Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

 

23 august 1944, istorie trăită

Wilfried H. Lang, Germania

 

La data de 23 august 1944 Regele Mihai a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu şi a declarat război Germaniei. Drept consecinţă, între 23 august 1944 - data citirii Proclamaţiei către Ţară (echivalentă cu capitularea necondiţionată), scrisă de Lucreţiu Pătrăşcanu şi citită la Radio Bucureşti în seara zilei de 23 august 1944 de către Regele Mihai - şi 12 septembrie 1944, când a fost semnat armistiţiul de la Moscova, România s-a găsit în stare de război, atât cu U.R.S.S. - inamicul de facto -, cât şi cu Germania - fostul aliat. Domnul Wilfried H. Lang îşi amintește momentele dramatice prin care a trecut în acele zile, impresii pe baza cărora şi sub îndrumarea domniei sale, a fost realizat, filmul documentar „Un Stalingrad la Dunăre”. (Redacţia)

 

Încǎ din anul 1934 locuiam cu familia la Ploieşti pe str. Alexandru II  (azi str. Stadionului).  Tata era şeful secţiei de construcţii al soc. Astra Românǎ, pe atunci cea mai mare socie­tate petrolierǎ din România.  În urma acelui bobardament nǎprasnic al aviaţiei americane, U.S.A.F., din 1 august 1943 am fost evacuaţi la Boldeşti, o schelǎ petroliferǎ la cca. 10 km Nord de Ploieşti pe valea Teleajenului. În apropiere se gǎseau douǎ baterii antiaeriene germane care apǎrau spaţiul aerian al Ploieştilor şi desigur parţial al regiunii Prahova, alǎturi de o unitate de pompieri germani şi o baterie AA româneascǎ de calibru 88 mm. În cursul zilei de 23 august 1944 ne-am bucurat cu toţii cǎ nu s-a dat alarmǎ aerianǎ ca în zilele precedente, adicǎ nu trebuia sǎ ne aşteptǎm la unul din acele bombardamente cumplite ale aviaţiei  anglo-americane. În aceeaşi searǎ însǎ, toate posturile de radio naţionale anunţau un comunicat foarte important al Regelui Mihai, cerând ascultǎtorilor sǎ rǎmânǎ pe recepţie. Nu am acordat prea mare atenţie acestei ştiri, am ascultat totuşi comunicatul regal cam pe la ora 21, privind un pretins armistiţiu cu armata sovieticǎ.

 

Regele Mihai semnase declaraţia de rǎzboi cu o zi înainte, când încǎ nu avusese loc niciun atac german 

 

Tata a rǎmas foarte calm dar a ascultat mai apoi, pe unde scurte, postul BBC din Londra, care a descris situaţia dezastruoasǎ de pe frontul de Est dar nici un cuvânt despre vreun armistiţiu al românilor cu ruşii. Posturile de radio germane vorbeau despre „retrageri elastice”, în realitate bǎtǎlii pierdute pe frontul din Est, dar nimic despre puciul împotriva mareşalului Ion Antonescu. A doua zi însǎ s-a simţit o atmosferǎ tensionatǎ şi o rumoare în cadrul unitǎţilor germane, totul rǎmǎnând însǎ aparent linştit pânǎ când sirenele anunţau un nou atac aerian. De data aceasta însǎ nu se auzeau bubuiturile bateriilor AA germane şi nici cele româneşti n-au tras nici un foc. Am aflat dupǎ aceea cǎ patru avioane de asalt germane de tip JU-87 poreclite Stuka, bombardaserǎ câteva obiecte militare din Bucureşti. Luând acest incident chipurile ca motiv, Regele Mihai a declarat rǎzboi Germaniei. Mai târziu am aflat cǎ Regele Mihai nici nu fusese în Bucureşti la ora aceea iar declaraţia de rǎzboi o semnase cu o zi înainte, când încǎ nu avusese loc nici un atac german. 

 

„Armata a lui Vlasov” - Dupǎ zece minute s-a fǎcut linişte

 

Pe plan civil, în urma unui ordin venit din Bucureşti toţi cetǎţenii germani şi chiar şi etnicii germani din România au fost daţi afarǎ din serviciu fǎrǎ nici o explicaţie. Deci şi tata a fost concediat pe loc. Administratorul schelei Boldeşti, domnul Bǎnicǎ, i-a oferit tatei un camion, sfâtuindu-l sǎ-şi încarce pe cât încǎpeau lucrurile din casǎ şi sǎ pǎrǎseascǎ ţara.  Din pǎcate tata, care nu se simţea vinovat cu nimic, nu a urmat acest sfat bine intenţionat, astfel familia rǎmânând în continuare la Boldeşti. Dupǎ încǎ o zi însǎ a venit la noi comandantul bateriei AA germane, spunându-ne cǎ are ordin sǎ evacueze toţi cetǎţenii şi etnicii germani din zonǎ. Tata tot a mai ezitat dar dupǎ ce a fost somat, ne-am facut cu toţii bagajele, doar cu strictul necesar ce încǎpea în câteva valize, fiind transportaţi apoi de un camion german la una din bateriile apropiate. Acolo se mai adunaserǎ şi celelalte unitǎţi germane din vecinǎtate precum şi o unitate de infanterişti ucraineni, voluntari în aşa zisa „Armatǎ a lui Vlasov”, îmbrǎcaţi în uniforme germane dar care nu ştiau nemţeşte aproape de loc.  În seara zilei de 27 august a venit la noi ofiţerul de legǎturǎ din partea baterie AA româneşti, rugând comandanţii germani sǎ plece de acolo, pentru că ei aveau ordin sǎ ne atace a doua zi de dimineaţǎ. S-a convenit efectuarea unui  atac formal la care urma sǎ se tragǎ în pǎmânt de ambele pǎrţi, pentru a satisface ordinul elaborat de nişte diletanţi militari din Bucureşti care nu ştiau pe semne cǎ puterea de foc a centrului de apǎrare german era de vreo 5-6 ori mai mare decât cel românesc la ora aceea. Totul s-a soldat cu o gleznǎ scrântitǎ a unui militar român care se împiedicase fugind peste câmp în cadrul „atacului”. A doua zi însǎ au venit trupe noi de infanterie româneşti, care ne-au încercuit începând sǎ ne atace de dupǎ deal cu aruncǎtoare de 88 mm. Neavând nici o posibilitate de replicǎ eficientǎ, comandantul german a ordonat retragerea spre Nord cu intenţia de a forţa trecǎtoarea Bratocea pentru a trece apoi în Transilvania. Sub protecţia întunericului coloana de autocamioane germane s-a pus în mişcare.  În frunte se afla un camion acoperit în care fuseserǎ adǎpostiţi rǎniţii împreunǎ cu un medic şi o sorǎ de caritate. La intrarea în comuna Lipǎneşti românii ne pregǎtiserǎ o ambuscadǎ atacând cu grenade de mânǎ capul coloanei, deci tocmai maşina cu rǎniţii, care împreunǎ cu medicul şi sora de caritate au fost sfâşiaţi în mod groaznic. Voluntarii ucraineni, infanterişti cu mare experienţǎ de luptǎ, au reacţionat imediat secerând cu mitralierele lor tot ce se afla în faţa coloanei şi pe pǎrţile laterale ale şoselii. Dupǎ vreo zece minute s-a fǎcut linişte şi acele camioane care nu fuseserǎ avariate au putut sǎ-şi continue drumul.  Ghinionul nostru a fost cǎ tocmai camionul în care se aflau bagajele noastre a rǎmas în drum, deci am rǎmas doar cu hainele de pe noi şi atâta tot. 

 

O serie de militari germani şi-au aruncat armele şi s-au predat Armatei Române

 

În zorii zilei am ajuns pe o pajişte în apropiere de Cheia. Bucǎtarii nemţi au distribuit cafea şi sandvichuri pentru toţi participanţii. Am rǎmas însǎ foarte uimit când am vǎzut cǎ o serie de soldaţi germani îşi aruncau armele şi muniţia fiind dispuşi sǎ se predea. Şi, într-adevǎr, dupǎ ce am ajuns la Sǎcele s-au predat Armatei Române, reprezentatǎ prin câteva companii de infanterie, deci vreo 100-150 de români faţǎ de câteva mii de nemţi, sǎtui de rǎzboi care nu vroiau sǎ mai lupte. Ucrainenii, nefiind dispuşi sǎ se predea, dispǎruserǎ în munţi prin trecǎtoarea Bratocea. Un alt grup de nemţi, în care mǎ aflam şi eu, şi-a continuat drumul ajungând în gara Braşov-Stupini. De acolo ne-am urcat într-un tren de marfǎ care urma sǎ plece spre Nord. Doi jandarmi români care încercaserǎ sǎ ne împiedice, dupǎ ce au vǎzut câteva ţevi de pistol mitralierǎ îndreptate spre ei, s-au rǎzgândit şi ne-au lǎsat în pace. Am coborât undeva în apropiere de comuna Bǎlǎuşeri, unde, dupǎ un marş de noapte am ajuns în zorii zilei de 30 august pe malul Mureşului, pe atunci linia de demarcaţie între România şi Ungaria. Eu fiind singurul din grup care cunoştea limba maghiarǎ am trecut înot Mureşul.  Pe partea cealaltǎ m-au luat în primire honvezii maghiari, care, dupǎ ce le-am explicat situaţia, au chemat o unitate germanǎ, care cu douǎ bǎrci de cauciuc i-a adus şi pe ceilalţi nemţi peste Mureş. Trebue sǎ adaug cǎ într-un sǎculeţ agǎţat de gât aveam un bilet de tren, paşaportul şi ceva bani cu care, de fapt, ar fi trebuit sǎ plec din Ploieşti pe data de 28 august, la liceu, în Germania. Prin precipi­tarea evenimentelor, desigur, nu s-a mai putut realiza acest lucru.  Acum însǎ mi-au prins foarte bine. Cu un convoi militar am ajuns la Câmpia Turzii şi de acolo cu trenul la Cluj, de unde, a doua zi, am plecat în Germania. În cursul nopţii, la Viena, în Ost-Bahnhof (gara de Est) ne-a mai prins un bombardament teribil al lui Royal Air Force (R.A.F. - aviaţia britanicǎ).  Pe data de 2 septembrie am ajuns în sfârşit la internatul liceului, unde directorul liceului m-a mustrat cǎ am întârziat cu douǎ zile la cursuri. Ce pǎţisem eu în ultimele zece zile n-a mai interesat pe nimeni.

 

Epilog

 

În urmǎ cu 15 ani am vorbit cu câţiva veterani ai acelor evenimente.  Erau foarte indignaţi şi mi-au spus: „Noi le-am apǎrat românilor spaţiul aerian timp de peste trei ani.  Dacǎ nu am fi procedat aşa, marile oraşe din Sudul României ar fi fost fǎcute praf şi pulbere de aviaţia anglo-americanǎ. Drept rǎsplatǎ, dupǎ 23 august1944, românii au tras în noi şi cei pe care nu i-au împuşcat i-au predat armatei sovietice, care i-a deportat apoi în Siberia. Acolo au pierit cei mai mulţi dintre ei.”

 

Notă: subtitlurile au fost extrase din text

Grafica - Ion Măldărescu

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)