je l’ai achŔve ŕ table”.

 

Vechiul melos bizantin pornea de la un impuls fonetic, de o melodie, după care tot el scria versurile. Italianul Tartini se trezise din somn entuziasmat de o melodie, însă Trilul diavolului – notat imediat – îi apărea sub nivelul celui din vis. Linia melodică din Bolero de Ravel, obsedată, reia, evident, o frază din starea pre-componistică. O muzică interioară premerge la Nerval acordurile bemolizate din El Desdichado („Nefericitul”); repu­tatul poem e un autoportret legănător sub semnul „soarelui negru al Melancoliei...”.

 

Alteori, mai pregnantă e revelaţia, aceasta echivalentă – în textele biblice – cu epiphaino: cu a arăta. Pre-textul romanului rebrenian Adam şi Eva („cartea iluziilor eterne”) s-a ivit la Iaşi într-o zi de septembrie 1918; pe strada Lăpuşneanu, „pe o răpăială de ploaie”, o necunoscută cu ochi verzi apărută din sens invers, a privit spre un Rebreanu mirat ca după o revedere îndelungată. Reacţie întocmai la acesta, încre­dinţat că momentul întâlnirii celor două „jumătăţi” sugerând un întreg reprezenta sublimul. O frază din Kant, citată ca epigraf al romanului, pledează pentru teza că viaţa omului e „deasupra începutului şi sfârşitului pământesc”, o suită de metamorfoze: „Nu trebuie să credem tot ce spun oamenii, dar iarăşi nu trebuie să credem că ei spun totul fără nici un temei...”.

 

În timpul unei călătorii în „inima Carpaţilor” (1929), Sado­veanu avusese revelaţia dramei din Baltagul – publicat anul ur­mător. Însoţitoare a prozatorului, fiica sa, Profira, avea să dezvăluie momentul declanşator, revelaţie ţinând de vocile naturii; a fost o drumeţie aparent-iniţiativă! „Au ajuns la Dorna; de-acolo pe pârâul Negru ş-au trecut la Stânişoara, suind şi tot suind, până au ajuns sus pe culme, la Crucea Talienilor... Acolo, oprindu-se şi adulmecând zările, Sadoveanu a ascultat tăcerea de deasupra prăpăstiilor şi a citit pe vânturi şi pe nouri întâmplarea năpraznică a lui Nechifor Lipan, în cele mai mici amănunte. Nici nu coborâse bine şi imaginaţia lui declanşată îl şi îngropă pe cioban...” (Note la Opere, 1957, vol. X, p. 692).

 

Durabil modelat de anii formării sale în colegii iezuite, un James Joyce nebigot vedea în inspiraţia literară o formă de epifanie; o epifanie laică (Carnetul din Pola). În cele din urmă, în aliajul de inspiraţie şi revelaţie se manifestă in nuce suflul operei în devenire. Timpul genezic e fermentul hotărâtor; ideea germinală devenită fixaţiune se suprapune voinţei autorului până a-l face să uite de sine pentru a se consacra integral construcţiei.

 

În ce măsură conceptul de generaţie e compatibil cu clasificările estetice? Nu cumva este el prea lunecos?

 

Toată viaţa, suntem tentaţi să ierarhizăm, să clasificăm , să compartimentăm. Însă (oricât de rezonabile), clasificările vizând altele, ţin de convenţii; au acoperire parţială. În fapt, a categorisi însemnă a trece peste acel unicum irepetabil, marcă definitorie, particularizantă, a personalităţii întemeietoare; conceptul de generaţie trimiţând la curente, la grupuri şi confrerii, se proiectează şi el în fluide.

 

 După primul război mondial, apăruse sintagma „generaţia pierdută” (lansată în 1929 – într-un roman de Hemin­gway); prin 1930, André Malaraux se considera ca făcând parte din „generaţia etică”, hotărâtă să schimbe faţa lumii. La noi, circula o formulă largă, „generaţia de sacrificiu”, iar Cezar Petrescu invoca într-o povestire (Omul de calcar) „generaţia des­cumpănită”; ulterior, contradictoriul Miron Radu Paraschivescu se refe­rea la o „generaţie patetică...”.

 

În cazul generaţiilor, nu doar cronologia îşi spune cuvântul, ci şi contextul plurivalent determinând fie acordul, fie dezacordul; intră în acţiune cadrul mobil, arborescent, în care se manifestă su­bi­ecţii în dialog. Contează, în mare măsură, timpul subiectiv, individual, timp ca formă de egoitate normală – supus celui prezidat de Chronos. Potrivit antropologiei culturale, o generaţie ar fi „răgazul care separă pe tată de fiu”, timp implicând căutări, transformări în „vârsta mentală”, redimensionări şi prefaceri în sensul unei oarecare „periodicităţi”.

 

 Psihologic, s-ar produce „o întoarcere sau cel puţin o identificare cu cea a bunicilor”, de unde caractere ce „s-ar transmite din două în două generaţii” (Dictionnaire de la philosophie, „Larousse”, 1964). Cel dintâi care dăduse atenţie unor puncte de vedere ca acestea fusese Albert Thibaudet; remarcabila sa Istorie a literaturii franceze (de la 1789 până în zilele noastre, 1936) e structurată ferm pe criteriul generaţiilor. Reputatul critic, unul dintre modelele lui George Călinescu, argumenta că o generaţie se delimitează de alta la aproximativ trei decenii; în literatura franceză, s-au succedat aşadar generaţiile 1789-1820; 1820-1850; 1850-1995; 1885-1914; o alta era în mers, când Albert Thibaudet se stingea, în 1936. Elemente conjuncturale, în forme diverse, probează însă că un anumit relativism clatină încadrările de tip generaţionist.

 

 Poet de ruptură, geniu inclasabil, damnatul Baudelaire nu s-a desprins de rigorile prozodiei clasice. (S-a scris aprofundat despre roman­tismul clasicilor , şi, invers, despre clasicismul romanticilor! S-a observat, în alt spaţiu, că deşi regina Victoria a Marii Britanii murise în 1901, spiritul victorian avea să persiste –, nu numai în plan social.)

 

După o mie nouă sute, în interiorul literaturii noastre, lu­crurile evoluează altfel decât în veacul Eminescu – Caragiale – Creangă, când pleiada paşoptistă, apoi junimismul (în prima lui etapă) sug3erau o anumită coerenţă globală, un fenomen de raliere socio-culturală. Progresiv, se produc mutaţii inerente, reacţii şi tropisme pe un fond de aşteptare pe alte temeiuri existen­ţial-istorice. Născuţi în acelaşi 1871 (concomitent cu Proust şi Valéry), N. Iorga şi G. Ibrăileanu, structural atât de diferenţiaţi, leagă fiecare de alte repere aspiraţiile de specificitate naţională; îl preocupă alte moduri de temporalitate europeană şi orizont social. Ideea de generaţie, în ce-i priveşte, se subordonează evident fenomenului de coexistenţă, de unde, în cadrele aceleiaşi epoci, opţiuni şi programe concurente. La Viaţa românească, să zicem, nu de la vârstnici se aşteptau opere impresionante, ci de la tineri, de la „meteorii şi cometele” invocate de C. Stere – cum lămurea acesta în amintirile sale de „fost director”. Şi iată-l pe foarte tânărului Arghezi (născut în acelaşi an cu Apollinaire), clamând în numele insurgenţilor de la Bucureşti: „Sensul vieţii de vigoare nu ni-l vor da generaţiile a căror măduvă curge spre mormânt!” („Linia dreaptă”, 1904, nr. 3).

 

Cum au evoluat lucrurile în epoca interbelică şi ulterior?

 

În interviurile lui Felix Aderca, strânse în Mărturia unei generaţii (1929), nu toţi interlocutorii sunt din aceeaşi categorie; Ion Pillat era cu douăzeci şi doi de ani mai tânăr decât I.Al. Brătescu-Voineşti! Într-un studiu cu suport sociologic, Mircea Vulcănescu lua în discuţie nu mai puţin de şapte valenţe ale conceptului de generaţie, dimensiuni „indisolubil legate între ele”. În viziunea lui, o generaţie era „o grupare bio-psiho-istorică, în care predomină oamenii de aceeaşi vârstă, care se manifestă simultan, spontan, cu conştiinţa solidarităţii lor de vârstă” (Criterion, I, 1934, nr. 3-4).

 

 De regulă, în stadiul incipient, o nou generaţie, purtătoare de resurse proaspete, îşi desenează profilul înlăuntrul şi împotriva celei precedente. Pe scurt, conceptul de generaţie reclamă o abordare complexuală, cu implicaţii în existenţa comunitară, în psihologia grupurilor şi în filosofia culturii, cu luarea în considerare a ceea ce Giuseppe Ungaretti înţelegea prin Sentimentul timpului. În materie de eternism, Blaga e mult mai apropiat de mai vârstnicul Sadoveanu decât de alţii din propria-i generaţie; reperele psiho-senzoriale ale lui Blaga – lumina, stihialul, zariştea cosmică, misterul nepătruns, orizontul abisal şi întoarcerea spre sine – coincid surprinzător cu cele sadoveniene. De o parte, muntele sacru sadovenian şi „ţara de dincolo de negură”; de alta, la Blaga, muntele mitic, nu mai puţin impregnat de taine. „La capătul vederii muntele era pentru mine o margine, marginá lumii... (Hronicul şi cântecul vârstelor). Un Blaga interiorizat, „mut ca o lebădă”, cultivă coborârea reculegere în inele mâhnit, atitudine nu mult diferită de muţenia-înţelepciune a lui Sadoveanu. Ce distanţe psihice, apoi, între autorul „Jderilor” şi E. Lovinescu, foşti colegi de clasă la Fălticeni! – unul franc orientat spre modernitate, altul evoluând consecvent sub pavăza tradiţiei. La fel, Ion Pillat (născut în 1891), Lucian Blaga şi Ion Barbu (născuţi în 1895), deşi aparţinând aceleiaşi generaţii, sunt departe de a avea un program estetic analog. Concomitent cu propulsarea modernismului la „Sburătorul”, se manifestă la „Gândi­rea” tradiţionalismul ortodoxist; în cel de al treilea deceniu al veacului tr4ecut, câţiva intelectuali la început de drum, grupaţi în jurul „Crinului alb”, înţeleg să ridice „tânăra generaţie românească”, bântuită de nelinişti multiple în calea vârstnicilor; la rândul lor, experienţele avangardiste, europenizante, au susţinătorii lor.

 

Complementaritatea generaţiilor, literar vorbind, e feno­men normal. În 1933 (anul naşterii lui Nichita Stănescu), intrau în librării: Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Drumul ascuns de Hortensia Pa­padat-Bengescu, Adela de G. Ibrăileanu, Rusoaica de Gib I. Mihă­ilescu, Maitrey de Mircea Eliade, Golia de Ionel Teo­do­reanu, Oraş patriarhal de Cezar Petrescu, Europolis de Jean Bart, Cartea nunţii de G. Călinescu, Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa, plus alte proze care, deşi neperformante, configurau o etapă de intensă emulaţie. Dintre volumele poeţilor, de reţinut: Destin de V. Voiculescu, Scutul Minervei de Ion Pillat, La cumpăna apelor de Lucian Blaga, Patmos şi alte poeme de Ilarie Voronca, Printre oameni în mers de Aron Cotruş, Poezii antipoetice de George Magheru, Punct vernal de Simion Stolnicu; altele, mai puţin relevante, li se alătură. Să observăm că între Hortensia Papadat-Bengescu (născută în 1876) şi Mircea Eliade (născut în 1907) e diferenţă de peste trei decenii, iar între V. Voiculescu şi Ilarie Voronca de două!

 

Ce împrejurări au determinat, în ultimele decenii, graba regrupărilor?

 

Ca efect al tehnicizării febrile – cu vădite consecinţe ontologice, – ideea de „generaţie” comportă după a doua conflagraţie mondială alte conotaţii; frapează, acum, o altă viteză a timpului! Întrunind, ca şi în trecut, multitudini de subiectivităţi, astăzi o generaţie nu mai rămâne în primul plan decât cel mut cincisprezece ani.

 

 Se invocă grupări decente, plasate sub semnul unor nume emblematice – bunăoară Labiş ori Stănescu –, personalităţi anunţând un reînceput, un nou „stil”. Se citează generaţiile „1970”, „1980” şi cele următoare, dar în nici o literatură, oricât de mare, nu sunt de găsit, în etape atât de limitate, prefaceri esenţiale, tranşante.

 

Putem vorbi, în perfectă adecvare la obiect, de generaţia unor Arghezi – Sadoveanu – Bacovia – Goga – Minulescu – Lovinescu – Rebreanu – Voiculescu – veniţi pe lume între anii 1880 şi 1885 şi înscriindu-se într-o constelaţie. Aceştia şi alţii marcaseră o epocă, înfăptuind o sinteză. Nepoţii lor, născuţi în intervalul 1932-1937, aveau să se numească Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Gheorghe Tomozei, Romulus Vulpescu, Florenţa Albu, Florin Mugur, Ioanid Romanescu, Nicolae Breban, Fănuş Neagu, George Bălăiţă ori Al. Ivasiuc. Se afirmă acum – cu rezonanţe diverse – grupări în jurul periodicelor clujene Steaua, Tribuna şi Echinox; la Iaşi, de menţionat tinerescul Dialog; la Bucureşti – Cenaclul de luni şi Amfiteatru.

 

 În a sa Istorie a literaturii române (III, 1987), Ion Rotaru, exeget foarte informat, se referă, bunăoară, la Generaţia mijlocie, „pierdută”, dar „recuperată”, ori întreprinde o Repede ochire asupra generaţiei noi, numită şi „80” sau „81”. După revoluţionarul an ’89, grupări şi regrupări se proiectează pe fundalul febril al epocii actuale. Înzestratul poet basarabean Emilian Galaicu-Păun vorbeşte pasional de Poezie după poezie, făcând elogiul postmodernităţii. Iată-l demonstrând că în literatura noastră primează astăzi generaţia postmodernă; de unde: „conştiinţa parodică a textului, conştiinţa ironică a realului, asumarea corporalităţii umane, asumarea culturală a civilizaţiilor postindustriale, însuşirea formelor panligvistice şi transliterare ale neoavangardismului Europei anilor ’60-’70, luciditatea elaborării textuale, enciclopedismul, eclesionismul, conştiinţa critică, antimimesisul, democratizarea discursului, ludicul, textul (cu toate derivaţiile posibile, de la «pretext», «context», «intertextualism», la «text în text»), la «antropocentrismul nemărginit», retorica beat, psihismul etc.”

Rămâne de văzut ce va deveni, în materie de creativitate, globalizarea... Sigur e însă că personalităţile puternice nu se afiliază curentelor, ci le domină. Altfel spus, individualităţile accentuate nu vor să ştie nici de plutoane, nici de batalioane!

 

De întrevăzut e că, peste mai puţin de un veac, compartimentările pe decenii, în vogă astăzi, nu vor mai avea nici un fel de audienţă.

 

Cum consideraţi oscilaţiile criticii în cazul estimării unor opere performante, privite însă în contratimp?!

 

Fenomen verificat: – împrejurări felurite pot favoriza sau obtacola receptarea unor opere. Un creator de „ruptură un novator frapant riscă să fie ţinut la distanţă; nonconformismul e pus la colţ. Cât timp a trăit, Stendhal n-a avut o mare audienţă. Proust a demarat greu. Cincisprezece editori au refuzat tipărirea primului său volum din ciclul Ŕ la recherche du temp perdu. Entuziasmat de armoniile grigorescieni, Vlahuţă n-a înţeles nimic din Cuminţenia pământului a lui Brâncuşi. Curios e că şi europeanul Călinescu avea să formuleze, mai târziu, concluzii decis-negative despre Masa tăcerii. Structura intimă a creatorului şi cea a comentatorului – observa de mult Croce – „trebuie să fie aceeaşi”, pentru a duce la înţelegere. Într-un volum de eseuri critice, Valori, Mihai Ralea îşi demonstra, în acest sens, consonanţa cu cei citaţi. Supraevaluarea şi subevaluarea ţin, de regulă, de fondul subiectiv al privitorului. Obiectivitate în absolut nu există – de unde diferenţele evaluative de la un receptor la altul. Recunoaşterea valorii unor G. Bacovia şi Mateiu I. Caragiale se datorează mai degrabă posterităţii. În epocă, romanele lui Cezar Petrescu şi Ionel Rebreanu concurau – din perspectiva publicului larg – cu cele ale lui Rebreanu şi ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Acţionau factori de conjunctură. Coteriile literare, grupările pe criterii extraestetice abat atenţia, nu rareori, de la dezbaterile axiologice judicioase.

 

Timpul corectează şi stabileşte dreapta măsură. Câte dintre cele şaptezeci de nume din Antologia poeţilor de azi (I, 1925; II, 1928) de I. Pillat şi Perpessicius sunt, în continuare, reprezentative? Nici o treime! În critica de recomandare, sincronă, comentatorii pot greşi. Sainte-Beuve n-a fost receptiv la evoluţia unor contemporani ca Victor Hugo, Vigny şi Baudelaire. Dar Albert Thibaudet neînţelegându-l pe Paul Valéry? Dar Albert Thibaudet neînţelegându-l pe Paul Valéry? Dar N. Iorga „demolându-l” pe Arghezi? Câţi critici au, oare, tăria să se autorevizuiască?

 

Ne putem spune că valoarea, calitatea ondulatorie, e ine­vitabil supusă reinterpretărilor. Există, e drept, valori fixe, perma­nente, şi valori oscilante. Ar însemna să repetăm un loc comun, dacă am afirma că orice epocă vine cu propriu-i registru de sensibilitate, că epoca noastră ţine de o altă forma mentis decât cea interbelică. În fapt, au şanse de perenitate (concept suplu!) creaţiile care, cu mijloace universal-valabile, invită la un umanism global.

 

Considerată în orizontul timpului în mers, valoarea plenară se ridică deasupra convenţiilor (clasice, romantice, expresioniste şi celelalte); rezonabil e să se vorbească de momente şi monumente; practic, fenomenul creator, în totalitatea lui, e unul de succesiuni, de adânciri, de necontenite întregiri. În marea literatură poţi trăi simultan pe mai multe planuri, transferând succesiunea în sinteză.

 

Care consideraţi că este cel mai glorios moment din literatura română?

 

Cu siguranţă, cel al marilor clasici din interbelic.

 

Există astăzi o luptă între carte şi calculator, între tot ce e valoros şi presa mass-media? Cine va câştiga?

 

În genere, mass-media se manifestă în cotidian şi extensiv. Capodopera literară, filozofică ori de alt gen, se înscrie în durată, în intensiv şi profunditate. Mass-media poate dispune de o audienţă copleşitoare; cartea îşi are fidelii si rafinaţi.

 

Foto: Autoarea Angela Baciu-Moise (Bucureşti 2008), fotograf: Iulia Ganea (copyright)

Coperta volumului: "Mărturii dintre milenii"

 

   

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)