Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

1 XII 1948 – 1 XII 2008

60 de ani de la desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma (6)

 

Maria Hetco

 

 

             În noaptea de 28 X 2008 se împlinesc 60 de ani de la arestarea Episcopilor greco-catolici din România, iar la 1 XII 2008 – Biserica noastră Unită cu Roma – comemorează 60 de ani de la desfiinţarea ei -  prin Decretul nr. 358 din 1 XII 1948.

            În 28 XII 1948 – în timpul nopţii -  au fost arestaţi toţi episcopii români uniţi, generaţia veche -  pe care prigoana comunistă şi ilegalizarea Bisericii Române Unite – i-a găsit în exerciţiul funcţiei lor apostolice şi episcopale. Aceştia au fost: Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu şi Vasile Aftenie. Lor li s-a adăugat al 7-lea ierarh: Tit Liviu Chinezu din noua generaţie, cea a episcopilor auxiliari, consacraţi în clandestinitate pentru a asigura continuitatea apostolică în Biserică. Toţi aceşti ierarhi martiri şi mărturisitori ai Bisericii noastre, nu s-au mai reîntors niciodată la reşedinţele lor. Au dispărut în închisori sau domicilii forţate “adăpostiţi” după cum le palce unora să spună  - în sfinte mănăstiri ortodoxe – puse la dispoziţia represiunii comuniste, care le-a profanat preschimbându-le în puşcării şi lagăre de concentrare. Viaţa lor pământeană a luat sfârşit în penitenciare, ucişi prin regimul de exterminare fizică şi psihică din aceste odioase închisori.

            Comemorarea din acest an, precum şi prezentarea sacrificiului acestor martiri ai Bisericii Unite cu Roma se doreşte a fi considerată exclusiv un act istoric, o realitate crudă a istoriei noastre, făcută pentru a fixa în timp şi în istoria Bisericii şi a Neamului jertfa lor şi nu cu titlu de festivism – cum le palce unora să taxeze orice menţiune legată de marea prigoană dezlănţuită de comunism, asupra Bisericii Greco-catolice, adevărat genocid – la care au fost supuşi clericii şi credincioşii – rămaşi fideli convingerilor lor religioase – şi cu deosebire, conducătorii ei, ierarhii. Nu avem dreptul să omitem nimic din ceea ce s-a petrecut în timpul celor aproape 50 de ani, împotriva Bisericii Greco-catolice, pentru ca posteritatea să fie pe deplin informată.

            Valeriu Traian Frenţiu – ajunge episcop al eparhiei de Oradea – după trgicul sfârşit al episcopului Demetriu Radu, la 8 XII 1920 în atentatul de la Senatul României. Eparhia de Oradea era pretenţioasă. Pe aici au trecut Ignatie Darabant, Samuil Vulcan, Vasile Erdeli, Mihai Pavel, impunătorul Demetriu Radu. Toţi au lăsat admirabile moşteniri, unul s-a-ntrecut cu celălalt şi, nu era uşor să mulţumeşti umbrele lor...

            Activitatea multilaterală, moştenirea lăsată de acest mare episcop, dăinuie până azi. Vom menţiona doar una din marile moşteniri, reluată de Biserica noastră – celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, lucru ce l-a făcut Excelenţa Sa ca preot, apoi ca episcop de Lugoj şi de Oradea – astăzi am ajuns, har Domnului  - acolo, încât celebrarea zilnică a Sf. Liturghii -  să pară ceva absolut natural, dar nu a fost totdeauna aşa, nici în Biserica Universală, cu atât mai puţin în Biserica Greco-catolică. Excelenţa Sa, Frenţiu, a fost între cei dintâi preoţi greco-catolici care au adoptat această practică. Pentru activitatea sa multilaterală, s fost răsplătit cu mai multe ordine şi decoraţii. A fost purtător al Legiunii de Onoare, asistent al Tronului Pontifical şi decorat de Papa Pius al XI-lea în 1927, cu Paliul Sacru.

            La 28 X 1948 a fost arestat şi izolat, împreună cu ceilalţi 5 episcopi greco-catolici români în lagărul de la Dragoslavele, improvizat în palatul de vară al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, îngrădit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară. A trecut şi prin lagărul mănăstirii ortodoxe Căldăruşani, iar de aici, în V 1950 este închis în Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei unde nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare, la 11VII 1952, s-a stins din viaţă. A fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună, din cimitirul săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la Sighet.

            Cardinalul Iuliu Hossu  - un ierarh care a onorat scaunele episcopale ale Bisericii Române Unite: Dieceza de Gherla între anii 1917 – 1930 şi a diecezei de Cluj – Gherla din 1930, până la    28 X 1948, când a fost arestat de comunişti. Ca episcop al Diecezei de Gherla, la 1XII 1918, pe Platoul Romanilor, Câmpul lui Horea din Alba - Iulia, unde cei peste 100 000 de participanţi – constituiţi în Marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, decretează “Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Declaraţia de Unire a fost citită Marii Adunări de către tânărul episcop greco-catolic de Gherla, dr. Iuliu Hossu, ales cu această ocazie între cei patru Vicepreşedinţi ai Marelui Sfat Naţional Român. Înainte de a citi “Decretul  de Unire” a rostit o cuvântare, prin care şi-a exprimat bucuria personală ce i-a prilejuit acest mare eveniment din viaţa neamului.

            “Astăzi, a spus episcopul I. Hossu, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită...”, “Ne unim pe vecie cu ţara noastră-mamă România...”, “A biruit Dreptatea! Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui... Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejde în Dreptatea Lui.” După citirea Declaraţiei Unirii şi după discurs, îmbrăţişându-se în faţa adunării cu episcopul ortodox Miron Cristea - pe atunci episcop de Caransebeş, viitorul patriarh al BOR - episcopul Iuliu Hossu, a spus: “Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci, toţi fraţii români”. Activitatea naţională a episcopului I. Hossu trebuie considerată, în contextul întregii istorii a Bisericii Române Unite, ca o încoronare a luptei pentru dezrobirea neamului, iniţiată de episcopul Inocenţie Micu Klein precursorul Şcolii Ardelene şi continuată de ceilalţi ierarhi clerici şi fii ai Bisericii, prezentă în toate protestele şi revoltele declarate împotriva opresiunii. Nu există memorii, plângere sau revoltă, luptă politică sau socială la care, în ultimii 200 de ani, de la unirea religioasă cu Roma din 1700 şi până la Unirea cea  Mare din 1 XII 1918 să nu fi avut protagonişti pe fii Bisericii Unite. Adevărul acesta este, chiar dacă unii îl contestă dintr-un interes meschin, pentru a legitima genocidul săvârşit împotriva Bisericii Române Unite în peste 40 de ani de teoare totalitaristă.

            Sfârştul celui de-al doilea război mondial a adus în ţară comunismul. Pentru Stalin, care câştigase războiul, a rămas un adversar neînvins Biserica Catolică în frunte cu Papa de la Roma. Ortodoxia românească a sesizat intenţiile comunismului de a porni lupta împotriva catolicismului în ţările ocupate şi a pornit atacul. Nu a ajuns bine Armata Roşie la Sibiu şi Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan îi scrie Mitropolitului Alexei al Leningradului, mai târziu patriarh al B.O. Ruse că ... “românii au atacat Uniunea Sovietică fiindcă sunt divizaţi existând între ei o Biserică în comuniune cu Papa de la Roma”. În 1946 este desfiinţată Biserica Greco-catolică din Ucraina şi integrată în B.O. Rusă – un balon de oxigen pentru ierarhia procomunistă a ortodoxiei româneşti. Alexei a ajuns patriarh al B. O. Ruse, face o vizită în România. La Cluj, sunt invitaţi să-l întâmpine pe Alexei toţi conducătorii cofesiunilor cu excepţia episcopului I. Hossu, deşi avea cel mai mare număr de credincioşi. În III 1948, are loc la Moscova Congresul pan ortodox. Episcopul ortodox  de Cluj, Nicolae Colan, susţine la acest congres comunicarea: “Agresiunea Papei în România în ultimii 50 de ani”. La acest congres s-a hotărât desfiinţarea Bisericii Române Unite. Noul patriarh al B. O. Române, Iustinian Marina, omul puterii comuniste, se angajează să şteargă dintre români “dureroasa despărţire ce durează de 250 de ani” . Campania B.O.R e secondată de una şi mai dură, a presei guvernamentale care atacă cu vehemenţă Vaticanul şi pe Papă. În 19 iulie 1948, guvernul comunist român denunţă concordatul cu Sf. Scaun. În 2 VIII 1948 apare noua lege a cultelor care opreşte orice legătură cu instituţii sau persoane străine din afara hotarelor ţării, evident cu Vaticanul sau cu Papa. În 13 IX 1948, Patriarhul Iustinian Marina, la Caransebeş dă un mare atac: “Dacă acei mincinoşi şi români trădători mai caută să ţină oile (credincioşii) sub amăgire ne vom duce noi să ne aducem oile”.

            Între 24 IX – 4 X 1948, episcopul I. Hossu a fost fixat la reşedinţa episcopală. Oricine intra sau ieşea de la el, era arestat. În 28 X 1948, episcopul I. Hossu era la fratele său în Bucureşti de unde a fost arestat şi dus la Dragoslavele unde erau duşi şi ceilalţi episcopi.

            În V 1950 toţi episcopii sunt duşi la penitenciarul din Sighetul marmaţiei. Aici I. Hossu a fost contatctat de securitate şi i s-a oferit un scaun de mitropolit ortodox, pe care l-a refuzat. A fost pălmuit, supus la corvezi extrem de extenuante. În 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori: I. Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan au fost transferaţi şi fixaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea-de-Argeş. Episcopul I. Hossu este dus la Preşedintele Consiliului de Miniştri, P. Groza, unde i s-a oferit Mitropolia Ortodoxă a Moldovei. A refuzat din nou, afirmând că el este greco-catolic. În 1956 episcopii au fost despărţiţi: I. Hossu a fost readus la Mănăstirea Căldăruşani, Ioan Bălan dus la Mănăstirea Ciorogârla, unde moare în 14 VIII 1959, iar episcopul Alexandru Rusu a fost transferat la Mănăstirea Cocoş, jud. Tulcea, apoi închis la penitenciarul din Gherla unde moare la 9 V 1963.

            Episcopul Iuliu Hossu şi-a continuat viaţa în izolare totală la mănăstirea Căldăruşani până la sfârşitul vieţii. Periodic putea primi vizite, dar nu putea ieşi din mănăstire. Aici a primit vizita emisarului papal, care i-a adus vestea promovării în Cardinal. Invitat să plece la Roma, a refuzat să-şi părăsească ţara fără posibilitatea de a reveni. Preşedintele Deparatamentului Cultelor, George Nencui, aştepata afară, curios, să afle hotărârea episcopului I. Hossu. Când s-a deschis uşa l-a întrebat:

            - Înalt Preasfinţite v-aţi înţeles?

            - Da, ne-am înţeles – răspunse Episcopul dârz şi hotărât. Rămân aici!

            - Noi nu avem ce face în ţară cu un Cardinal, replică preşedintele.

            - Treaba dumneavoastră! Răspunse episcopul. Rămân aici în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi a credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi!

            Episcopul I. Hossu a fost primul Cardinal român, provenit dintr-o biserică românească. Ce ingrat destin cu acest brav bărbat, care a trebuit să sufere atât de mult pentru credinţa în Dumnezeu, dragostea de neamul lui românesc şi fidelitatea faţă de Sf, Scaun apostolic al Romei! Episcop şi Cardinal român greco.catolic, crainicul Unirii de la Alba – Iulia, membru de onoare al Academiei Române din anul 1945, decorat cu ordine şi medalii, omul care-şi împărţea salariul cu săracii: a fost insultat, scuipat, pălmuit, chinuit şi supus tuturor umilinţelor şi privaţiunilor. Şi-a sfârşit viaţa în izolare. Inima lui a încetat să mai bată la 28 V 1970 la Spitalul Colentina din Bucureşti, având la căpătâi pe Mitropolitul Alexandru Todea, care l-a pregătit pentru ultimul drum şi căruia i-a încredinţat să comunice tuturor celor care l-au prigonit că: i-a iertat! Ultimele lui cuvinte au fost: “Lupta mea s-a sfârşit, a vostră continuă!”

            A fost înhumat a doua zi în Cimitirul Belu-Catolic. La 7 XII 1982, i-au fost exhumate osemintele din mormântul provizoriu şi reînhumate  într-un mormânt nou în acelaşi cimitir. A trecut la viaţa cea fără de moarte un martir al Bisericii Române Unite, unul dintre eroii făuritori ai Neamului, un sfânt. Mormântul lui a devenit loc de pelerinaj.

 

A consemnat Marie Hetco

 

Bibliografie: “Cei 12 episcopi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-catolică”

Autori:   Silvestru A. Prundus,  Clemente Plaianu

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)