Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

O confruntare filosofică şi politică de idei

Judecătorul Marius ANDREESCU

despre Constantin NOICA

 

Dialoguri privilegiate: Maria-Diana Popescu

 

 

 

Definiţia Kantiană („Kant – Doctrina dreptului”), admite dreptul ca pe ceva în genere sfânt, numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului absolut, dar şi a libertăţii conştiente de sine. Pentru a fi mai bine înţeles acest concept, domnul Marius Andreescu, judecător la Curtea de Apel Piteşti, prof. univ. dr. la catedra de Drept Constituţional din cadrul Universităţii Piteşti, a comportat  cu profesionalism, în dialogul nostru, un adevărat compendiu.

 

Maria-Diana Popescu: D-le judecător, necesitatea primei întrebări rezidă din proba unei realităţi personale. Ştiu că l-aţi cunoscut pe Constantin Noica. Vă rog, câteva consideraţii asupra întâlnirii cu marele gânditor român.

 

„L-am cunoscut pe marele filosof Noica la şcoala sibiană”

 

Judecătorul Marius ANDREESCU: Am avut privilegiul studiilor de început, în domeniul dreptului şi al filozofiei, la Sibiu. Am cunoscut la şcoala sibiană (pentru că se poate vorbi de o şcoală spirituală sibiană, o şcoală culturală) oameni de mare valoare precum D. D. Roşca, Constantin Noica, de care aţi amintit. Întâlnirea cu marele gânditor român a fost mijlocită de cercul de filozofie, care funcţiona pe atunci la Sibiu, şi care grupa studenţi din diferite domenii de pregătire, specialişti, profesori. Stabilit la Păltiniş, Constantin Noica avea o serie de proiecte, printre care şi publicarea caietelor marelui Eminescu, crearea unui colectiv de acţiune, „oameni antrenaţi”, cum spunea Noica, în domeniul spiritului, care să creeze performanţe în domeniile lor de activitate.

 

Am avut multe întâlniri cu marele filosof, am ascultat cu mult interes prelegerile sale şi, dincolo de aspectul tehnic al problemelor, evident Noica era extrem de riguros în ceea ce priveşte conceptele, categoriile şi tehnica filosofică. Pentru el filosofia nu era o manifestare de salon, ci o ramură ştiinţifică foarte importantă. Era o modalitate de gândire, o modalitate de a fi, şi ca urmare, nu era o simplă retorică în gândirea lui. Dincolo de această rigoare tehnică, m-a impresionat deschiderea către universal pe care Noica o avea, dar păstrând, în acelaşi timp, concretul şi particularul. Sigur, formaţia mea de jurist era orientată spre găsirea unei relaţii între valorile universale şi diversitatea concret existenţială. Ori, soluţiile pe care Noica le propunea în gândirea sa, cu acea devenire într-o fiinţă sau limita care nu limitează, m-au făcut să gândesc că legea ca act normativ, ca măsură abstractă, nu poate rezolva întru totul marile probleme ale existenţei umane, ci trebuie să găsească această legătură între universalul, abstractul legii şi diversitatea concretă. Întâlnirea cu Noica de la vremea respectivă a însemnat şi necesitatea evoluţiei culturale pentru mine.

 

Mi-am dat seama că nu poate să existe în domeniul umanist o specializare îngustă. Orice specializare, parafrazându-l pe Noica, trebuie să fie o limită care nu limitează, o deschidere spre alte valori, oricând accesibile celui care lucrează într-un domeniu sau altul al spiritului. Acest mesaj a lui Noica m-a urmărit în activitatea mea de până acum şi, deşi n-am reuşit să fac performanţă în domeniul filosofiei, ideile marelui gânditor român, au fost pentru mine o realitate, pe care am căutat să o transpun în profesie şi-n viaţa de zi cu zi.

 

MDP: Montesquieu, în cartea „Despre spiritul legilor,” spunea că ”trebuie să cunoaştem bine ce înseamnă independenţă şi ce înseamnă libertate”. Cum s-ar încadra acest concept în contextul legislativ actual?

 

Judecătorul Marius ANDREESCU: Da, Montesquieu şi alţii, în sec. XVII şi în secolele care au urmat, au pus fundamentul teoretic, filozofic al înţelegerii libertăţii umane. Precizez că dreptul ca atare nu reglementează libertatea, ci libertăţi şi drepturi. Libertatea este un concept de care se ocupă filozofia, teoria dreptului, de care s-a ocupat Montesquieu în lucrarea sa. Evident, dacă ne gândim la libertate, având în vedere genul proxim care însumează diferenţele specifice drepturilor şi libertăţilor de care se ocupă ştiinţele juridice, se pune problema care sunt limitele libertăţii în general. Poate exista libertate absolută? Libertatea înseamnă independenţă totala sau posibilitatea oamenilor de a subsuma legile în vigoare. Amintesc aici două mari orientări teoretice, care pornesc de la Montesquieu şi care au fost dezvoltate în ultima vreme: teoria normativă a dreptului, care spune că fiecare om se poate manifesta în limitele necunoscute de lege, şi cea a dreptului subiectiv, care vizează posibilitatea omului de a avea o conduită comportamentală aproape fără limită.

 

Un exemplu de libertate absolută este dreptul la viaţă, dar acest lucru nu înseamnă că nu este condiţionată. Trebuie să concepem, aşa cum şi Montesquieu a făcut, că nu există libertate fără limite. Limitele fiind condiţii fireşti. Carboner, un mare sociolog francez, considera că cea mai bună definiţie a dreptului este aceea de coexistenţă a drepturilor şi libertăţilor. Limita unei libertăţi este determinată tocmai de existenţa drepturilor şi libertăţilor altora şi de posibilitatea ca ele să fie respectate şi manifestate, acesta fiind esenţa ideii de justiţie şi trebuie raportată ca atare şi la libertate. Ca urmare omul nu poate avea o libertate fără nici un fel de limite. Pot exista restrângeri, pot exista derogări. Sunt situaţii când autorităţile statale pot interveni în exercitarea libertăţii, luând măsuri care să reprezinte restrângerea unei libertăţi sau a alteia. Atât documentele internaţionale, cât şi Constituţia României reglementează cu precizie situaţiile când statul poate interveni în speţă.

 

Una dintre preocupările contemporane în materie este de a determina limitele puterii discreţionare ale statului. Intervenţia autorităţilor etatice să nu aducă atingere substanţei libertăţii. Exerciţiul libertăţii poate fi restrâns justificat, dacă există un scop legitim, dacă măsura este proporţională cu acel scop, dar nici în asemenea situaţii libertatea ca atare nu poate fi restrânsă. O altă linie de gândire este înţelegerea libertăţii. Înainte de 1989, defineam libertatea ca necesitate înţeleasă. Parafrazând definiţia în raport cu doctrina, pot spune că nu necesitatea trebuie înţeleasă, ci tocmai libertatea, pentru ca fiecare individ să conştientizeze limitele între care el îşi poate manifesta drepturile şi libertăţile. Iată că şi Montesquieu făcea referire la un comportament liber al omului, la independenţa acestuia – independenţă care trebuie subsumată pe de o parte valorilor sociale, pe de altă parte legii şi conştiinţei individuale. Aceste imperative subliniate de marele gânditor se regăsesc azi într-o formă modernă în doctrina şi realitatea juridică, privind libertatea şi libertăţile.

 

MDP: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni se află în lanţuri”, spunea la timpul său Jean Jaques Rousseau. Cum a-ti nuanţa afirmaţia raportând-o  la nevoile şi larealităţile prezentului?

 

Judecătorul Marius ANDREESCU: Celebra zicere a lui Rousseau este actuală, evident cu particularităţile de rigoare. Poţi fi în lanţuri, dacă nu conştientizezi libertatea, dacă nu valorifici drepturile şi libertăţile înscrise în Constituţie sau în alte legi. Din acest punct de vedere, afirmaţia lui Rousseau este contemporană. Mai sunt şi alte aspecte şi mă refer la ingerinţa uneori arbitrară a autorităţilor statului în libertăţile recunoscute constituţional şi internaţional omului. E suficient să amintim că România a fost condamnată de mai multe ori de către Curtea Europeană pentru drepturile omului, pentru ingerinţe nepermise. Iată că cei care guvernează, cei care aplică legea, trebuie să se aplece mai mult asupra necesităţii de a recunoaşte statutul omului, ca fiind o fiinţă liberă. Există şi situaţii când oamenii aleg să fie supuşi unei servituţi, pentru a li se asigura o bună stare economică. În speţă, nu mai putem vorbi de oameni liberi. În opinia mea şi a altor doctrinari, dacă dimensiunea unui scop economic, material este mai puternică şi oamenii renunţă la ideea de fiinţă liberă, cred că spusele lui Rousseau sunt de actualitate. Şi la noi se întâmplă astfel de chestiuni.

 

Vorbind de servitute, ea nu poate fi una spirituală, când omul e dependent de o anume idee care nu se regăseşte valoric în nici un fel de criteriu. Am în vedere problemele pe care le pune societatea contemporană: alcoolul şi drogurile. Oameni care se pretind liberi sunt în realitate în lanţuri, pentru că depind de asemenea nonvalori care îi aduc într-o stare de servitute uneori totală. Iată că spusele lui Rousseau au multiple semnificaţii, iar libertatea nu poate fi absolută decât numai ca teorie, ca doctrină. Trebuie să mai avem în vedere valorile juridice şi marile principii ale moralei, ale religiei, ale dreptului. Ele trebuie să se constituie în elemente de bază ale conţinutului libertăţii, pentru a evita forma de dependenţă şi servitute. Kant spunea că trebuie să se acţioneze în aşa fel încât legea ta să valoreze oricând ca o lege universală. Numai într-o asemenea ipoteză ar putea fi depăşită afirmaţia justă a lui Rousseau şi libertatea ar deveni un fapt concret, înţeles, care să se manifeste ca o corelaţie între comportamentul individual şi imperativele pe care statul le impune, inclusiv prin intermediul dreptului.

 

MDP: După cum arăta un eminent jurist român, Mircea Djuvara, prima sarcină a dreptului constituţional şi a legiuitorului în materie este să ţină seama în mare măsură de realitate. Dihotomia între drept şi fapte poate duce la disfuncţionalităţi nedorite, care să reflecte în mod greşit realitatea. Vă rog  să veniţi în întâmpinarea afirmaţiei.

 

„Drepturile omului nu trebuie să fie o simplă retorică”

 

Judecătorul Marius ANDREESCU: În concepţia mea, cât şi a altor specialişti în domeniu, problema drepturilor omului trebuie privită într-o triplă perspectivă: planul filosofic, ideatic, ar fi prima dimensiune; a doua priveşte reglementările constituţionale şi nu numai cele interne şi a treia ar fi cooperarea internaţională în ceea ce priveşte consacrarea şi protecţia drepturilor omului. Este ştiut faptul că, la nivel statal, recunoaşterea drepturilor fundamentale ale omului a stat la baza constituţionalismului. Primele constituţii au apărut ca o necesitate a consacrării şi garantării acestor drepturi. De atunci până astăzi, a existat desigur o evoluţie în acest domeniu, atât conceptuală, filosofică, dar şi în plan juridic. În documentele juridice interne şi internaţionale, există tendinţa de a fi consacrate un număr tot mai mare de drepturi ale omului. S-a depăşit sfera clasică în care se vorbea numai de câteva libertăţi.     Astăzi vorbim de foarte multe libertăţi, cum ar fi: dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, sau mai nou dreptul persoanei de a fi lăsată în pace; sau probleme de amplă dezbatere teoretică, cum ar fi dreptul la autodeterminare, sau drepturile colective.

           

Toate aceste chestiuni generează o amplă confruntare filosofică şi politică, atât în plan normativ, cât şi în plan doctrinar. De altfel, majoritatea politicilor care se regăsesc în plan intern şi internaţional au un segment care se referă la anumite atitudini faţă de drepturile omului. Sigur, nimeni nu-şi mai permite să le ignore astăzi şi nu există nici un fel de rezervă, în ceea ce priveşte consacrarea şi recunoaşterea lor ca atare în documentele internaţionale. Probleme deosebite apar în cadrul libertăţii individuale, sau chiar a dreptului la viaţă. E suficient să ne gândim aici la admiterea sau nu a eutanasiei, problemă ce ţine nu numai de sfera juridică, dar şi de cea psihologică, sociologică, filosofică, dar şi de garantarea efectivă a acestui drept. Aşa cum se afirmă în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, oricare ar fi perspectiva teoretică ce poate fi acceptată în legătură cu această problematică, drepturile omului nu trebuie să fie o simplă retorică. Ele caracterizează omul şi, în acest domeniu, juridicul interferează cu biologicul, cu psihologicul, dând realitate existenţei umane în toată perspectiva sa şi, desigur răspundem mai bine corespondenţelor contemporane în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului.

 

MDP: Aţi efectuat câteva stagii de pregătire în Europa. Unde şi cu ce vin acestea în completare?

 

Judecătorul Marius ANDREESCU: Drepturile omului nu pot fi privite numai în perspectiva lor internă, ci şi în cea internaţională. Există sisteme universale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului, şi mă refer la sistemul O.N.U., dar şi la sistemele regionale, cele europene. Cel mai cunoscut fiind sistemul de protecţie realizat de Consiliul Europei, existenţa acestui sistem fiind important din două perspective: în primul rând oferă standarde valabile internaţional pentru conţinutul juridic şi protecţia juridică a drepturilor omului. De altfel, şi constituţia României susţine prioritatea reglementărilor internaţionale privind drepturile omului, atunci când apar contradicţii cu reglementările interne. A doua perspectivă este aceea a contradicţiilor internaţionale asupra respectării drepturilor omului. Sigur, nimeni nu ignoră ideea de suveranitate a statelor, dar nici nu permite statelor să ignore standardele internaţionale. Atunci când căile interne de control au fost epuizate, cetăţeanul care se consideră nedreptăţit în plan intern, poate să acceadă la aceste organisme internaţionale. Sigur, România trebuie să fie mai întâi membră a U.E..

 

Am avut posibilitatea să fac câteva stagii de pregătire în Europa, în Anglia mai precis, la Universitatea din Cambridge şi la alte forme universitare. Am avut colaborări deosebite cu magistraţi şi judecători din Marea Britanie, Cehia, Letonia şi cu profesori de filosofie din Salonic, Grecia. De asemenea am constatat că există multe puncte comune între civilizaţia noastră, cultura juridică din România şi cultura şi civilizaţia statelor în care am făcut stagii de perfecţionare. Sigur, există şi diferenţe. Economice, poate chiar valorice, dar am reuşit să preiau unele idei, cum ar fi aceea a depăşirii formalismului în aplicarea legii. Noi suntem încă tributari, ca şi concepţie, mai mult decât alte ţări, care fac parte din acelaşi sistem juridic, ideilor formaliste, greoaie, procedurale, care până la un punct îşi găsesc justificare. Dar atunci când devin multiple, inhibă şi pot deveni o problemă privitoare la accesul liber în justiţie. Eliminarea formalismului înseamnă orientare către valoare. Pentru englezi, este foarte important omul aflat în faţa instanţei judecătoreşti, fie ea penală sau civilă, şi numai după aceea respectarea procedurilor.

 

De multe ori la noi se întâmplă invers. Normele juridice procedurale au prioritate în raport cu aspectele ce caracterizează fiinţele umane. Un judecător din Anglia spunea, şi pe bună dreptate, că noi judecăm după legi, şi mai puţin după oameni. Pentru că ideea de echitate, de dreptate sunt valori, principii de drept, care ar trebui să se regăsească în actul concret de aplicare al unei legi. Sau acolo unde legea este neîndestulătoare, sau chiar tace, judecătorul să le dea prioritate aşa cum se întâmplă în alte ţări. În ţările în care m-am perfecţionat, drepturile omului, nu sunt un lucru formal. Reprezintă o realitate şi acesta a fost unul din aspectele cu care am venit de acolo şi pe care am căutat să le aplic în activitatea de la instanţă.

 

Vă mulţumesc, domnule judecător. Aşadar, înţelegerea deplinei semnificaţii a instituţiei drepturilor omului presupune o cunoaştere a ideilor umaniste care au postulat încă din cele mai vechi timpuri libertatea şi egalitatea oamenilor, perceperea sensului exact al instituţiei juridice a drepturilor omului, în mod necesar,  o înţelegere a semnificaţiei filosofice a acestor drepturi, indispensabilă desluşirii conţinutului moral-politic al oricăror reglementări normative în materie. Ubi societas, ibi jus – existenţa societăţii presupune şi existenţa dreptului.

 

 

A consemnat Maria-Diana Popescu

redacţia Agero

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)