Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Literatură şi cinema: PACIENTUL ENGLEZ

Mirella Junie

Versiunea in limba franceza aici >>>

Strassbourg, Franţa

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

Pacientul englez, film care cistiga 9 Oscaruri; dintre care unul pentru cel mai bun realizator (Anthony Minghella), unul pentru ceau mai buna actrita de rol secundar (Juliette Binoche), cu Ralph Fiennes, Willem Dafoe si Kristin Scott Thomas.
 

      Interacţiunile dintre cele două sisteme de exprimare şi de comunicare care constituie în zilele noastre limbajul cuvintelor şi acela al imaginilor, într-o societate care se recunoaşte de la sine ca o „civilizaţie a imaginii” implică refuzul oricarei idei de ierarhie între obiectele culturale. Dacă tehnicile imaginii reprezintă unul din punctele de cristalizare al imaginarului social contemporan, lucru posibil în masura în care ele joaca un rol cantitativ la fel de important ca şi alţi factori constitutivi ai unei culturi cum ar fi literatura sau les beaux-arts. Mă opresc deci aspra acestui punct de vedere cantitativ care trebuie luat în seamă, făcând abstracţie de orice judecată adusă valorii estetice: impregnarea generală a contemporanului de catre vizualul filmic (sau televizual) este mai importantă aici decât viziunea particulară a marilor capodopere cinematografice.

      Pe de o parte, a postula interrelaţii între imagini şi cuvinte înseamnă refuzul de a situa literatura într-o poziţie privilegiată în raport cu faptul iconic. Departe de a lua scriitura drept criteriu absolut într-o comparaţie care ar defini imaginea ca un substitut mai mult sau mai puţin imperfect, este indispensabil de a compara ceea ce este comparabil, şi anume de a stabili relaţii între temenii consideraţi drept analogi şi egali.

      Pe de altă parte, a prevedea relaţii care sa unească imaginile şi cuvintele înseamnă a reconsidera noţiunea de semn. Chiar dacă acest caracter analogic al semnelor iconice este produs de către un anumit număr de coduri iar pentru receptor, motivaţia semnelor iconice este percepută dintr-un alt mod decât arbitrarea semnului lingvistic. Asemănarea cu lumea caracterizează imaginea şi îi conferă o parte din fascinaţia ei. Referinţa la realitate nu poate fi deci eliminată din comparaţia dintre cele două sisteme de semne, căci se pare că un aspect esenţial al problematicii născute din această comparaţie, ţine de raporturi fluctuante, contradictorii şi supuse unor metamorfoze perpetuale.

      Întradevăr, origianlitatea problemei care se pune privind relaţia dintre semne şi cuvinte, atinge fie lumea, fie reprezentaţiile sale iluzioniste, prin imagini, introducând în limbaj o îndoiala fundamentală asupra noţiunii însăşi de ralitate.În universul complex de adaptare a romanelor pe ecran, textele aduc lămuriri despre maniera în care imaginea poate să se arate la orizontul scriiturii sau cum poate reveni asupra ei pentru a-i servi ca punct de pornire. În fine, multe romane contemporane frapează prin abundenta tematică generalizată, ceea ce Jean Ricardou a numit „maşinile reprezentaţiei vizuale”.

      Căutând mărturii în ceea ce priveşte adaptarea romanelor pe ecran, aş vrea sa mă opresc la cartea lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, care a fost obiectul de inspirare pentru filmul lui Anthony Minghella purtând acelaşi titlu. Datorită acestui roman excelent, adevarată „înflăcărare de enigme”, M. Ondaatje se situează alături de mari scriitori ai timpului nostru. Realistă şi baroc, voilentă şi meditativă, scriitura lui Ondaatje este ecoul complexităţii lumii. Putem afirma că romancierul e un geniu în măsura în care el traversează epocile şi oamenii. Şi pentru a explica, amintesc doar trecerea de la vila florentină decorată cu fresci reprezentative la Marea de Nisip a deşertului. Dacă am tine cont de întreaga lui realizare artistică, am putea pune o întrebare, şi anume, dacă razboiul este o adevarată obsesie la Michael Ondaatje? Deoarece îl evoca aici, liric şi realist, minuţios, judecând fiecare cuvânt – astfel încât Pacientul englez, roman ori film, e în masură să ne dea fiori. Are amploare şi umbră, mister şi durere – calităţi găsite citind opera sau urmarind filmul.

      Anthony Minghella, realizatorul Pacientului englez (1996), câştigă cu acest film 9 Oscaruri dintre care şi acela al celui mai bun realizator. Juliette Binoche obţine, tot datorită acestui film, Oscarul celei mai bune actriţe de rol secundar. Fişa completă a filmului: un film de Anthony Minghella cu Ralph Fiennes, Juliette Binoche, Willem Dafoe et Kristin Scott Thomas.

      Pentru a aminti pe scurt subiectul filmului, suntem în 1945, al doilea război mondial se apropie de sfârşit. Sfâşiată de un teribil conflict, Hana (Juliette Binoche), o tânără infirmieră, se retrage într-o mănăstire abandonată în Toscana. În retragerea ei, duce cu ea un bolnav amnezic (Ralph Fiennes) care a fost pe de-antregul desfigurat de focurile iscate din prabuşirea avionului său. Într-o zi, Caravaggio, un om care cunoaşte identitatea misteriosului «pacient englez», se amestecă, fără nici un drept, în viaţa celor doi ermiţi. De-a lungul zilelor, Caravaggio îl indeamnă pe bolnav să-şi reamintească trecutul, povestea dramatică a unui amor imposibil şi a unui destin teribil…

      Iată sinopsisul care acompania premiera filmului. E interesant cum, puţin câe puţin, datorită tehnicilor narative şi cinematografice, trecutul va reapărea şi prezenta unui om misterios, necunoscut, pacientul englez, va bulversa destinul celora care îi ies in cale.

 

Imaginea folosită ca „limbaj” în cinematografie:

 

      Imaginea în ea însăşi reprezintă o istorisire pe care spectatorul are nevoie de timp pentru a o descifra. El este astfel  mult mai puţin „prins” de către această istorisire. „Trebuie să ajungi la acest punct extrem unde lucrurile vorbesc de la sine” spunea Rossellini. El anunţa astfel neorealismul cinematografic, neorealism care va căuta de acum înainte iî film o putere de abstracţie analoagă cu cea din roman. Iată cum cinematograful devine „limbaj”. Problema care se pune cineastului, dacă vrea să se exprime cu libertatea romancierului, este de a neutraliza imaginea, de a o goli de realism pentru a face din ea un semn la fel de abstract ca şi cuvintele.

      Mai putem admira în acest film tensiunile şi ritmurile unei priviri. Mă refer la gesturi, mai exact la privirile pe care le schimbă cele doua personaje centrale de-a lungul întregii povestiri. Intr-o veche mănăstire transformată într-o închisoare, apoi într-un spital militar, Hana îngrijeşte unicul ei pacient.Restul spitalului s-a mutat pe coastă, dar ea a refuzat să-i urmeze pe ceilalţi pretextând că pacientul nu putea fi transportat şi că era nevoie de cineva care să vegheze asupra lui. Se crede că acest om este un englez, ars ingrozitor, într-un accident de avion în Sahara. În timp ce îl ingrijeşte, în afară de Caravaggio, hoţ ori spion, nimeni nu ştie exact, Kip îşi face apariţia, instalându-se în apropierea celor doi, un soldat care era însărcinat cu deminarea bombelor lăsate de nemţi.

      Toate personajele deţin câte un secret, dar cel care are cel mai mare secret este în realitate pacientul englez, beat de morfină, îndrăgostit de deşert şi care povesteşte istorioare himerice, grifonate în marginile paginilor cărţii care nu-l părăseşte niciodată. Retrăieşte astfel, pe patul de moarte, idila aprinsă cu Katherine, femeia de care era îndrăgostit şi pe care credea că o avea doar pentru el, chiar în momentul în care o pierdea.

      Romanul îl aduce mult mai mult în scenă pe tânarul Kip care nu apare prea mult în film; este un personaj de o mare profunzime, în jurul căruia se îmbină  o mare parte a povestirii. Ca de obicei, romanul este mai complex decât filmul. Filmul, în pofida tuturor tehnicilor pe care le posedă, nu poate fi la fel de bogat în detalii ca suportul scris. Acest film este o adaptare liberă care respecta totuşi ŕ la lettre fragmentele cărţii. Rolul realizatorului este de a aduce elemente noi şi specifice. Şi eu aş zice că unul dintre aceste elemente noi pe care el a ştiut foarte bine să-l asocieze cu subiectul, cu detaliile pe care le-a ales de a le pune în lumină pe ecran, e muzica filmului.

      Fondul muzical al filmului întilneşte subiectul; filmul începe cu cu lied maghiar. Mult mai departe, în film, eroul explică provenienţa acestui cântec folcloric maghiar pe care i-l câta doica, când era copil la Budapesta. Căci, ajungem, datorită lui Caravaggio, să descoperim că pacientul englez este în realitate un maghiar, aşa numitul Almásy, mai exact contele Laszlo Almásy care lucra pentru nemţi în timpul războiului. Acest Almásy, fusese unul din cei mai mari exploratori ai deşertului. Cunoştea deşertul pe de rost, contribuise la alcătuirea hărţii Mării de Nisip. Când războiul izbucni, se alatură nemţilor şi servi drept ghid pentru spioni; îi călăuzea la Cairo prin deşert.

      Şi astfel secretul acestui personaj e devoalat de Caravaggio care s-a instalat în această vila cu intenţia de a-l ucide pe pacientul englez, un om amnezic, fără identitate în ochii noştri. Când l-au găsit, nu avea decât o carte care îi aparţinea, Povestirile lui Herodot. La spital, în loc de un nume, i-au scris pe plăcuţă „Pacientul englez” şi astfel devine englez. Caravaggio era singurul care-l cunoştea. Dar văzându-l şi mai ales auzindu-l vorbind, şi-a dat seama că era deja mort. A murit în Grota Înotătorilor, alături de Katherine, ostenit să traiască fără ea, nu avea pe nimeni. Nu deşertul era cel care-l epuiza, ci singuratatea! Corpul sau ars a supravieţuit datorită beduinilor în timp ce gândul lui a rămas acolo, în grota, în grota lor, plimbându-se, aşa cum a vrut ea mereu, într-o lume fără hartă, în palatul vânturilor.

 

      Celora care au îndrăgit filmul, nu am decât să le recomand lectura romanului. Textul este nemaipomenit, frumos, fin, bine scris, inteligent. Sensibil şi poetic, romanul nu poate decât antrena cititorul care nu va mai vrea să-l lase din mâna înainte de a-l fi terminat. Lectura textului degajează o emoţie firească, cu adevărat mare… Atenţie totuşi, căci nu putem să-l numim un text uşor de abordat. Dar dacă apreciaţi poveştile frumoase, Pacientul englez ar trebui să vă placă!

 

   Mirella Junie

   Strassbourg, Franţa

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]