Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

TREI DIALOGURI CU HEIDEGGER (1)

După Horacio Potel , “Heidegger en castellano”

Traducere din limba spaniolă de Victor ŞTIR

Editura Mesagerul, Bistriţa, 2007

 

 

Ştiut că sunteţi considerat ca fiind cel din urmă filosof al tradiţiei occidentale, cel cu care se sfârşeşte această tradiţie şi, totodată, cel care a pretins să deschidă o nouă manieră de a interoga. Azi, criza universităţii este însoţită de o mare neîncredere pe care o simte însăşi filosofia. Pentru mulţi, aceasta deja nu mai are raţiunea de a fi, a ajuns inutilă...

Heidegger: Aceasta a fost întotdeauna gândirea mea. În cursul meu “Introducere în metafizică” din 1935, am susţinut: “Filosofia este mereu intempestivă. Este o nebunie.”

 

Sursa foto: M. Heidegger, stânga. http://www.freewebs.com/m3smg2/HeideggerSpoken.html

 

O nebunie?

Filosofia este în mod esenţial intempestivă, întrucât îi corespund acele lucruri originale ale căror destin este de a nu putea întâlni rezonanţe imediate.

 

Ce reprezintă, aşadar, filosofia?

Una dintre rarele posibilităţi ale existenţei autonome şi creatoare. Sarcina sa originală este de a face lucrurile mai apăsătoare şi dificile.

 

Poate ea atunci, după părerea dumneavoastră, juca un rol în transformarea lumii, cum cerea Karl Marx?

Filosofia nu poate niciodată să aducă imediat forţe sau să creeze forme de acţiune şi condiţii, care să suscite o acţiune istorică.

 

Dar atunci, care este sensul ei?

Nu este un “a şti” care se poate dobândi şi folosi direct. Nu se adresează niciodată decât unui număr redus de persoane. Nici nu poate fi apreciată prin criterii comune şi nu se poate face nimic cu ea, din contră, este ea cea care poate face altceva din noi, dacă ne compromitem cu ea.

 

Puteţi preciza mai bine ce vreţi să spuneţi?

În cursul dezvoltării lor istorice, popoarele şi-au pus mereu multe întrebări. Dar numai întrebarea: “De ce este fiinţa şi nu mai bine nimicul?” e cea care a decis întreg destinul lumii occidentale prin răspunsurile care i-au fost date de presocratici, acum mai bine de două mii cinci sute de ani. Şi totuşi, sensul acestei întrebări nu mai nelinişteşte pe nimeni.

 

Dumneavoastră afirmaţi că a fi preocupat de esenţa lumii de azi înseamnă să meditezi asupra formulării gânditorilor presocratici: Parmenide, Heraclit...

Da, dar azi, în Germania sau în alte locuri, se citeşte puţin.

 

Ce legătură ne uneşte, după părerea dumneavoastră, cu acei gânditori atât de îndepărtaţi?

În cursul meu: “Introducere în metafizică” am arătat că toate întrebările filosofiei au început cu ei. Din sentinţele lor poetice s-a născut lumea occidentală.

 

Şi tehnica modernă?

Eu am scris că tehnica modernă nu a fost cu totul străină antichităţii, în care sunt de găsit şi datele esenţiale ale originii sale.

 

Este adevărat că din 1907, fără excepţie, dedicaţi cel puţin o oră pe zi gânditorilor şi poeţilor greci: Homer, Pindar, Empedocles, Sofocles, Tucidides?

În toate zilele, în afară de cele din anii războiului.

 

Credeţi că e necesară întoarcerea la sursele gândirii greceşti?

Întoarcere? Renaştere modernă a antichităţii! Ar fi absurd şi pe de altă parte, imposibil. Gândirea greacă nu poate fi decât un punct al partidei. Relaţia, legătura gândirii greceşti cu lumea noastră modernă nu a fost niciodată atât de evidentă.

 

Această reţinere în interogarea tradiţie nu trebuie văzută în relaţie cu necesităţile lumii moderne?

Care necesităţi?

 

În particular, această opoziţie radicală care, după Marx, despărţea o viziune teoretică a lumii de una practică, pe care doreşte să o transforme.

A unsprezecea teză despre Feuerbach? Numai acţiunea nu va schimba azi stadiul lumii, fără mai întâi să o interpreteze.

 

Dar, în acest moment, sunt întrebaţi cu mai mare plăcere Marx, Freud sau încă Marcuse, decât Parmenides şi Heraclit.

Este chiar ceea ce spun eu.

 

Această legătură între metafizica grecilor şi tehnica modernă e cea pe care dumneavoastră doreaţi să o semnalaţi, când ziceaţi că, într-un anumit fel, bomba atomică a început să explodeze în poemul lui Parmenide, acum mai bine de două mii cinci sute de ani?

Da, dar nu trebuie să avem încredere în formulele scoaterii din context. Mă gândesc la efectul, care e în poemul lui Parmenide, în întrebarea pe care o inaugurează, care pune în mişcare posibilitatea ştiinţei viitoare. Dar pericolul formulei va fi acela de a face să se creadă că este vorba aici despre un proces inevitabil, de o necesitate; inevitabil de tip hegelian.

 

Ar fi putut istoria lua un alt curs?

Cum ştiţi, pentru mine, nimic nu e fatal. Istoria nu se supune unui determinism de tip marxist. La fel ca filosofia sau politica. Fizicienii care au căutat legile fuziunii nucleare nu au pretins, nu au urmărit să fabrice bomba nucleară. Şi totuşi, aceasta s-a făcut.

 

E adevărat că aţi spus despre “Fiinţă şi timp”: “Este cartea prin care aş fi vrut să se meargă mai departe”?

Am spus. Dar nu cred să se fi avansat până azi. Fără ceea ce plănuiesc azi, nu le puteam face pe cele de atunci, adică, aborda întrebarea despre esenţa tehnicii, sensul ei în lumea modernă. Pe scurt, mi-au trebuit pentru aceasta treizeci de ani.

 

Sunteţi considerat de multe ori ca un dispreţuitor al tehnicii şi al lumii moderne?

Este absurd. Ceea ce mă interesează este viitorul.

 

Dumneavoastră aţi fost primul care a vorbit de ”era tehnicii planetare”. Ce se înţelege prin aceasta?

Era planetară, era atomică sunt expresii care desemnează zorii timpurilor ce vor veni. Nimeni nu poate prevedea ce va fi. Nimeni nu poate şti ce va fi atunci gândirea.

 

Epoca tehnicii planetare marchează sfârşitul metafizicii?

Nu. Nu, fără realizarea ei. Fără Descartes lumea modernă ar fi fost imposibilă.

 

Cum înţelegeţi problema tehnicii?

Fie că se spune rău sau se glorifică, în acest fel nu va putea niciodată fi, cu adevărat, aşa cum este. Este necesar să o întrebăm.

 

Ce vreţi să spuneţi cu a “întreba tehnica”?

A întreba, cum s-a spus, este a lucra pe o cale, un drum, a construi. A întreba tehnica este a construi o relaţie liberă cu ea. Tehnica nu este acelaşi lucru cu “esenţa” tehnicii.

 

Ce înţelegeţi prin “esenţă” ?

Esenţa unui arbore nu este un arbore care poate fi întâlnit între alţi arbori.

 

Şi dacă nu gândim această esenţă a tehnicii?

Atunci suntem înlănţuiţi şi privaţi de libertate, fie că o afirmăm cu pasiune, fie că o negăm. Poate că tehnica nu este ceva neutral. Este adevărat când credem că este ceva natural, când rămânem păcăliţi în derizoriul ei.

 

După părerea dumneavoastră, lumea modernă încă nu a “gândit” tehnica?

Am scris într-o conferinţă: “În forţa tehnicii încă nu percepem fiinţa esenţială a tehnicii, cum în forţa esteticii nu mai apărăm fiinţa esenţială a artei.”

 

Este tehnica pentru om supremul pericol?

Dumneavoastră cunoaşteţi cuvintele lui Hölderlin: “Dar acolo unde creşte pericolul, creşte, de asemenea, şi ceea ce-l îndepărtează”.

 

Vorbiţi de Hölderlin ca despre “poetul timpurilor neliniştii”, totuşi, Nietzsche, după dumneavoastră, nu ar aparţine acestui timp?

Nietzsche este fără îndoială ultimul mare gânditor al metafizicii occidentale.

 

De ce ultimul?

Nietzsche a pus problema fundamentală a timpurilor moderne întrebându-se despre supraom. A recunoscut venirea vremurilor când omul s-a pregătit să-şi întindă stăpânirea pe tot pământul şi s-a întrebat dacă e demn de aşa o misiune, sau dacă esenţa sa nu trebuia în aceeaşi măsură transformată. La această întrebare Nietzsche a răspuns: “Omul este ceva ce trebuie depăşit, transformat în supraom.”

 

Acest gând al lui Nietzsche nu a fost cel mai desfigurat din toată filosofia?

Într-un curs despre Nietzsche am scris că toată gândirea sa esenţială a trecut neatinsă prin gloata detractorilor.

 

Epoca noastră vi se pare în mod special importantă?

Nietzsche scria în 1886: “Jucăm cartea adevărului... Umanitatea e posibil să întâlnească în ea moartea. Şi bine-ar fi să fie!”

 

Cum concepeţi relaţia dintre ştiinţă şi filosofie?

Este o întrebare foarte dificilă. Ştiinţa este pe cale să-şi întindă puterea peste tot pământul. Dar ştiinţa nu gândeşte. Poate calea sa şi mijloacele sale sunt astfel, încât să nu poată gândi.

 

Este un defect?

Nu, este un avantaj. Cum nu gândeşte ştiinţa, se poate statornici şi progresa în domeniile sale de investigaţie.

 

Totuşi, azi, gândirea tinde să se identifice cu ştiinţa.

Nu, până când prăpastia care separă ştiinţa de gândire ajunge la sfârşit să fie recunoscută, când relaţia dintre ştiinţă şi gândire va fi autentică.

 

Dumneavoastră spuneţi: “Ştiinţa nu gândeşte”. Nu e o afirmaţie ofensivă?

Sigur, dar ştiinţa nu reuşeşte nimic fără gândire. Şi cum am repetat-o în teoria mea: “Lucrul cel mai important al epocii noastre este că nu gândim de-adevăratelea, încă.”

 

Ce vreţi să spuneţi?

Este posibil ca, de secole, omul să acţioneze prea mult şi să gândească prea puţin. Într-o lume ce dă de fiecare dată oricât de gândit, gândirea nu e prezentă mereu.

 

Opoziţia care există acum între “teorie” şi “practică”, sau mai bine-zis “praxis”, vi se pare definitivă?

Cine ştie cu adevărat ce este “praxis”, practica? Azi, se confundă frecvent cu reţetele. Pentru greci, teoria însăşi era cea mai înaltă practică.

 

Unde era situată în timp? Mult înainte?

O, poate fi mult înainte, în trecut... “Cea mai veche gândire era mult înaintea noastră şi, totuşi, permanet vie. Noi ajungem mult mai târziu la zei şi mult mai timpuriu la fiinţă.”

 

Un sfert de secol ne separă de apariţia principalei dumneavoastră opere: ”Fiinţă şi timp”. Credeţi că e mai bine înţeleasă acum?

Nu ştiu. Nu am urmărit toate lucrările care mi-au fost dedicate. În Statele Unite se pregăteşte o ediţie completă a operelor mele. Dar de multe ori nu mă recunosc în anumite interpretări americane.

 

Se vorbeşte puţin de dumneavoastră în Germania, totuşi, se poate dovedi că păstraţi o influenţă considerabilă. Sunteţi întâlnit în multe cercetări, dar fără să fiţi citat.

Cu atât mai bine, nu are importanţă. Fratele meu mă face să râd; el numeşte aceasta cleptomanie.

 

Într-o bibliografie apărută în 1945 şi unde sunt citate mai mult de 820 de lucrări consacrate operei dumneavoastre, editorul credea că poate prezice că interesul în lume pentru, opera lui Heidegger va scădea net.

Da, şi nostim e că textele consacrate lucrărilor mele s-au triplat de atunci. Stiu că mi s-a spus că au trecut, cred, de 3000.

 

Au urmat cercetările fostului dumneavoastră apropiat Herbert Marcuse?

Herbert Marcuse a pregătit la Freiburg, sub conducerea mea, teza lui despre Hegel, în 1932. E o lucrare bună. Mai târziu nu am mai urmărit toate cercetările sale. Am citit “Omul unidimensional”.

 

Unii au sperat să găsească relaţii între întrebările lui Marcuse şi problematica dumneavoastră.

Nu este imposibil.

 

Marcuse recunoaşte, de pildă, că tehnica modernă nu e o  simplă acumulare de maşini fără o ordine planetară, că omul e mai dedicat sieşi acum, decât cuiva ce-l domină în realitate.

Eu am scris frecvent aceasta.

 

Şi răspunsul pe care-l dă Marcuse este cel al destinului, în sensul acestei dominări. Tehnica este pentru el o formă de existenţă mondială care face din om un sclav al muncii pentru întreaga viaţă.

Da, acesta este Heidegger. Am scris, în acelaşi sens, că totalitarismul nu este o simplă formă de guvernare, de nu cumva consecinţa acestei dominări dezlănţuite a tehnicii. Omul este azi abandonat ameţelilor, de sine făurite.

 

Credeţi că Marcuse a dezvoltat, în definitiv, într-o perspectivă revoluţionară, ceea ce dumneavoastră gândiţi despre dominarea tehnicii planetare?

Fără îndoială. Dar întrebarea nu este necesară pentru esenţa tehnicii?

 

O întâlnire între Marx şi Heidegger este posibilă?

Pe terenul problematicii mele nu cred. Întrebarea fiinţei nu este întrebarea lui Marx. Aceasta nu vrea să spună că opera lui Marx e mai puţin importantă decât a lui Hegel, străină de metafizică. Fiinţa a fost gândită de Marx ca natura supusă, dominată. Marx a fost cel mai mare dintre hegelieni.

 

Îl mai citiţi pe Marx?

Am recitit, recent, scrierile lui de tinereţe. Pe de altă parte, am urmărit lucrările discipolului meu Landshut, publicate în 1931. Intenţiona, vara trecută, să facă un seminar privat pe aceste texte, cu câţiva profesori ale căror nume îmi scapă; profesori din democraţiile populare.

 

Freud?

Psihanaliza este o disciplină foarte importantă. O văd peste tot ca terapie. Dar poziţiile sale filosofice sunt de nesusţinut.

 

De ce?

Pentru că ele ”biologizează” esenţa omului. Recitiţi “Dincolo de principiul plăcerii” de Freud.

 

Azi, oamenii pare că sunt mult mai interesaţi de practică decât de o meditaţie asupra esenţei omului.

Ştiu bine asta.

 

O dată mai mult, credeţi că între marxism şi filosofia dumneavoastră ar putea exista în viitor puncte de convergenţă ?

Pot fi, de ce nu? Dar n-aş putea spune cum. Am primit scrisori, de la cei care mă vizitează, intelectuali din ţările socialiste: cehi, polonezi, iugoslavi, ruşi...

 

Aţi spus odată: “Referitor la viitor, am mai mari speranţe în socialism decât în americanism.” Mai gândiţi încă la fel?

Cu certitudine.

 

Aţi fost întrebat vreodată dacă veţi scrie o “Etică”, o doctrină a acţiunii?

O “Etică”? cine îşi poate permite azi, şi în numele cărei autorităţi, să propună una lumii?

 

Dumneavoastră aţi scris: “Fiinţa umană este propria sa posibilitate”. Temă dezvoltată de Jean-Paul Sartre în “Fiinţa şi neantul”.

Sartre a interpretat frecvent gândirea mea în sens marxist. Omul este propria lui posibilitate, dar nu o poate “produce” el însuşi.

 

Vi s-a reproşat de câteva ori distanţa pe care păreţi să o luaţi de succesele istoriei mondiale.

Gândirea e întotdeauna puţin solitară. Când se compromite, se poate şti că poate devia. Vă voi spune un lucru pe care l-am învăţat în 1933, pe durata rectoratului meu, într-un moment tragic pentru istoria germană. M-am simţit înşelat. Un filosof compromis mai e încă filosof? Ce ştie filosoful însuşi de modul cum filosofia acţionează asupra oamenilor şi istoriei? Filosofia nu stă să organizeze...

 

Se vorbeşte frecvent de o influenţă exercitată asupra dumneavoastră şi, în general, asupra genezei cărţii “Fiinţă şi timp” de opera marxistului maghiar György Lukács.

Cred că nu-l stimez prea mult pe Lukács.

 

Cu toate acestea s-au ţinut la Paris cursuri cu tema “Heidegger şi Lukacs, puncte de convergenţă şi divergenţă”.

Mă simt surprins. Mă faceţi să râd. În numărul pe martie,1966, al revistei Der Spiegel, Lukacs mă tratează de filosof fascist. Pe de altă parte, trebuie să neg că l-am citit pe Lukacs înainte de a scrie “Fiinţă şi timp”. Nu, nu l-am citit.

 

Dar el v-a citit pe dumneavoastră în această perioadă?

Nu pot să spun.

 

Aţi fost frecvent atacat?

Puţin, în formă filosofică. Din toate aceste atacuri mă întreb, pe de altă parte, dacă rămâne o lucrare care să conteze. Şi dumneavoastră cunoaşteţi cuvintele lui Valéry: ”Dacă nu poate fi atacat un gând, se atacă gânditorul”.

 

Aceste controverse continuă încă?

Nu se vor stinge până la moartea mea, iar după Heidegger, nu mai are nicio importanţă. Viitorul aparţine ansamblului investigaţiilor. Se ştie, de exemplu, numele artiştilor care au lucrat la catedrale? Nici o persoană nu ar citi azi una dintre carţile mele dacă nu ar fi semnată de Heidegger. Pe de altă parte, cea mai mare parte dintre oameni cred că am murit. Există multe neînţelegeri. S-a ajuns să se scrie că am redactat "Ce este metafizica” schiind în Pădurea Neagră.

 

Vă supără aceste neînţelegeri?

Am impresia că eu, Heidegger, sunt cel care supăr.

 

Ce vreţi să spuneţi?

Esenţial e ca munca mea, dacă are vreo importanţă să-şi continue drumul care nu va fi acelaşi cu al numelui meu. Ceea ce este valoros din gândirea mea va rămâne sau nu în viitor.

 

Nu se poate vorbi de viaţa dumneavoastră fără întrebarea despre fiinţă. Aşa o întrebare vi se pare şi azi atât de importantă?

Da, privită în toate înţelesurile.

 

Întrebarea despre fiinţă a hotărât întregul dumneavoastră drum ca gânditor. Cum s-a conturat un astfel de drum?

Eu însumi nu aş putea să o spun. Alţii o fac. Nu ştiu dacă au dreptate în ceea ce spun despre mine.

 

Este posibil de imitat Heidegger?

În niciun caz. Ceea ce e necesar nu e să mă imite cineva, ci să-şi formuleze propriile întrebări. Nu e nimic interesant să-l urmeze pe Heidegger, să prelungească problematica mea în alte direcţii sau să mă contrazică.

 

“Este necesar a se gândi filosofia lui Heidegger împotriva lui Heidegger”... spuneaţi dumneavoastră într-un curs.

Da, este ceea ce mereu am încercat să fac eu însumi. Pe parcursul a treizeci de ani nu s-a făcut niciun curs despre Heidegger.

 

Deşi se vorbeşte de “filosofia heideggeriană”?

Am spus: filosofia heideggeriană nu există. De şaizeci de ani am încercat să înţeleg ce este filosofia şi nu să propun una.

 

Aţi încercat de multe ori să apropiaţi dezvoltarea gândirii proprii, de influenţele pe care le-aţi suferit. La cine vă refereaţi?

Am fost influenţat peste tot de tradiţie. Dar acest mod de elucidare este tipic universitar: “Heidegger şi Hegel”, “Heidegger şi Scheling”... Dacă e să-i credem pe anumiţi comentatori, luându-i pe Aristotel, Husserl, Brentano şi combinaţii ale lor, se va obţine “Fiinţă şi Timp”. Este comic.

 

Cum concepeţi sarcina care revine azi gândirii?

Mi-e greu să dezvolt acest punct, poate ceea ce am scris despre aceasta nu sunt publicate. A reîntâlni întrebarea originară a fiinţei, acesta a fost marşul care a stârnit “Fiinţă şi  timp”. Partea a doua trebuia să se intituleze “Timp şi Fiinţă”.

 

A fost surprins frecvent, prezent în opera dumneavoastră, ceva asemeni unei rupturi. Se vorbeşte de un Heidegger I şi de un Heidegger II. Brusc survine o schimbare de stil. Pare a se abandona calea aridă a interogaţiei metafizice pentru a se adresa poeţilor Hölderlin, Morike, Hebbel, Rilke şi mai ales Trakl.

Eu am scris: “Filosofia şi poezia se întâlnesc pe versanţi opuşi şi, totuşi, spun acelaşi lucru.”

 

Credeţi să fie posibil a distinge un Heidegger I de un Heidegger II cum fac comentatorii americani?

În niciun fel. Heidegger II nu este posibil fără Heidegger I, şi Heidegger I îl implică îndată pe Heidegger II.

 

Şi noul stil, numit poetic, care urmează după “Fiinţă şi timp”?

Nu este fără cotitură, dar conferinţa mea despre “esenţa adevărului” este într-un anumit fel joncţiunea. Felul cum pun prima întrebare în opera mea era ignorat mai târziu când o puneam pe a doua.

 

Este adevărat că aţi spus odată: “Mai repede de 300 de ani nu voi fi citit cu plăcere”?

Este posibl. Dar ce interes poate să aibă această întrebare?

 

Să spunem lucrurile franc. Mulţi studenţi deschid cărţile dumneavoastră, cu impresia că dau faţă cu o gândire atât de dificilă şi neobişnuită, încât li se pare de multe ori că aici se examinează anumite probleme în sens invers învăţământului tradiţional. Păstraţi linişte de atâta timp. Nu credeţi că  s studentul se poate simţi descumpănit în faţa cărţilor dumneavoastră?

Din nefericire, da. Dar ce-i de făcut? Există, de asemenea, problema traducerilor. Cum să le controlezi? Am sfârşit prin a renunţa să urmăresc traducerile japoneze. Câţi dintre studenţi, de atâtea ori, nu făceau decât să-şi ia cunoştinţele de ici de colo. Dar se pot face mult diferit lucrurile în universitatea de azi?

 

Nu mai dictaţi cursuri. Nu mai ţineţi seminarii. Rămân numai cărţile dumneavoastră.

Ceea ce-mi lipseşte cel mai mult, este dialogul cu o duzină de studenţi la seminarii. Numai atunci se poate “face să se vadă”, demonstra, ceea ce este important în filosofie.

 

Acest lucru vi se pare esenţial?

Cred că nu se practică prea mult în Franţa acest mod de a lucra: un dialog urmat de inducere, prin intermediul interschimbului, al tuturor participanţilor, să facă faţă chestiunii filosofice. Observaţi vă rog, că în aceste seminarii erau orbi unii care nu reuşeau. Erau alţii care mai mult vorbeau. Eu le spuneam: “Dar ce este ceea ce vrem să spunem?”. Atunci se duceau în altă parte şi nu se mai întorceau. Azi se discută prea mult. Se vorbeşte ca şi când cineva încearcă să gândească, altcineva îl arată cu degetul şi spune despre el: “A aderat la abstracţie”.

 

A urmat mişcarea mondială a studenţilor şi punerea în chestiune a universităţii?

Aceste probleme ale universităţii le-am ridicat în 1929 în “Ce este metafizica?”. Studenţii de azi se revoltă. Aceasta e bine. Dar, ştiu cu adevărat ceea ce doresc? Ceea ce am învăţat, după multă vreme, este că universitatea s-a convertit într-un simplu liceu, într-o şcoală. Nu îngăduie nicio învăţare, în afară de acumularea de cunoştinţe. Vechea universitate e moartă, a fost fără îndoială o moarte necesară.

 

Ce credeţi despre noile doctrine care par să fi câştigat marile universităţi din lumea întreag?

Cred că universitatea trece azi printr-o criză capitală. Dar, repet, nu e atât de nouă. Multe dintre problemele care se dezbat acum în Germania, şi în alte părţi, deja le-am cunoscut în tinereţea mea, la începutul celui de-al doilea război mondial. Dar timpul pentru a pune aceste întrebări nu a venit încă.

 

Dumneavoastră aţi spus: “Cine gândeşte în mare necesitate, greşeşte mult”. În ce sens trebuie înţeleasă această frază? În plan filosofic, politic?

În toate.

 

În Franţa au fost semnificative încercări pentru a disipa anumite neînţelegeri şi a restabili adevărul referitor la activitatea dumneavoastră din 1933, pe parcursul a zece luni, alături de noul regim.

Nu am uitat, însă sunt contrariat de Franţa care a venit în ajutorul meu pe acest teren. În Germania este altceva şi atacurile nu mai încetează. Poate fi, aici şi acolo, necesar să se spună, de asemenea, lucruri şi cu rea credinţă. Sartre a scris un capitol despre asta. S-a uitat confuzia tragică existentă în 1933, mizeria, disperarea, iluziile... Toate astea mi se trag de la cele zece luni.

 

Mulţi din foştii dumneavoastră elevi s-au raliat atacurilor pe care le-aţi lansat contra teoriilor naţional-socialismului, de condamnare a rasismului.

Totul pentru mine este încheiat. Ceea ce contează pentru tineretul de azi, e să fie pasionat de probleme noi, cu care începe o lume nouă. Apreciez mult aceasta şi este, în mod real, interesantă.

 

Unica dumneavoastră manifestare politică oficială, după ani mulţi, a fost în 1957, o semnătură de protest contra dotării armatei germane cu armament atomic. De ce?

Da, am semnat un text, dar nu a fost acesta. Protestul de care vorbiţi dumneavoastră era limitat la oamenii de ştiinţă, cei opt profesori de la Bonn. Nu am fost, fireşte, invitat să protestez împotriva unora ca Heisenberg sau von Weizsäcker.

 

Von Weizpäcker nu a fost unul din cei care au împiedicat fabricarea bombei atomice germane, desfăcând ceea a realizat, în măsura în care a participat la proiect?

Da. Am semnat în valea Dunării, foarte aproape de satul meu: Messkirch.

 

Opera dumneavoastră e socotită, fără îndoială, între cele mai dificile ale acestui timp. Totuşi, a întâlnit în lumea întreagă, dincolo de graniţele ideologice, interpreţi şi apărători ai dumneavoastră. Cum vă explicaţi găsirea unei atât de mari audienţe?

Întrebările pe care le-am pus sunt greu de evitat.

 

Gânditorii japonezi spun că au descoperit după mulţi ani profunde analogii între filosofia fiinţei şi gândirea orientală.

Ca urmare, mulţi au venit până aici. Munca lor m-a interesat mult. Mulţi mi-au scris că opera mea reprezintă pentru ei o specie de eseu de întâlnire între Est şi Vest, între Asia şi Occident.

 

Sunteţi la curent cu investigaţiile filosofice de azi din Franţa?

Nu am, din nefericire, suficient timp pentru a citi toate cărţile pe care le primesc. Mai mult, există un inconvenient: limbajul. Sartre mă vizita altădată.

 

Este cazul cărţii sale “Fiinţa şi neantul ” pe care mulţi au descoperit-o în Franţa, ca şi dumneavoastră, după eliberare. Şi atunci existenţialismul l-a numit “tată”.

Existenţialismul este într-un anumit fel o absurditate. Dar Sartre nu este responsabil. Îl stimez mult. Pentru un filosof german este uimitor un om care ştie să se exprime, deodată, filosoficeşte şi pe jumătate romanesc, în teatru şi eseu. Am fost foarte sensibil la această facultate a francezilor. Un principe japonez a lucrat în casa mea din 1929 şi a dus opera mea lui Sartre la Paris. În schimb eu nu am putut citi “Fiinţa şi neantul” până în 1945.

 

Vă interesează lucrări filosofice de curând apărute?

Ceea ce se cheamă azi filosofie este, cu rare excepţii, altceva decât manía calchierii ideilor tehnice, care preia numaidecât metodele proprii fizicii şi biologiei. Aceasta nu înseamnă cu adevărat a pune o problemă filosofică.

 

Cei care vă urmează calea spun despre dumneavoastră: “Ceea ce Heidegger a căutat înaintea tuturor, este a învăţa să gândească. A gândi cu multă rigoare, aproape ca Socrates. Şi pentru aceasta rolul său este important”.

Este posibil.

 

Dintre poeţi, de ce l-aţi interogat special pe Hölderlin?

Pentru că Hölderlin nu este numai un mare poet. Este într-un anumit fel poetul esenţei înseşi a poeziei.

 

Ce poet francez preferaţi să citiţi?

René Char. Mi-a trimis recent poeziile sale ilustrate de Giacometti.

 

Arta vi se pare importantă?

Amintiţi-vă cuvintele lui Nietzsche pe care le-am citat: “Nu rămâne arta, pentru a nu pieri mai înainte adevărul.”

 

Dintre artiştii moderni, care e pentru dumneavoastră cel care a adus ceva esenţial?

Cu Cézanne cred că a început altceva. Îi admir mult pe van Gogh. Braque... într-o zi mi-a oferit un tablou.

 

Artiştii discută azi, bucuroşi, de o nouă uniune între artă şi tehnică.

Arta şi tehnica reprezintă o mare problemă. În arta Greciei, gândirea era deja implicată într-un anumit fel.

 

Începe să se folosească cibernetica în arta modernă.

Atenţie la cibernetică. Se va vedea că nu este atât de simplu.

 

Se spune că există două întrebări la care refuzaţi să răspundeţi: aceea referitoare la ce lucraţi şi cea despre problema lui Dumnezeu.

Prefer să se citească scrierile mele.

 

De ce trăiţi atât de retras?

Pentru că lucrez.

 

Nu vă place să se vorbească despre dumneavoastră?

Pentru a intra în marele circ, în teatrul, în carnavalul flecărelilor inutile? Aceasta nu e esenţial.

 

Aţi renunţat definitiv la întreaga viaţă publică?

Sunt frecvent invitat la congrese, colocvii şi în aceeaşi măsură la anumitate ceremonii oficiale. A trebuit să spun nu tuturor. Ultima mea conferinţă despre artă am ţinut-o în Atena, cu şase zile înainte de o lovitura militară stat. Majoritatea dintre cei care m-au ascultat trebuie să fie în închisoare. Aici vin frecvent vizitatori şi bat la poartă. Trăiesc retras, dar singurătatea nu este atât de amară.

 

Dumneavoastră spuneţi că azi, adevăratele întrebări rămân neobservate, că adevăratele probleme nu sunt formulate. Credeţi că în viitor ar putea fi formulate?

Cine ştie? Este posibil, în două sau trei secole...

 

Versiune românească după "Conversacion con Heidegger".

Tradus de Julio Díaz Báez şi publicat în revista Palos de la Crítica, nş 4; aprilie-septembrie, 1981 (México), actualizat de Horacio Potel în “Heidegger en castellano”.

 

Traducere în limba română de Victor ŞTIR ( foto)

 

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'O parere în ton cu premizele filosofiei heideggeriene'
2. Tema / articolul / autorul::'Trei dialoguri cu Heidegger'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Alexandru Demeter'
4. Adresa Dvs. E-mail:'almadeus2002@yahoo.co.uk'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:'Desi Heidegger ni se pare celor de azi un ganditor serios, el este mai mult unul care se ia în serios, ceea ce nu ma poate împiedica sa îl pretuiesc ca si ganditor sincer interesat de Fiinta si Timpul semenilor sai...
Analiza pe care o face fiintei, desprinsa parca din studii alambicate de etimilogii absconse sau adanc iluminate, dupa caz, aduce rezultate noi, este o aprofundare a sensurilor vietii si existentei prin valul coplesitor al limbajului uman, plin de sens sau de clisee, în functie de ceea ce el vehiculeaza: dorinta de a trai profund, sau superficialitatea functionalului si al utilului.
Am avut ocazia sa-l studiez pe M Heidegger în Italia, este destul de bombastic si simultan, totusi, umil si harnic, ca stil, dar filozofia lui poate fi natural redusa la bazele puse de înaintasii lui greci, Directia divina a celor trei, Socrates, Platon si Aristotel, fapt care îmi arata in mod evident ca Heidegger nu e original, si deci creator, decat in forma, nu si în continut.
M-as bucura daca cineva ar voi sa stie care este metoda care permite aceasta...reducere a filozofiei heideggeriene la bazele sale antice_ S+=

Succes!

Alex Demeter, teolog


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)