Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Sacralitatea poeziei lui Ioan Vintilă Fintiş

Medalion la 60 de ani

 

Lucian Gruia

 

Doi poeți contemporani mi se par că încearcă, în lirica lor, să se întoarcă, pe căi diferite, până la geneza lumii. E vorba de Nichita Danilov și Ioan Vintilă Fintiș.Dacă Nichita Danilov coboară spre începuturi, până la vidul primordial din care   s-au născut cele 10000 de ființe, pe calea deschisă de Lao-Tzâ, Ioan Vintilă Fintiș ajunge la particulele atomice promovate întâia oară de filosofii greci Leucip și Democrit...Unitatea remarcabilă a poeziilor și volumelor autorului o reprezintă prezența sacrului la toate nivelele lumii cercetate ( poezia sa fiind una cognitivă). Trei volume complementare ne conduc spre această concluzie: DEALUL , P0RŢILE șiHIEROFANIA .

Viziunea se structurează pe trei nivele ontologice: a). memoria speciei b).  trecerile (geneza/nașterea și apocalipsa/moartea)  și c).  peregrinarea terestră / 3 /.

Ioan Vintilă Fintiș nu este un credincios în sensul religios al cuvântului. El ar vrea să creadă dar nu i se oferă nicio certitudine. Din acest motiv, realitatea este incontestabilă, Demiurgul invizibil (Marele Integrator), doar o stare imperceptibilă; Fiul, un Nor, o ordine tainică, Duhul, o șie de umbră. Încifrarea textelor ne invită la o cercetare hermeneutică.

Să urmărim succint structura lumii lirice instituită de Ioan Vintilă Fintiș:

 

a). Memoria speciei

 

Dealul om, din volumul omonim, trimitere la introspectarea memoriei colective. Întoarcerea în timp ajunge până la desprinderea omului din animalitate, perioadă pe care Jung o considera foarte importantă pentru că atunci s-au format arhetipurile.

Cântecul vieții noastre efemere continuă din generație în generație: „Dealul pe care-l privesc, / începe deodată / să cânte. / / Acolo, cândva, / a fost un oraș. / Cu ziduri și turle plutind, / pe ruina de ceață / a altui oraș.”

 

În epoca civilizării omului, religia nu era desprinsă de celelalte activități umane. Sacrul și profanul coincideau: „De / o mie / de ani / Dealul Om / străpunge / Lumina / până aproape / De / Zei”.

În peregrinările sale prin memoria celulelor vii, poetul ajunge chiar la epoca dinaintea apariției omului pe pământ: „Oștenii / s-au retras în scuturi / și / cai.”; „Un lac încremenit. În el mă oglindesc / și-n loc de trup, / tinerețea dealului Om / născându-se în cerbi / și / în lupi.”

Dealul coridor aparține privirii ce trece printre viață și moarte. Ajungem în epoca faraonilor, piramida simbolizând și ea dealul, asemănarea justificându-se prin aspectul inițiatic al semnificațiilor celor două concepte (primul real, al doilea imaginar): „Acum, / doar sclavii se întorc, / în amintirea piramidei …” și-n sarcofag – boltă peste „schelăria de oase”, doar „tropăitul zeilor”.

Dealul cub este forma primordială a Dumnezeirii din care emană radiațiile. Este o mandală a stabilității și a totalității, un zar al destinului: „Totul nu este decât / radiație, Doamne, / a / cubului din tine dăltuit / atunci / la început.” El cuprinde trecutul și viitorul, unitatea însăși.

Universul în viziunea lui Ioan Vintilă Fintiș este însuflețit, chiar și pietrele cresc din semințe.

Cu Dealul treptelor – coborâm prin memoria colectivă la facerea lumii: „Să ne rugăm! / / Săpați coridoare apoi, / în carnea de piatră / a / Dealului Om. / / Adânc, / foarte adânc, / / până / la / atomul cel sfânt …”

Ca și Eminescu, Ioan Vintilă Fintiș închipuie Demiurgul ca pe un punct radiind energie infinită („atomul cel sfânt”). Și iată pregătirea genezei: „Trecem în deal / și delul în om, / până când / totul devine pulbere sacră, / / din care să se frământe aluatul cel nou.”

Dealul lăuntric aparține introspecției: „Cât mai avem de urcat / până să atingem / sinele / dealului OM?”

Dealul organ – elogiază imnic trupul omenesc muritor: „Călcâiul, dacă nu ar fi drum vorbitor, / cuibărit în păsări, genunchiul / s-ar rostogoli în neant. / / Șoldul învelit în frunzulițe de rouă, / nu s-ar prelungi peste vreme gemând, / dacă buricul nu ar fi / coridor la limita lumii. / / Crengile cărnii, scut suferinței / N-ar fi, / nici mâinile aripi de înger / fâlfâind majestuos / departe în deal …” etc.

În final, poetul ne oferă o cheie pentru decriptarea simbolurilor: Trup = deal; Ochi = rază; Umbra = margine; Vedenie = somn, Atom = purpură; Cerc = nisip; Duh = Eu; Adiere = Tu.

Dealul mirat ne conduce în miezul existenței, care este, ca și la Blaga, misterul: „Lumina din nou se aude râzând. / Stări de spirit și îngeri / încercuind burta dealului / doldora de cenușă. / / Acolo stau de veghe înțelepții străbuni, / cu umerii ninși de secunde și sănii, / trupuri din alte trupuri crescând, mereu vâslind împotriva marelui somn, / într-o rotire de aștri de nimeni văzută, / printr-o mie de ceruri, / până-n rărunchii dealului.”

Dealul vedeniilor constituie o călătorie spre centrul cubului etern, iar Dealul singur împletește tristețea vieții cu sacralitatea indiferentă într-o „gramatică a singurătății”.

Dealul cimitir este o imagine binecunoscută a zonelor colinare: „Mereu înfloresc / cimitirele-n deal”.

Dar acum cimitirul devine apocaliptic, ducându-ne cu gândul la nașterea universului printr-o explozie termonucleară (big-bang): „Parcă un clopot atomic / înlăuntrul secundei / cântă / bing / bang / big / bang / / și ne ronțăie trupul.”

Dealul răsfrângerii ne trimite la Daimonionul teoretizat paradoxal de Lucian Blaga drept paradiziac și luciferic. Daimonionul lui Vintilă Fintiș este nostalgic: „Cu trupul meu / de apă / și de sânge / se hrănea, / mă privea pe furiș - nu-l vedeam - / în fiecare clipă / ocrotitor tropăia himeric, / iertătorul, ereticul Daimon / măsurându-și în mine / tristețea sa / cea de toate zilele.”

Dealul taină ne duce la misterul ascuns în verbe: „Tainele mocnesc învelite-n cuvinte. / / TAINĂ – Om / DEALUL – TAINĂ / / Doar muzica din copite ne mângâie rana / - sufletu-i obosit - / Șoaptă și rugă amintirile cresc. / Frigul orbește. / Amintirea unei vieți trecute / ne doare. / / Unde te ascunzi lumină plângătoare?”; „Doamne, toate sunt / învăluite cu tine - / ești giulgiul bun al durerii, / nimicul din nimic, / niciundele care ne / macină / lent.”

Dealul absurd ne dezvăluie lipsa de sens a existenței: „Este absurd / trupul meu / și al tău / și / al nimănui.”; „Geamătul cubului / crește uriaș peste lume, / greutatea luminii / lovește țipătul / din centrul cuvântului.”; „Secundele-trupuri absurde / prin coridoarele dealuri plutind / se tocesc de lumină până devine / pulbere / sacră / de-atomi.”

Dealul pustiu aduce o covârșitoare tristețe: „La intrare, totul pare pustiu. / / Ușa, / coridorul, / liniștea din centrul odăii, / par / atât de pustii încât, / / dacă nu mi-aș asculta bătăile inimii, / de atâta pustiu, ai crede, / că eu însumi pustiul acela de pretutindeni / aș fi. (…) Aidoma sfârșitului de lume, / devin coridor de lumină / în Duhul necreat …”; „Nimicul sporește pretutindeni, / dealul pustiu din spatele cortinei / neîncetat îi ronțăie trecutul.”; ”Viața – eterna parabolă. / Locuiesc în ea – dealul / mă ascunde.”; „Parcă plutește un înger / prin zilele / mele / și / / astfel mă trec / în această plângere / universală.”

 

b). Trecerile

 

Volumul PORȚILE cuprinde optsprezece poezii dintre care nouă intitulate Porți, fiecare din aceste având șase părți.

Coroborând acest aspect cu faptul că poeziile din volumul HIEROFANIA sunt alcătuite din trei părți și această carte cuprine trei capitole, vedem că în construcția lumii sale lirice poetul folosește cifra trei și multiplii acesteia.

Mai întâlnim cifra șapte, fiecare capitol al HIEROFANIILOR fiind alcătuit din șapte poeme. Și referințele critice din finalul PORȚILOR  sunt tot optsprezece.

Dar să revenim la poezia Porților. Trei din ele se adresează simțurilor: „Poarta de mătase”- tactilului; „Poarta imaginilor” – văzului; „Poarta măștilor muzicale” – auzului. Pentru miros nu avem nicio poartă (probabil e considerat un simț inferior).

Celelalte Porți se adresează spiritului: „Poarta sinelui”, „Poarta sufletului”, „Poarta fericirii”, „Poarta tămăduirii”, „Poarta pergamentelor” și „Cealaltă poartă”.

Îmi imaginez că aceste porți conduc spre raiul cuvintelor desăvârșite. Să încercăm să trecem și noi printre porțile instituite de Ioan Vintilă Fintiș.

Poarta de mătase” începe cu o geneză: „Înlăuntrul cuvintelor, / Marele integrator / leneș învârte osia.” Odată cu facerea s-au deschis și Porțile, dar calea de urmat, niciunde: „Foarte îndepărtat, / nimicul, / pare și el de mătase.”; „Pătimind / pe conturul secundei, / de dincolo de Poarta de mătase, / Lumina fecioară / ne strigă.”

Poarta sinelui” ascunde o imperfecțiune în geneză: „Poarta sinelui, / nu conține sinele / tuturor lucrurilor.” iar „pasărea rămâne neterminată”. „Lângă duhul cuvântului / neâmperecheat, / Doarme timpul orb.”; „Chipul îngerului păzitor, / a încremenit / pe rădăcina visului.” „De acum / vom locui deșărtăciunea.”

Poarta sufletului” ne conduce în miezul spaimei: „S-a prăbușit dintr-un fulger. / / Pentru o vreme / vom pribegi în țipătul său.”

Poarta imaginilor” conține și ea o geneză: „Marele somn se topește. / Lumina-i bob de frig / rostogolindu-se / în vis.”  „Fiindcă nu / este durere mai mare decât, / să atingi / întunericul ondulat / și fără de carne.”

Poarta fericirii” readuce în plin plan simbolul trinității ( Duh – pasăre, Nor – Iisus, Dumnezeu – Marele Integrator), dar fără speranța că El va veni. „Deasupra o

pasăre albă / deasupra ei, / un nor fericit.” „Vom călători / după semnul pe care, / crucea îl așează pe nori. / / Apoi, / ne vom pierde în frigul vast. / Singuri / în sintaxa luminii.”

Poarta tămăduirii” ne duce cu gândul la metempsihoză, la vindecarea sufletului prin eliberarea de trupul pieritor: „Umbra dezlegată de trup / acum pribegește. / Iar curând / va fi spulberată / de foc.”; „Totul ascuns. / Femeile himere / vor închega cuvintele / în pântecul misterios.”

Poarta mașinăriilor muzicale” ne introduce într-o lume care nu există: „Doar materia care nu mai există / foșnește muzical, / undeva, / dincolo …”

Poarta pergamentelor” este penultima poartă și se adresează culturii noastre asimilată zadarnic: „Pierdut / în labirintul numelui Tău, / sunt respirat / de o realitate înșelătoare …”; „Dincolo de Poarta pergamentelor, „aerul„ mânjit cu umbre.”; „În casa cuvintelor / vom cina pentru ultima dată”; „Am străbătut aceste Porți, / dar cei / plecați pe un mal mai înalt, / Tot / nefericiți au rămas.”

Cealaltă poartă” separă lumina de frigul rațiunii: „Dincolo rătăcește lumina - / frigul aici.” Fericirea niciunde.„Țipătul, / cel din naștere, / încă plutește somnolent … / / Primul copil / se ivește în lume.”

Parcurgând cele nouă porți, spiritul ajunge în moarte, adică în elementul său pentru că și Moartea e spirit „Acolo, unde moartea / e spirit, / Poarta se închide.” Ce mai urmează? „Nu mai urmează nimic. / / Stăpânul absolutului / rostogolește clipele. / Măsura vremii / nu o mai cunoaște. / / Dispar, / ca și cum / Nu aș fi fost / Niciodată …”.

Universul lui Ioan Vintilă Fintiș este sintetizat perfect în poezia „Roata”: „Răstignit / pe cerul de cuvinte, / Îngerul s-a întreit în părinte. / / Din sânge / au țâșnit fulgere, / Deschizând poarta spre plângere. / / Miezul pământului / închis în rugăciune, / A lăcrimat / peste universul tăciune. / / Rotindu-se, / după alt calendar, / Luceferii abia mai pâlpâie / îngropați în altar.”

 

c). Peregrinarea terestră (Regatul tristeții)

 

Dacă Biblia atribuie nașterea lumii logos-ului divin (cuvânt-gând-faptă), Ioan Vintilă Fintiș își propune să pătrundă în chiar geneza cuvântului. Ce ar putea fi esența expresiilor lingvistice? – se întreabă poetul. Sufletul cuvântului este o forță misterioasă cu care Demiurgul creează lumea fizică iar poetul își edifică lumile sale imaginare.

În universul limbii, Demiurgul devine rațiune (lumină) iar întunericul, tăcere: „Când frigul s-a topit în lumină, / Tăcerea mocnea  / încă deplină. / / Marginea cerului nu se aflase, / nici carnea nu înmugurise / pe oase. / / Porțile erau toate închise. / Îngerii unduiau apa / ferecată în vise. / / Cine se legăna deasupra / Neînceputului? / - Chiar sufletul cuvântului …”

Volumul HIEROFANIA cuprinde trei părți: a). Semnul Integratorului; b). Norul și vedenia; c). șia de umbră; iar fiecare poezie este alcătuită din trei secvențe. Dacă ne luăm după acest simbol, Dumnezeu este Integratorul, Iisus, ordinea (vedenia din spatele norului) iar Duhul Sfânt, șia de umbră dintre două fâșii de lumină.

Integratorul din universul liricii lui Ioan Vintilă Fintiș este cel care ține totul laolaltă. Ceva similar legităților inconștiente ale materiei și spiritului, unificate: „Deși inactiv se răspândește printr-o voință nesilită. / Dintr-o perseverență necunoscută LUI / există pretutindeni. / / Este chiar stăpânul ideilor – fără însă a fi primejdios.”

Între Integratorul lui Ioan Vintilă Fintiș și Marele Anonim al lui Lucian Blaga, putem găsi asemănări și deosebiri. Asemănări: cei doi demiurgi sunt: creatori, orbi, neimplicați în destinul ființei umane. Deosebiri: Integratorul este prezent în lume, nu o cenzurează: „Trece o cometă prin inima sa / Și dintr-o dată / El o înghite / Cu sângele lui / Nevăzut.” El este totodată activ energetic, la nivelul inconștientului: „Integratorul plutește între două dungi de lumină / Umbra lui fecundează pământul.”

Pentru a justifica prezența sacrului în lume, Ioan Vintilă Fintiș imaginează o fascinantă geneză a îngerilor: „Integratorul croșetează îngeri, / Dintr-o lumină foarte cleioasă. / / Mici sfere / din care ies / mici omuleți / de aluminiu. / / Deasupra cerul – sub cer alt cer ca o frânghie întinsă. / Un abur străveziu și timpul în care geme moartea.”

„Norul este ordinea” – se intitulează poezia cu care debutează capitolul al doilea al HIEROFANIEI. Ca emergență sau fiu al Integratorului, Norul are atributele acestuia: necuprinderea, constituie esența gândirii și nu se dezvăluie ființei umane: „Norul este casa în care se ascund / Obiectele moi ale gândului. / / El pătrunde în lume atunci când nu există și, / se arată atunci când nu are înfățișare. / / E un sex al cerului care mustește de lumină.”

În universul cuvintelor, Norul poate fi asemănat cu un cuvânt – prunc, plin de har (Iisus), dacă dumnezeul cuvintelor este Marele Integrator: „Într-o fașă se naște / În ieslea unui verb iubitor”.

La fel ca tatăl său, Integratorul, Norul emană Duh sfânt în lumea nevăzută a cuvintelor.

Capitolul șia de umbre, cuprinde mai multe geneze, motiv pentru care ne închipuim că Duhul Sfânt este spațiul, fâșia de umbre prin care se propagă acțiunea Marelui Integrator: „Integratorul plutește între două dungi de lumină / Umbra lui fecundează pământul”, dar și nimicul care rămâne în urma destrămării.

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș este o poezie a tristeților metafizice. Prima ei calitate constă în originalitatea pronunțată. Fiind o poezie de cunoaștere, ea se constituie într-o viziune închegată asupra lumii, pornind chiar de la geneză (sau geneze repetate).

Încearcă să ajungă la punctul zero, al nașterii lumii, investigând memoria colectivă a speciei, și mai mult decât atât a tuturor celulelor vii. Cele trei cărți pe care le-am prezentat încearcă să reconstituie istoria vieții pe pământ, atât a celei fizice cât și a celei imaginare. Demiurgul este privit când ca un atom radiind energie la nesfârșit, când ca manifestare a logos-ului.

Din punct de vedere stilistic, textul este transfigurat integral în metafore și alegorii. Versurile sunt scurte, de obicei de unu, două, trei cuvinte, așezate în trepte. Prin această caligrafie, sintagmele sunt individualizate pentru a li se amplifica valoarea semantică.

Gruparea versurilor în terține dă impresia de rostogolire a valurilor mării și creează o respirație largă. Ici colo întâlnim câte o rimă, dar sonoritatea este răspândită pretutindeni. Terținele ar putea fi scrise ca niște versuri lungi, fără să-și piardă prospețimea.

Poezia este organizată prin alăturarea savantă a unor nuclee lexicale, îndelung alese, creîndu-se o impresie de unitate în diversitate. Expresia este rece, intelectualizată. Imaginile în alb negru (foarte rar apare verdele coclit), creează o grafică halucinantă, închisă în contururi ferme. Metaforele, comparațiile adesea sunt surprinzătoare, memorabile, fascinând imaginația.

Universul liric creat de Ioan Vintilă Fintiș, abundă de simboluri. Enumerăm câteva dintre ele: cifra trei împlică trinitatea creștină; lumina și frigul întruchipează rațiunea; dealul reprezintă memoria colectivă; trupul ca sediu al creierului poate reprezenta și el un deal; ochiul este raza; umbra – marginea/limita; somnul – vedenia, atomul – purpura; cercul – nisipul; duhul – omul/poetul; adierea – ființa iubită, cubul – stabilitatea și totalitatea.

Criticul Ștefan Ion Ghilimescu descoperea în poezia lui Ioan Vintilă Fintiș un „talent asociativ excepțional”: „Fintiș este, de altfel, un neobosit și fantast poet al iluziei și himerei, al fanteziei, visului și halucinației, cultivate frenetic și cu un rafinament care se întrece pe sine la fiecare cuadrat.

Cu o elocință și o logică speciale, în scrisul său el vorbește și este vorbit de imaginația planetelor și magia frigului transcendental, (…) În felul său profund vital, Fintiș este un mistic care nu-și poate mărturisi nici iubirea nici necredința. Dramatic condamnat de timp a ieși însă din starea pulberilor de alcool ale pulsiunilor îngerului, el se vede de la o vreme în postura de a rămâne, vorba sa, numai cerneala cu care îngerul, într-o întâlnire miraculoasă cu obiectele, scrie cu ea despre viață.” (Un poet vorbit de imaginația planetelor în revista „Contemporanul – ideea europeană, 1993).

Iar despre volumul DEALUL același critic descoperă „o nouă matrice stilistică” a poeziei lui Ioan Vintilă Fintiș: „Distanța parcursă de la gestul exterior, adesea prefabricat, la introspecția fățișă a figurii mărcii stilistice ancestrale este considerabilă”.

Despre poezia lui Ioan Vintilă Fintiș, criticul Gheorghe Grigurcu, spunea foarte exact, în revista Contemporanul din 1996: „Stihurile poetului Ioan Vintilă Fintiș exprimă o melancolie fixată în consemnări lapidare, al cărei merit e că nu se revarsă ci se păstrează în propria sa substanță, ca și cum spațiul ar înfricoșa-o.”

Cele trei volume de versuri menționate, constituie un adevărat „triunghi liric al Bermudelor” în care cititorul neavizat riscă să se piardă. Cine se va strădui să înțeleagă demersul cognitiv al versurilor va avea prilejul unei sărbători a spiritului.

 

Lucian Gruia 

 

LUPTA CU UMBRA (15)

                                        ***

 

cetăţi depărtări ţara lăuntrului izvor pentru mir

sunt mai singur decât o stea lumina ei s-a ondulat pe timp

mult mai pribeag ca pasărea ce nu-şi mai regăseşte zborul

          cămilă- nfăşurată în morgane la asfinţitul nisipului  sunt

iată cum s-a uscat lacrima smochinului fără de roade

                         tu ai plecat iarba roşie mi-a înfăşurat călcâiul

drumul nu se mai vede sunt jertfă pentru  altarul de tristeţi

tu nu m-ai cunoscut nu ai băut pelinul

şi n-ai gustat din pâinea frământată cu boabe de-ntuneric

nu te mai văd pe maluri lângă pod copil de-ai fi

                                                                        acum un cântec

           deasupra apei binecuvântate  pentru spălarea de păcat

dă-mi crucea ta cioplită dintr-un catarg de măslin

                        lupta cu umbra lupta cu umbra lupta cu umbra

                                                                                        aliluia

 

                                        ***

 

aşa ai strigat vocea ta s-a rănit de ecoul pe care apa îl lasă

          când se loveşte de malul suferinţei  când cade dintr-un nor

                                            când mugeşte îm miezul muntelui

sau când se învolburează-n furtuni cu pescăruşii

 

aşa ai strigat marinar de carton aflat în naufragiu şi  strivit

de spuma uriaşă a unui val cum gura chitului pe iona

ţărm depărtat mă bântuie singurătatea supremă a ta Doamne

                            când eu mai bâjbâi după un petic de lumină

 

 

                                        ***

 

cum într-o ceremonie a frigului chipul tău crin palid pe un eşafod

parcă nu te-aş fi văzut niciodată depărtare care te prelungeşti

                               în lacrima oglinzii unde materia nu mai există

doar un înger în albe odăjdii la marginea drumului veghind

                                                 eu te urmez atunci până te-ntuneci

 

                                       ***

 

 

drumul zădărniciei pe care îl urc şi-l cobor sisif cioplind la cuvinte

răzuiesc doar cu lumină icoana

                                             tu nu mai vii cărând în spate un munte

          oglinda calvarului ar putea fi nesfârşita iubire spălată cu sânge

apoi tăceri învelind manuscrisele vieţii de la marea cea moartă

                 plictiseala nopţii cămaşa otrăvii  uitată-n cetatea de sare

 

          acum doar turme păstori cu cimpoaie de apă înveselindu-se

          corturi secrete ademenesc femei cu şoldurile parcă de- abanos

 

          drumul zădărniciei şi al pierzării deşertăciunea că sunt fericit

          ne vom pierde în moarte acum plânge dimineaţa cu fluturi

          pentru ce am trăit pentru ce am jucat pe cartea  iluziei

                                                                                  sau la ruleta vântului

          unde-i speranţa că voi mai fi lumina  de lângă tronul tău

                                              

          tu eşti ascuns hărţile  cerului născociri şi magie fecioara plângând

          prin cedrii de raze rătăcesc sufletul se cuprinde cu sine sine

          îndoieli mă cuprind  la intrarea-n cetate păpuşari

                                                                                         popor în desfrâu

                    

          şi astfel cel de al cincisprezecelea vis în al cincisprezecelea somn

          au fosta săvârşit

 

 

                    LUPTA CU UMBRA (16)

 

                                   ***

 

foşnet de ploaie  părăsirea de trup ori  zidurile troiei în visul elenei

am inventat zeii culori pe care am întins piele ovaţii într-o libaţie spurcată

să fugim într-un spaţiu gânditor în corp sau în  umbra ultimului  ţărm

şi ne iartă nouă greşelile noastre patinăm cu amintiri cu tot doar suferinţă

iată ne strigă un munte dealul visează iar câmpul parcă devine apă neagră

foşnet lupta cu ceva nevăzut arborii plâng au rădăcini filigrame pe tâmpla

dospind  evanghelii pe drumul damascului înflorind orbindu-ne

                                                    cineva parcă şopteşte apoi strigă nu troia

mai bine babilon ierusalim piramidele

                                                            cu idoli cu faraon cu tot

 

                                                ***

 

în casa nelocuitului fără de trup s-a cuibărit  licărind orionul

               depărtarea ce ni s-a dat  zvon de lumină gânditoare întoarsă în sine

mai sunt domenii de străbătut împărăţii

                                                                    valea plângerii magică înşelăciune

ori frumuseţea împodobind fecioarele perse

                                                                la ţărmul unde corăbierii ne-aşteaptă

 

să vâslim argonauţi pe oceanul înşelător  sirene fermecătoare ademenindu-ne

                                               vai zeii ne-au înşelat tot mai singuri noi suntem

   la vama vieţii ce socoteli vom da buruieni au crescut pe cetăţi şi morminte

     nu mai ştim câte războaie am pierdut drumul nu ne mai aşteaptă s-a retras

       din scripturi şi din zodii năluci noi suntem împovărând păcatul adormim

         pe crucea sudului care s-a ridicat la cer

 

                                                 ***

 

măgulim cuvinte ne umilim la asfinţit şi ne mirăm cum cresc din ele

văzutele şi nevăzutele împodobind pământurile şi apele în adâncurile lor

noi privim şi nu le mai cunoaştem rostul trupul cade în moarte ce cântec

doar sirenele îl murmură devenind valuri care ne acoperă întrutotul

se înserează ca într-un concert beethoven sau mirificul bach

uriaşa orgă a vântului nevăzutul dirijor din care lumina se ţese orbindu-ne

s-a coborât duhul sfânt suntem călătorii bunei vestiri minunaţi-vă

vom semăna poeme vor creşte binecuvântări ierburi grase pline de lapte

pentru a fi păscute de cei flămânzi îndureraţi şi singuri amin

 

                                                ***

 

hipnoze maci adormiţi pe vasta câmpie s-au înoptat în păsări

doar zborul a mai rămas ne înveleşte cu umbra unui nor violet

matadorii  majestuos pătrund în arene iubito să începă fiesta

să alergăm spre nordul cuvintelor ori către sudul suferinţei

ne naştem dintr-o umbră şi murim într-un cântec ce vale neagră

până la cea mai apropiată casă trupul ceara din care îngerii

modelează harfe şi violoncele pentru magicianul dirijor

 

                                                ***

 

râurile au adormit în oglizi ne cuprinde setea  păianjenii ţes

capcane pentru nisipul măcinat sub copita cămilei

pribeag sunt şi foarte singur din arsura clipei sporeşte

ceva necunoscut parcă un orologiu numărându-mi viaţa

păstorind timpul care molcom se macină ne cernem cu el

cum într-o plictiseală de zeu

 

şi astfel cel de al şaisprezecelea vis în al şaisprezecelea somn

au fosta săvârşit

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)