HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

George Baciu -

„GÂNDURI DE LA MARGINEA LUMII”

 

Prof. Daniel Dejanu

 

Domnul profesor G. Baciu mi-a oferit recent o bijuterie de carte, botezată semnificativ: „Gânduri de la Marginea Lumii” (Ed.Rotarexim, Rm.Vâlcea, 2010). Cu emoție deschid „Gândurile…” temerarului poet și pornesc lectura de la afirmațiile autorizate, elogioase, ale d-lui Acad. Gh. Păun, din care redau, selectiv, câteva idei semnificative: „căci poet e Baciul domnișan (…) solemn și șturlubatic, îl prinde pe Eminescu de braț, zâmbindu-I complice (…), îi face o plecăciune de menestrel arhaic lui Nichita (…) și cu inima la vedere (…) se pierde apoi printre mestecenii Sentimentaliei, țara de el zidită și deocamdată numai de el știută, întinsă până la marginea lumii…” (Desinvolt și temerar poetul, p.5). Mi-am zis: iată o excelentă imagine creată poetului de la Domnești, pe care o merită cu prisosință ! Cu generozitate, d-l Baciu ne cheamă și pe noi, cititorii, să-i cunoaștem „țara de el zidită și numai de el știută”, dar așternută metaforic pe file de carte.

 

După lectură, înțeleg că „Marginea Lumii” înseamnă pentru G. Baciu acel „spațiu mioritic” mirific scăldat de apele legendarului Râu al Doamnei, acel „peisaj-cuib” de care creatorul își amintește cu nostalgie „cum mama îl îmbiserica în fiecare dimineață când, supusă de mizeria social, se umplea de dulceața deznădejdii sfințindu-se în eternitatea casei, ce purta în ea tot satul.” (p.6). „Gândurile…” poetului domnișan ( eu l-aș numi poet stănișan, deoarece s-a născut la Stănești) mi-a stârnit curiozitatea și m-a determinat să studiez cu mai multă atenție didactică „mirifica zidire”, construită pe trei cicluri poematice importante: 1. Gânduri de la marginea lumii ( 22 de poeme în proză), 2. Lieduri ( 19 lieduri și 32 de poezii apropiate de tematica liedurilor) și 3. Cioburi de mine (40 de poezii de o deosebită finețe artistic). Lucrarea se încheie cu un scurt poem aforistic, sugestiv intitulat „Gânduri de luat aminte”, prin care cheamă la înțelepciune spiritual spre central lumii. Printr-o butadă aș spune că opera „Baciului” se deschide și se închide cu „Gânduri…” Gândurile de început reprezintă un original concept de „ars poetica” baciană, iar Gândurile de final aduc un mesaj de vindecare a rănilor deschise de rațiune, prin „rugăciune rostită către genunchi, nu către inimă” (p.126). Așadar, poetul n-a vrut numai „să acopere petecul de hârtie cu o frumusețe nouă” (vorba lui Arghezi), ci chiar și-a propus să ne pună pe gânduri…

 

El oferă un material bogat și divers, o tematică privind viața și condiția umană actuală, care incită spiritele. Impune un stil de meditație filozofică, o gândire metaforică, pe care puțini dintre noi o înțelegem, dar ne atrage prin construcția lirică. Dotate cu motive și simboluri de o frumusețe deosebită, poemele baciene au substanța poetică extrasă parcă din „esența poeziei eminesciene”. „La braț cu Eminescu ”, în  Țara Poeziei Românești ! Ce poate fi mai frumos și mai nobil pentru Baciul domnișan ! Așa cum preciza Acad. Gh. Păun, „îl prinde pe Eminescu de brațși bate la poarta lumii de elită „ce gândește în versuri”. „Sentimentalia de la Marginea Lumii” ni-l dezvăluie pe George Baciu suferind de boala poeziei, ca efect al unei emulații de care suferea și „blândul Luceafăr”, când se lansa pe bolta creației: „Și de-aceea beau paharul poeziei înfocate / Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate…” (Mortua est). E adevărat că G. Baciu își pune multe întrebări „nedezlegate”, deoarece se zbate într-o lume „unde gândurile mărșăluiesc pe trotuare de păreri, iar singurătatea are sângele-n gât” (Despre mine, p.7) Chiar din primul poem, care dă și titlul cărții, constatăm gravitatea discursului  liric, concepția poetului despre creație și creator, într-o lume „lehuză, căreia avorturile i-au scurs sângele cald, saliva și sudoarea”(p.6) iar în poemul „Despre mine” își exprimă neliniștea că „simțurile zornăie pe claviatura plictisului”. Lumea în care trăiește poetul este o lume a „suferinței tăcute” și „nu aparține lucrurilor, ci sensului lucrurilor”(p.7).

 

Poemele sale sunt rezultatul unei experiențe individuale și colective de viață, au valoare aforistică, de cunoaștere și uneori de sentință morală. Morala poetului este practică și se bazează pe faptul că în viață „numai rădăcina contează, fiindcă ea leagă diversitatea în unitate (…) și leagă oamenii într-un templu”(p.7). „A trăi înseamnă a te construi în templu pe obsesia asasinată a faptei ” (p.25), subliniază poetul într-un alt poem, ca un leitmotiv stimulativ de înnobilare a vieții. De fapt aceasta este și filozofia vieții omului din popor, de a face ceva trainic în viață. În actul său de creație, gândurile poetului îi „zornăie asemenea nisipurilor printre oseminte”, pentru a contribui la o lume mai bună.

 

Concluzia este surprinzător de pesimistă: „Ea nu ia ființă decât în copiii nenăscuți și în rostul lucrurilor împlinite”(p.6). Speranța însă nu moare niciodată, poetul îndemnând la „cuminecarea” divină: „În cuminecarea Ta, Doamne, căci de nu ne-ai fi ziuă, restriștea din cucuvea, cu siguranță ne-ar destrupa… Ne-ar destrupa…” (p.6). Prin repetiție, poetul subliniază faptul că, fără divinitate, infernal vieții materiale, ar fi dramatic. În viziunea poetului, viața spiritual intensă ar fi salvarea pentru omenire. Asemenea gândire poetică ne călăuzește și în celelalte poeme sugestiv intitulate „Despre fericire”, „Despre iubire”, „Variațiuni de ocazie”, „Cioburi de iubire” etc., toate punând în mișcare „un uriaș angrenaj cosmic”. Prezentate într-o formă lirică eliberată de orice constrângere, poemele baciene dau frâu liber imaginației cititorului, oferind diverse situații de meditație profundă asupra existenței umane. Pentru a depăși „deficitul unei civilizații”, din acest univers controversat, poetul observă totuși că prin iubire divină „oamenii sunt ferestre de lut pe care Dumnezeu le deschide dimineața zâmbind”(Înserarea din mine, p.27). Din această metaforă personificată înțelegem frumusețea imaginii artistice, care deschide noi perspective asupra rosturilor lumii si asupra adâncirii sufletului omenesc. Poetul folosește și o admirabilă antiteză dintre „înserarea din mine”, care produce plictiseală și „goliciunea destinului”, în opoziție cu optimismul din finalul poemului, când divinitatea, generoasă, zâmbitoare, „deschide dimineața” oamenilor.

 

În poemul „Despre fericire”, poetul este neliniștit când vede „fericirea rătăcindu-se” și încearcă să o trateze „ca pe o problem” filozofică. Înțelegând „neputința umană”, concluzia nu poate fi decât tristă: „Când credem că am trăit, ultima filă a capriciilor minții ne rostește arta de a putrezi. Fericiți aceia descompuși în muguri de simțuri !”(p.11). Sentimentul numit iubire este elogiat în poemul „Despre iubire”, autorul venind și cu o definiție original: „Iubirea înseamnă supunere față de inimă. Asemenea pietrei, supusă nu pietrelor, ci templului”(p.12). Așadar, în concepția poetului, iubirea este o binecuvântare divină, ce înnobilează viața, în comuniune cu femeia. Aceasta este idea care se desprinde și din poemul „Femeia, viciu al înțelepciunii”(p.17), în care „Ea, femeia” apare ca o simbioză de echilibru în central universului: „E ca pământul cu care se joacă Dumnezeu când plânge de tristețe”(p.18). Comparația sugerează poziția femeii în central lumii, așa cum pământul este în central universului. De aceea, femeia „eterna poveste” reprezintă „obsesie” pentru George Baciu, „singurul viciu prin care te înalți în înțelepciune”. Fără Ea viața n-are niciun sens, „ar fi un șir de trăiri pierdute”, ba chiar un dezastru pentru istorie. „Femeii îi datorăm mai mult pentru înțelegerea lumii, decât savanților”, precizează scriitorul, reflectând asupra rolului Ei în cultură , deși o consider „un fruct al viciului”. „Jefuit de obsesia femeii”, poetul trăiește uneori și „vreme de eternitate” sub imperiul iubirii profunde. Trebuia să scrie și un poem care să-I trădeze profesia, nobila meserie de dascăl. Poemul se numește „Lecție despre mine”(p.14), în care dă anumite lecții de filozofie, privind teoria contrariilor. Am reținut în mod deosebit formulări educative aforistice, demne de memorat: „Dumnezeu a creat lumea fiindcă o simțea în inimă. Și a făcut din poporul său un imn”(p.15). Frumos, spus, bine gândit ! Asemenea cugetări îți mângâie sufletul !

           

Pentru a releva „O altă logică”(p.19) a celor răi, „împodobiți cu putreziciune, mândri și găunoși”, a lichelelor societății, care „își exilează imperiul în tăcerea copacului ce-și plămădește floarea”, poetul G. Baciu aduce în atenția cititorilor portretul găunos al „domnului Activist” care „suferă de răni intelectuale”, dar își continuă și azi „ritualul de a parveni”, cerșind în limbajul lui de lemn, „zgâriat de duhoare” un loc favorabil în ierarhia social. În mod direct și dur, poetul răzvrătit înfierează putreziciunea limbajului și „gâfâiala de cuvinte” a tuturor activiștilor corupți de astăzi, care promovează „licheaua în vârful ierarhiei” prin slugărnicie, prin „gudurare alăptată de incultură”. Așadar, analizând primele poeme ale cărții, constatăm că „Baciul domnișan” are o gândire profundă, mereu vie și incitantă, „cu inima la vedere” și o construcție artistică originală, foarte apropiată de arta poetică a marelui Nichita Stănescu. Ca și la Nichita, întâlnim unele construcții indescifrabile pentru cititorul de rând, dar frumoase, chiar mărețe prin spontaneitate și ermetism. Potrivit firii lui și, mai ales, formației profesionale, bazat și pe argument istorice, George Baciu gândește poetic istoria contemporană. Închipuirea lui se mișcă în voie, zboară prin universal uman, de la pământ la cer, de la viciu la înțelepciune și găsește prilej de emoții poetice și de meditație: „Dincolo de argument e viața, singura întâmplare neașteptată ce ne tastează biografia într-un e-mail cu pretenții de istorie umană”(Variațiuni de ocazie, p.13).

 

Iată, G. Baciu este surprinzător de modern în judecățile sale estetice, pe care le rostește cu competență didactică. Prin „Gândurile…” sale, adevărate leacuri de iubire pentru suflet, poetul adoptă figura de misionar, a cărei datorie este de a umaniza „pustia”, de a face compatibil absolutul perfecțiunii morale cu puterea cuvântului…

 

Prof. Daniel Dejanu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com