Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

190 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI

NICOLAE BĂLCESCU (1819 – 1852)

 

Prof. George BACIU

Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

 

 

Motto: O naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi.

 

Născut în Bucureşti, la 29 iunie 1819, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre căpitanul şi al „serdăresei”  Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea. Tatăl va muri în 1925. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni. (foto: N. Bălcescu, pictură de Tăttărescu)

Studiază la Colegiul „Sfântul Sava”, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, primind gradul de iuncher, aici iniţiind un curs pentru a-i învăţa pe ostaşi scrisul, aritmetica şi geografia, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Cezar Bolliac şi Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. Mitiţă Filipescu este ţinut doi ani, cu picioarele în apă.

 

După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia, studiază istoria, fiind editor, începând cu 1844, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, unde apar tipărite pentru prima oară cronici munteneşti şi moldoveneşti. Aici Bălcescu publică biografii istorice: Ioan Tăutu, Miron Costin, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această mişcare se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.

Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, pentru un aranjament între revoluţionarii români şi maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună. În 1849 se găseşte la Pesta, încercând să negocieze un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri, dar după ce acesta este semnat, revoluţia maghiară este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Împreună cu Ştefan Golescu şi cu Ion Brătianu, în 1849, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului „La tribune des Peuples”, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz. Tot la Paris, sub conducerea lui Bălcescu şi a mai multor exilaţi, apare „România viitoare”, într-un singur număr; aici, au fost publicate câteva opere importante ale literaturii române: „Cântarea României”, de Alecu Russo (versiune franceză), „Mersul revoluţiei în istoria românilor”, de Nicolae Bălcescu şi „La o pasere trecătoare”, de D. Bolintineanu.

 

Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empreur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în  Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul "Alla Trinacria", unde va muri de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. Nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări.

 

În anul 1977, Cantemir Riscuţia a făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor Capuccini. Riscuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al Capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Revoluţionarul român exilat a încetat din viaţă, după cum se ştie, în hotelul Alla Trinacria, al cărui nume reprezintă chiar vechea denominaţie a Siciliei, legată de forma sa aproape triunghiulară. Simbolul heraldic al insulei, de obârşie antică, păstrat până astăzi şi popularizat prin profuziunea de obiecte comerciale, înfăţişează tocmai "Trinacria", adică trei picioare feminine orientate în sensul acelor de ceasornic. O primă observaţie pe care mi-a prilejuit-o informaţiile despre aceste locuri este că, spre deosebire de imaginea larg răspândită a istoricului sărac şi marginalizat, hotelul cu pricina nu se găseşte în vreo periferie a capitalei siciliene, ci în chiar inima oraşului, în imediata vecinătate a principalei promenade de pe malul golfului Conca d'oro.

Hotelul, desfiinţat, are o faţadă oarecum dezamăgitoare şi lăsată pradă degradării. O tăbliţă indicând "Albergo alla Trinacria" arată fosta destinaţie a acestei clădiri. O descriere a sa este datorată însă scriitorului Octavian Paler care a văzut-o şi în interior: "Un gang boltit la intrare, balcoane de fier forjat, zidărie greoaie. Aspectul general e de hotel din Ottocento, cu trei caturi la stradă şi cinci în spatele curţii interioare. Ferestre mici, uşile înşirate de-a lungul coridorului circular. Altădată, se închiriau aici camere cu noaptea, cu săptămâna sau pentru un timp nelimitat; dacă ar fi avut şi un spaţiu pentru găzduirea diligenţelor şi căruţelor, ar fi semănat cu vechile hanuri de la noi. Astăzi, casa e locuită de chiriaşi stabili. De altfel, construcţia se păstrează în bună stare. Numai culoarea, stilul şi lipsa de confort îi dau un aer vetust". Este curios faptul că nu pe acest imobil, ci la parterul celui alăturat, de la nr.26, se află o placă comemorativă - nedatată - în limba italiană legată de istoricul şi revoluţionarul român: "In questa casa mori in esilio solo e sconosciuto il 29 novembre 1852 NICOLA BALCESCU insigne storico e fervido patriotta, combattente per il risveglio della Romania moderna". Pe faţada aceleiaşi clădiri, aşadar nu pe cea a hotelului Alla Trinacria, se găseşte şi o altă placă memorială, datată "31 luglio 1922" care se referă la trecerea pe acolo a lui Giuseppe Garibaldi, în anul 1862: " In questa casa şnedesc GIUSEPPE GARIBALDI al grido di Roma o more parti per l'impresa che pur troncata ad Aspromonte ravvivava la fede, affretava gli eventi".

 

O întrebare se referă la locul aşezării acestor plăci: de ce cea legată de Bălcescu nu a fost pusă pe clădirea fostului hotel Trinacria? O altă întrebare ar fi dacă este tocmai o întâmplare faptul că Bălcescu şi Garibaldi au locuit în aceleaşi locuri, chiar şi la zece ani distanţă ? Poate că a fost o coincidenţă. Nu e vorba aici de a formula ipoteze fantasmagorice, dar ar putea fi luată în consideraţie ideea fraternităţii latine reflectată în sincronia aproape perfectă dintre unirea Principatelor şi realizarea unităţii Italiei. Spre deosebire de ceea ce ni se pare nouă astăzi, posesori entuziaşti de telefoane mobile, oamenii veacului al XIX-lea aflau repede ceea ce se întâmpla în alte ţări fiind adesea foarte informaţi. Dealtfel, fapt cu sau fără semnificaţie - mai degrabă cu semnificaţie -, Garibaldi a avut chiar rude - prin alianţă - româneşti: unul dintre fiii săi, Menotti, era cumnat cu Alexandru Zăgănescu, rudă a celebrului căpitan de pompieri de la 1848, Pavel Zăgănescu.

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx (Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Politică, Bucureşti, 1964, n.r.), îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaş al acesteia. De aceea, pe biletele bancare româneşti, de 100 de lei, ediţiile 1952 şi 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localităţi rurale, precum şi străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluţionarului paşoptist.

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluţiei de la 1848. E tipul revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat seama că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului, să-i exprime năzuinţele şi drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile şi greutăţile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre ţărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde îşi va da sfârşitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret (Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tăttărescu, în 1851, n.r.)cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viaţă interioară.

Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci şi admiraţia pictorului pentru adevăratul conducător al revoluţiei de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor şi de luptător al lui Nicolae Bălcescu şi se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”( Ionel Jianu şi Ion Frunzetti, Gheorghe Tăttărescu (1818 - 1894), Portretul lui Nicolae Bălcescu, in Maeştrii Picturii Româneşti în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1953).

 

Prof. George BACIU

Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Membru al Ligii Scriitorilor din România

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com