Reclama Dvs.

Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri






.

 

Câteva cuvinte despre o carte consolatoare, de pe patul de spital

Dumitru Velea

 

În revista Banchetul (anul I, nr. 1-2-3, 2016, p. 86), la rubrica Translaţiuni, unde o publicam pe poeta Ana Podaru cu un grupaj de poezii, în română-engleză, Fluturi în infern / Butterflies in Inferno, scriam spre informare, dorind ca mai târziu şi pe îndelete să mă aplec, din unghi psihanalitic, asupra trăirilor, ce mi s-au părut ridicându-se din mari adâncimi, în creaţia sa:

Ana Podaru s-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Bacău. Copilăria la sat – mărturiseşte ea – sădeşte în viitorul adult imaginea frumosului, imaginea libertăţii. ,,Mirosul câmpului şi joaca desculţă în ploaie mi-au rămas întipărite în minte. Şcoala românească mi-a deschis sufletul către poezie. Poeziile lui George Bacovia atârnând ca plumbul în adâncul fântânii inimii mele, Eminescu şi Adrian Păunescu presărând undeva în cotloanele sufletului o sămânţă roditoare mai târziu.’’ Mama îi dăruieşte comoara cea mai de preţ a sufletului, bunătatea, iar dascălii de la Liceul Vasile Alecsandri din Bacău, îi asigură temelia. Căsătorindu-se şi ajungând la Vulcan, urmează cursurile sanitare la Petroşani, aşa cum spune, din „dragoste pentru oameni” şi din empatie şi înţelegere a suferinţei umane, profesia de asistent medical fiind o meserie vocaţională pe care o profesează cu dăruire şi pasiune. Ana Podaru debutează editorial cu volumul de versuri Firimituri de fericire la Editura Inspirescu, Colecţia Poeţii Secolului XXI, Satu Mare, 2014. Cartea este lansată la Primăria Vulcan, la 27 octombrie, organizator fiind Consiliul local cu sprijinul viceprimarului local Cristian Merișanu, cartea intrând în custodia Bibliotecii Șansa din localitate.

Imediat, în 2015, aceeaşi editură îi publică volumul Fluturi în infern / Butterflies in Inferno, ediţie bilingvă română-engleză (traducere: Lucia Ştefanovici, Eva Halus şi Rudolf Neumaier). Ana Podaru, asistent medical într-un spital din apropierea  Londrei, reuşeşte o dublă lansare  a celor doua volume în capitala britanică: la Wembley Library Brent – Londra, în 5 dec. 2015, iar după  după o lună volumele fiind prezente în aproape toate librăriile din Londra, fiind prezentată cu sprijinul My Romania Community și respectiv Romanians love boocks sub îngrijirea Adinei Maglan. Poeziile sale încântă publicul. Aici volumul său de versuri, Fluturi în infern / Butterflies, stă pe standuri alături de cărţile lui Creangă sau Slavici.

Poezii ale sale se află pe reţelele de socializare, facebook, solicitate de cititori, în diferite grupuri literare, reviste si publicații online, sau pot fi găsite pe Youtube, în recitalul Nataliei Pintea, unele dintre ele devenite cântec,, Plouă în suflet’’ cantautor Florin Țuțuianu.

 

 

Aş mai adăuga, în aceeaşi notă, că prezenţa sa pe aceste reţele a tot sporit; că poeziile sale sunt bine primite şi comentate la Cenaclul Poetic Schenk, al cunoscutului poet, ca interfaţă între cultura noastră şi cea germană, Christian W. Schenk, el reuşind o minunată şi grea traducere a lui Eminescu în limba lui Goethe; că în ultimul timp Editura Inspirescu i-a acordat Diplomă de excelenţăpentru talentul literar deosebit” şi că a fost primită în USEM, adică în Uniunea scriitorilor de pe cele două maluri ale Prutului.

În fine, este prezentă cu poezii în fiecare număr al revistei Banchetul, şi, împreună cu Lilia Manole, de la Bălţi, se îngrijeşte de netezirea căii scriitorilor basarabeni către revistă.

 

 

Comunicarea a curs şi se desfăşoară şi pe direcţia poeziei, şi pe cea de la om la om. Se ştie că pe Ion D. Sîrbu nu-l interesa să scrie altfel, ci despre ceea ce nu se poate scrie, despre ceea ce este durut şi îndurat de om şi societate. În căutările ei i-am spus că şi formele vechi pot fi împrospătate de noul conţinut şi să nu se necăjească dacă unii zburdalnici strâmbă din nas. Pe cea de-a doua direcţie i-am spus că pe 23 iulie am avut probleme cu inima şi că am mers la cunoscutul cardiolog de aici, Radu V. Radu. Îngrijorată, mi-a răspuns că este un medic foarte bun şi m-a atenţionat: „ai grijă, somn bun, fără stres”, explicându-mi uimitor ce şi cum despre funcţiunile inimii. În octombrie, pe 14, m-a întrebat dacă aş fi de acord să-i scriu câteva fraze ca prefaţă la noul său volum de poezii. Şi i-am răspuns: cu bucurie, deşi aveam multe de îndeplinit. Pe 14 decembrie a trimis manuscrisul 13 Octombrie rece – Icarii timpului. Am ales pentru numărul următor al revistei zece poezii şi a rămas să citesc, voind să fac nu o prefaţă, ci un eseu psihanalitic, departe de descrieri şi observaţii aşa-zise critice, ci avansând spre determinările genetice ale poeziei şi poematicului.

Dar nu a fost să fie. A venit o răceală drastică peste mine, ea mă avertizase să am grijă că s-a pornit o gripă cu un virus puternic, şi în fine la începutul lui ianuarie am ajuns la Spitalul de Urgenţă din Petroşani, pe braţe, în căruţ, cu tubul de oxigen, la interne, în grija medicului Chivulescu Petru. Să nu poţi să respiri, dai mâna cu moartea! S-au făcut analize peste analize la inimă şi plămâni. Cefort şi ale medicamente, ultimele, mai toate pentru inimă. Când mi s-a spus că voi face şi tomograf toracic, am intrat într-o spaimă vecină cu moartea, că am tumoră la plămâmi. Medicul m-a îmbărbătat că până la urmă îi vor da de capăt diagnosticului. A venit rezultatul: fără complicaţii tumorale (dar sunt problemele aortei). Spaima asta a durat o săptămână, fără somn, fără mâncare, cu ochii înlăcrimaţi prinşi de cei ai asistentelor, spre a descifra ceva. Aici am văzut şi înţeles ce înseamnă să fii alunecat cu un picior dincolo, în Valea Plângerii şi ce înseamnă cu adevărat meseria nu doar de medic, ci de asistentă medicală. Trebuie să ai vocaţie, spune Ana Podaru, dar, am văzut, răspunderea este maximă. Pacienţi şi boli diverse, unii alunecaţi, alţii disperaţi sau împăcaţi, diabeticii din două în două ore cu tratament şi medicaţie – şi pentru tot ceea ce faci, conform transcrierilor medicului, semnezi. O privire – o speranţă!

Aici, pe patul de spital, am înţeles ce înseamnă bătălia cu timpul şi moartea dusă împreună de pacient şi asistenta medicală, lucrarea de salvare a vieţii! Existenţa speranţei şi a milei. Tâlcul cu adevărat psihanalitic, religios şi consolator, al misiunii omului şi al poeziei. Al poeziei pe care o scrie Ana Podaru. De ce modele teoretice, venite de aiurea, de ce vorbe goale, cum zice Eminescu, care a îndurat întreaga suferinţă a neamului nostru, să mai ai nevoie!? Suferinţa este de ajuns. Suferinţa este lângă tine, face corp comun cu tine, îţi cuprinde sufletul, îţi aleargă prin sângele cu care scrii. Încă se întâmplă, ca în cazul poetei, să mai vină şi din adâncuri nebănuite ale fiinţei, dar puternic vorbitoare. Cu sângele plin de suferinţă şi cu sufletul încărcat de milă şi speranţă scrie Ana Podaru. Eu  Văd şi simt ce se întâmplă în jur, îmi posta. Lumea, aproape întreaga lume, fie Împărat sau cerşetor, este suferindă şi bolnavă, în toate sensurile cuvântului. Superiorităţile sunt aparente, iar egalitatea nu este doar a oaselor în groapă, ci şi a cărnii de deasupra. Priveam pe fereastră: cimitirul, care în urmă cu zece ani avea vreo patruzeci de morminte, acum se intindea cât trei stadioane!

Cartea aceasta 13 Octombrie rece, a treia a poetei Ana Podaru, căreia trebuia să-i fac prefaţă, acum abia o citesc pe telefonul mobil pe patul din spital şi mi se pare plină de suferinţă şi cu adevărat consolatoare. Poate aceasta este şi menirea artei, a filosofiei o spusese demult prinţul filosofilor, Hegel, care la 61 de ani s-a stins pe neaşteptate de „cholera sicca” (vineri ţinuse ultimele ore ale cursului, iar de duminică de la ora 11 până luni la ora 5, 14 nov. 1831, s-a zbătut şi a trecut liniştit în marele somn). Este o carte profundă, prin durerea şi suferinţa cuprinse, şi luminoasă prin speranţa degajată, plină de milă şi iubire. (Chiar titlul unui poem este definitoriu în ambele sensuri: Se plimbă-n mine un pumnal albastru.) Aş putea spune că dacă pe pământ, în lumea de zi cu zi, suferinţa acaparează totul, ea este totuşi întoarsă cu tandreţe şi milă, de mâna poetei, cu faţa spre cer; şi încă, acest proces de îndurare şi întoarcere spre cer se petrece pe un timp la fel de dureros, în care cerul îşi arată doar faţa întunecată, de pe timpul nopţii, însă iubirea de aproapele şi mila din aceste versuri îl umplu de stele, de licărul lor ca al unor lumânări înfipte-n noapte pentru om şi legătura sa filială cu divinitatea, iar jos, întinzându-se , din loc în loc, blânda lumină a Lunii. (Imaginea ei stăruie prin poeme, iar pe unele le şi „botează”, Lună, Lună plină.) Aici, prin durere, îşi dau mâna înţelesurile de jos cu cele de sus, sau mai exact, lacrimile omului petrecut se înalţă spre cer şi se întâlnesc cu cele care curg din cer pe pământ, fie ca ploaie, fie ca o adiere de vânt, a renaştere şi înviere. Iată chiar şi în finalul unei poezii de dragoste (deşi este greu să citezi fragmentar în cazul acestei poete): „Plouă peste mine, plouă peste vise,/ Plouă peste noi cu trăiri, iubite,/ Plouă cu povestea clipelor promise/ Şi-ncoltesc semințe pe tărâmuri sfinte,// Unde-a fost iubire îngerii-s de pază/  Reclădesc din suflet, se aprinde-o rază/, Raiul se deschide într-o nouă oază,/ Inimile noastre numai să le vază.” (Ne doinesc arinii).

 

Există deschisă o cale a reîntoarcerii omului spre divinitate, arătată, revelată şi confirmată de Iisus. Şi în aceasta consistă credinţa şi speranţa de jos şi mila de sus, sau în iubirea de sus şi mila de jos, că spus a fost prin gura Apostolului Matei: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (jertfa omenească o eliminase Domnul de pe timpul lui Isaac, prezervându-o doar pentru Sine, pentru Fiul Său). Şi mai departe, acelaşi Apostol, povestind despre cei doi orbi întâlniţi de Mântuitor: „Şi făcându-I-se milă, Iisus s-a atins de ochii lor şi îndată au văzut”. A vedea nu este vorba doar de o vedere fizică, aşa cum s-a întâmplat, ci mai mult de o vedere spirituală. De a doua vedere, care are la bază mila. Mila ca simţământ omenesc şi divin, recuperator al omului şi consolator pentru spirit în lucrarea sa. Mila, cu consubstanţiala iubire de aproapele, este o definitorie determinantă poematică în creaţia Anei Podaru. Versurile ei o luminează cu prisosinţă. „Mă voi întoarce Doamne, de-acolo, din pustiu!/ De ce-am simţit furtuna?... doar clopotele ştiu,/ A sufletului haină stă roasă în spinare,/ Dar vântul neputinţei n-a vrut să mă doboare,// Din razele de soare pumnale m-au străpuns,/ Sub talpa mea nisipul ca jarul a ajuns,/ Când am atins cu buza a cerului splendoare,/ M-a ars din nou apusul... sărutul lui mă doare,// De-ar fii să îmi târăsc genunchii plini de sete,/ Mă voi întoarce, Doamne, din clipele absente,/ Voi bea din nou izvorul iubirii-ntârziate/ Şi va ploua cu vise pe suflete curate.” (Mă voi întoarce Doamne…)

Mai mult, din această iubire şi milă poemele Anei Podaru îşi capătă nu doar consistenţa, ci se structurează ca întreg şi-şi obţin o construcţie cu o logică internă de nezdruncinat. Nu cupele contează, ci licoarea sacră ce se toarnă în ele! Poemele ei se constituie în forme poetice ştiute şi cunoscute din timpuri vechi, clasicizate, însă împreunările de lacrimi, de jos şi de sus, sunt ale poetei şi ale lumii de azi. Cele de jos vin dinspre mamă ca născătoare sfântă a lumii, şi altele din cruzimea prezentă faţă de om, sub multiple forme, de ucidere directă sau indirectă, prin iubirea ipocrită (să numim doar câteva poezii atitudinale şi ale deconspirării ipocriziei generalizate: Repere morale, Atei, Alerg după iluzii, Ce tablou nefiresc, Adevăruri false, sau poezia pentru victimele de la colectiv, In memoriam, victimele nepăsării.). Există un poem, 13 Octombrie rece, care dă şi titlul întregului volum, dedicat zilei de naştere şi de moarte a mamei sale, şi care exprimă, trecând de la zi la an, timpul poematic şi al fiinţei: adică toamna rece. Octombrie este mijlocul toamnei, când toate ale naturii şi vieţii, după dăruirea de roade şi iubire, se retrag, se strâng în moarte, dar prin evocarea discretă a zilei de naştere a mamei sale, semnifică şi faptul că prin sfârşitul unui ciclu natural, apare speranţa că începe un altul – totul este un proces dureros de naştere şi renaştere. Durerea este asemeni acelei a Fiului de pe Cruce şi a Mamei Ce-L priveşte neputincioasă, de jos.. Aici, la poetă, personajele sunt inversate, persistând o aceeaşi sfâşiere, însă în alte vorbe spus, din aceeaşi şi prezentă răutate a zilei „în mine trăieşte pădurea şi... lupul”: „Octombrie rece, ce poţi să-mi aduci?/ mi-ai pus la picioare sfârşit, început,/  pe frunzele-ţi moarte ades au căzut/ din lacrima mea poveri mari de cruci,// ce poţi să-mi mai dai?... dă-mi toamnele mele,/  să sorb asfinţit cu ochi de copil,/  nu-mi face cărări cu vântu-ţi ostil/  pe frunte, pe mâini... mă plouă cu stele,// Octombrie rece, genunchii mi-au stat/  la cruce de piatră plângând tremurat,/ în braţe cu flori... călcând apăsat/ mormântul, vorbind cu ecou... un oftat,// Octombrie rece, pe lume-ai adus/ o floare de mac... înflorind la apus,/ un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus,/  sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus,// Octombrie rece, cu teamă păşesc/ prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul,/  sub clopot ce bate mă adăpostesc,/  în mine trăieşte pădurea şi... lupul.” (s.n.), (13 Octombrie rece).

Lacrimile acestea ce picură amestecate cu sânge nu mai au nevoie de cioburi poetice de aiurea (de care fac atâta caz traficanţii de azi) în care să se strângă, ele curg direct la radăcina crucii, în vasul nostru numit lăcrimar, care se va sparge de stâlp abia la şase săptămâni, după ce sufletul şi noul trup de graţie şi duh se vor fi arătat de patru ori, din aproape în depărtişor, cum zice un doinitor din Carpaţi, de la rudenia de mamă până la cea de duh cu Apostolii şi de marea comunitate, patru călătorii până la înălţarea recuperatoare şi mântuitoare. A Sa şi a tuturor. La îndurerata poetă, nu mai există nicio ruptură, diferenţă, între procesul de extinctie, de moarte şi cel de renaştere şi înviere, precum la romantici, între cele ale naturii şi cele ale omului, aici renaşterea din natură îi este proprie ca înviere şi omului creştin. Să ne amintim de parabola bobului de grâu. Spectacolul extincţiei din natură în pragul toamnei ce dă în iarnă şi al omului ca fiinţă spre moarte şi înviere este unul şi acelaşi, durere şi mântuire, moarte şi renaştere şi înviere: moartea ca ultim vals, zice intuitiv poeta, nu departe de tâlcul acelui goethean „stirb und werde” (mori şi învie): „Cade bruma nemiloasă peste frunza ruginie,/ Ea tresare și icnește la preludiul nesfârșit,/ Se desprinde-apoi din ram și-și ia zborul spre câmpie/ Ca o aripă de înger de păcate răvășit...// Vântul face-o reverență acordând ușor vioara,/ Printre crengi se-aude cântec, altă frunză dă să cadă,/ Zboară dup-a ei surată fără înapoi să vadă/  Cum pe creanga părăsită se așază-o biată cioară,// Cântul vântului întoarce prima frunză lângă pom/  Lângă cealaltă surată face scurte piruete... / Delicată-n jur valsează altă frunză cu paiete,/  Bruma fuse generoasă, a-mbrăcat-o ca pe-un gnom,// Ramurile se apleacă într-un dans amețitor... / Valsul frunzelor cu brumă, un miraj născut de toamnă,/  După-atâtea roade strânse azi arată ca o doamnă/  Ce-a muncit întreaga viață, zi și noapte, la decor,// Ce spectacol, ce minune, drama ultimului dans/  Fără poante, fără aripi, fără rochie de bal.../  Frunze ce-o să moară mâine sub copitele de cal/  Azi valsează brumărite, geamăt, patimă, balans.” (Ultimul vals). Sau, spre evidenţă, fie şi ultimele strofe din poezia Suntem copaci, suntem păduri: „copaci-păduri, păduri-copaci/  lemne de foc din trunchi de fagi/  în toamna vieţii prea săraci/  doar rumeguş golit din saci// suntem copaci, vom fi păduri/  ecou venit din mii de guri/  nedefrişaţi de foc... sătui/  să stăm sub blana lupului// suntem păduri, vom fi mister/ cu rădăcini înfipte-n cer/ suntem copaci atinşi de ger/căliţi de focul lui Homer.

Cartea aceasta, 13 Octombrie rece, arată din ce profunzimi şi adâncimi îşi trage sevele şi spre ce înalte grădini cu pomi cu mere de aur se ridică. Deasupra durerii şi a omului căzut în suferinţă se înalţă o clipă de speranţă: copiii şi urmele făcute pe cărarea vieţii, semnele sub formă de cruce, sau cele despicate de fiară ce se cer pedepsite şi uitate. În multe poezii Ana Podaru le condamnă pe cele din urmă, ar dori ca ele să fie chiar şterse cu totul, însă acestea s-a înmulţit fără măsură. De unde sarcina poeziei şi a poetei de a căuta să la anihileze, ca de pe calea omului să încolţească şi să se ridice doar plante cu fructe, precum cele de pe marginea râului vieţii, care dau fructe coapte în fiecare anotimp. Oricât ai fi de alunecat şi de suferind, credinţa, efortul împlinesc dorinţa, viaţa şi misiunea, Visul cu totul din partea cealaltă, a spiritului, confirmă realitatea înaltă şi sfântă. „Mai aproape de cer... de visele mele,/ Am plecat șchiopătând pe-o biată mârțoagă/ N-aveam nici trifoi... era şi oloagă.../ Pe drum potcovind rani deschise cu stele/ Şi-a dat rasuflarea sorbind din izvoare/ I-am pus margarete, plângându-i mormântul/ Şi-apoi resemnat rătăcind pe-o cărare/ Un om m-a oprit la răscruce de vânturi/ O scară mi-arată, de cer rezemată/ Îmi spune să urc şi-apoi iute pleacă/ Fac pasul pe-o treaptă ce repede crapă/ Şi cad în genunchi, urlă cremenea-n scoarță/ M-agăţ cu speranță de treapta ce vine/ E putredă toată, se rupe... nu ţine.../ Şi cad la pământ pe alte ruine/ Se scurge nisipul... secunde puţine.../ Mai fac o-ncercăre, se clatină scara/ Şi iarna îmi fură din pumn primavara/ Nici urmă de suflet să-mi ducă povara/ Amurgu-i grăbit... se lasă iar seara.../ Adorm supărat, ostenit, blestem viața/ Şi-n vis vine murgul să-mi mângâie faţa/ Mă duce pe aripi, nu-mi trebuie scară/ Rescriu un poem fericit prima oară…  (Am plecat șchiopătând).

Ana Podaru gândeşte lumea prin contrastele vieţii şi încercările omului alunecat în suferinţă pe calea reîntoarcerii spre divinitate. Poezia ei pare o iniţiere întru durere şi speranţă, întru finitudine şi viaţă. Sub spectrul acestor încercări – şi de cîte nu are parte omul! – fiinţa poematică se deschide şi închide orizonturi de adevăr şi frumuseţe estetică; trăirile proprii şi anterioare ale poetei devin producătoare de imagini, mai zis le absoarbe din adâncimi nebănuite ale simbolisticii. Este de mirare uşurinţa cu care poeta, într-o formă ce pare folosită până la epuizare de vechii poeţi romantici, scoate imagini surprinzătoare şi atât de unitare în ordinea simbolicităţii, unde mai toate apar bipolar ca sens. Parabolei bobului de grâu ce piere spre a da multă roadă, i se adaugă cu toată încărcătura psihanalitică spre descifrare, cea a icarilor aprinşi în zbor, sau cea a fluturelui de noapte atras şi pârjolit de lumina unei lămpli. Însă nu pot acum să mă aplec asupra acestor murmuri din adânc; să spun ce straturi din adânc ale simbolicităţii îi dau poeziei ei unitate şi forţă expresivă, emoţională, şi o trec cu siguranţă în faţa celor ce încearcă să se înscrie în modernitate prin diferite procedee sterile, cum ar fi de pildă înscrierea în conformităţile şi suficienţile mişcărilor moderne de împrumut, ajunse ca marfa pe tarabele improvizate ale poeziei noastre de consum. Fără rană şi durere, venite din orizonturile înalte, ce ar fi trebuit să fie fericite, precum ale copilăriei, sau din stratele abisale ale unei lumi suferindă şi îndurătoare, nu se poate naşte Poezie.

Acestea toate, pe ambele căi, i-au umplut sufletul şi imaginaţia poematică Anei Podaru. Ele îi sunt puternic polarizante şi mântuitor creatoare. Într-un fel ar fi trebuit să fie, purtătoare de lumină şi fericire, şi într-un alt fel se găsesc, noptoase şi pline de lacrimi, cu omul acoperit de grele de răni întins pe paturile spitalelor de campanie ale lumii „preafericite” de azi; ale unei lumi ipocrite, ce prezintă această situaţie ca o adevărată fericire.

Ana Podaru nu le-a citit în cărţi, nu a făcut studii sociologice şi nici nu s-a aplecat asupra celor filosofice spre a auzi glasul spiritului sau al raţiunii ce se apără prin viclenie, ea le-a trăit şi le trăieşte. Le-a trăit şi îndurat într-o copilărie strâmtorată şi grea, în care parcă nu avea drept nici să zâmbească spre cer, într-o adolescenţă lipsită de sensurile frumuseţii gratuite cu chip zeiesc – altfel cum s-ar explica invocarea lumii greceşti din aurora plină de zei? – şi apoi într-o maturitate în care i-au devenit povară, fapte de conştiinţă, trebuind să le ia de la început, să le îndure a doua oară şi să se lupte cu demnitate pentru depăşirea lor în practică şi în poezie. S-a apropiat, cu toată zestrea durerii, de suferinţa omului, nu doar să o descrie, ci să o înţeleagă părtaşă cu suferindu-l şi s-o amelioreze prin speranţă şi credinţă, să-i deschidă omului cel puţin o fereastră spre zorii împurpuraţi. Poeziile ei sunt ale amurgului, ale nopţii, ale toamnei, ale omului prins spre ultimul pas, şi tocmai de aceea din ele se degajă o lumină roşiatică, în traversare nocturnă spre zori, un vis ce răstoarnă neputinţa, rănile realului în speramţă şi lacrimi mântuitoare, iar din cele cutremurate de toamnă, cu toate presimţirile îngheţului, o răsucire naturală şi spirituală spre o nouă viaţă. Ana Podaru, spre a fi aproape de suferinzii lumii a învăţat şi a ajuns asistentă medicală la interne în Spitalul de Urgenţă din Petroşani şi apoi într-un mare spital din Londra. Nu este puţin lucru! Poate pentru cei care nu au ajuns vreodată pe un pat de spital! Totul se face cu suflet, fără o clipă de odihnă, căci aici se luptă viaţa cu moartea, cu credinţă spre a-i insufla bolnavului speranţă, cu privirea ochi în ochi, ca într-o cunoaştere divină. Din această experienţă şi cunoaştere vie vine forţa şi larga putere de comunicare a versurilor sale. Ea scrie simplu, ca şi cum vorbeşte cu un suferind – şi lumea este alunecată în zona suferindă a vieţii, pe care îmbuibaţii şi îngâmfaţii zilei ne-o transmit ipocritic ca fericire, când omul a ajuns să fie numai bun de stors ca o lămâie pentru capital; ea scrie şi vorbeşte din adâncuri, ca un om cu pasul în moarte, încercând cu disperare să se agaţe de un firişor de iarbă şi speranţă – când de mult de pe poarta lumii moderne, slăbind credinţa şi valoarea sufletului, formele cele mai înalte de mântuire, mâini netrebnice au şters până şi cuvântul speranţă, ca la intrarea în infernul dantesc.

În 18 ianuarie am fost externat şi în primele zice de convalescenţă, am citit şi îndreptat ici şi colo ceea ce scrisem, am recitit şi am văzut că-i binişor, dar nu spusesem esenţialul, îl păstram în minte. Şi acum, să-l adug ca încheiere. – Am văzut şi trăit omul alunecat în suferinţă, ca şi poeta, căutând o rază de speranţă pe calea reîntoarcerii spre divinitate. Şi nu pot să nu mă întreb: ce anume stă la baza acestei reîntoarceri luminoase spre divinitate? Şi drept urmare, în ce consistă temeiul acestei poezii care-şi face din suferinţa şi salvarea omului obiect? Există un raport al Creatorului cu făptura creeată, al neputinţei acesteia din urmă faţă de El, al slăbiciunii Lutului faţă de Spirit, dar şi al salvării acestuia prin iubire şi milă, care în Cartea Cărţilor este cuprins de la Geneză până la Apocalipsă. Simplu spus, el stăruie în cunoscuta parabolă a Olarului şi a vasului de lut, cu consecinţa Vasului sfărâmat, referindu-se la ea mai toţi proorocii, apostolii, prin care Cuvântul a vorbit. Să luăm de pildă din proorocul Ieremia: „Cuvântul care a venit la Ieremia din partea Domnului, spunând: Scoală-te şi coboară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele. Când m-am coborât în casa olarului, iată că el făcea o lucrare pe roată. Vasul pe care-l făcea din lut s-a stricat în mâna olarului. Atunci el a făcut alt vas, cum i-a plăcut olarului să-l facă. Şi cuvântul Domnului a venit la mine, zicând: Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta (...)? zice Domnul” (Ieremia, 18, 1-6). Mai departe, Iisus de pe cruce strigă: „Tată, îndepărtează de la mine vasul acesta!” – corpul omenesc. Iar femeia care îl tămâie pe cel petrecut dincolo, timp de şase săptămâni, cât este de la moartea şi învierea Fiului, cu trup de lumină, până la Înălţarea Sa, când ajunge la sfîrşit, sparge vasul cu cărbuni şi tămâie de stâlpul crucii – ca astfel ţărâna străluminată a lutului să se întoarcă la cer! După aceste câteva repere, să citim poemul Lutul din mine al Anei Podaru:


„Pământul din mine îmi macină dorul, 
Olarul îmi mângâie trupul fierbinte, 
Din mâinile lui amintirile toate 
Mă mustră prin mii de cuvinte,

O mână de lut creşte-o inima mică 
Golită de sânge, nu bate, e rece, 
Greşeşte olarul şi-n palmă se strică 
Şi curge-n pământ... prafu-ncet se ridică.”

 

Cu siguranţă, doar cu acest singur poem, poarta poeziei, oricât ar fi de strâmtă şi zăvorâtă, Ana Podaru o deschide şi intră în locuinţa Poeziei.

 

Dumitru VELEA

 

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)