Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

1 XII 1948 – 1 XII 2008

60 de ani de la desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma (7)

 

Maria Hetco

 

 

           La 14 VI 1934 profesorul de teologie Dr. Vasile Aftenie, titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc de la Academia de Teologie Română Unită din Blaj, a fost numit protopop la Bucureşti.

 

            Solemnitatea consacrării de arhiereu a canonicului Vasile Aftenie a avut loc în Catedrala din Blaj, la sărbătoarea Înălţării Domnului, în 5 VI 1940. Cu această ocazie, Mitropolitul Alexandru Nicolcescu în cuvântarea rostită i-a stabilit şi atribuţiile noii demnităţi ecleziastice: “Voinţa Romei şi dorinţa mea te-au vrut Episcop auxiliar în Arhidiaceza Română Unită de Alba-Iulia şi Făgăraş. Devii un Episcop Auxiliar – în sensul adevărat şi canonic al cuvântului - care va avea în grija lui soarta fiilor noştri din Vechiul Regat al României ... fără nici o intenţie de agresivitate faţă de cei de alte credinţe, mai ales, de fraţii de acelaşi sânge cu noi, cu care împreună vom realiza mărirea Sionului Românesc.” Aşadar, arhiereul vicar Vasile Aftenie, s-a bucurat de o jurisdicţie delegată, limitată la teritoriul vicariatului general nou constituit. În cuvântul de răspuns noul hirotonit întru Episcop s-a referit la misiunea preotului în societatea atât de învrăjbită a vremii. Pentru el “preoţii sunt misionarii Noului Testament , copia autentică a preotului Cristos  iar Episcopul, plinătatea acestei preoţii... Trebuie să călcăm pe urmele Mântuitorului şi să luptăm cu armele pe care El le-a întrebuinţat. Blândeţea şi smerenia trebuie să fie icoana preotului Noii Legi... Preotul trebuie să fie dragostea întruchipată ... Şi parcă rareori s-a simţit între oameni lipsa acestei dragoste ca în zilele noastre ... În cursul veacurilor s-a dezlănţuit adeseori ura între oameni, dar nicicând cu atâta furie ca azi. Iată rolul preotului: să sădească din nou dragostea între oameni şi chiar cu preţul vieţii lui, dacă trebuie”.

            Cuvântul lui nu a fost numai o formalitate, ci expresia fermă a unui program de viaţă, a unui angajament personal, iar dragostea, atât faţă de Dumnezeu, de care nu s-a lepădat, cât şi faţă de oamenii între care a trăit, pe care nu i-a dezamăgit, îi vor cere preţul vieţii.   Vara anului 1940 şi ciopârţirea României atât la Răsărit cât şi la Apus, ocupare Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către U.R.S.S, apoi Dictatul de la Viena şi expulzaţii şi refugiaţii din Transilvania de Nord, foarte mulţi greco-catolici trecuţi peste Feleac, s-au împrăştiat peste tot în ţara rămasă între frontierele mutilate. În capitală erau acum aproape o sută de mii de credincioşi români uniţi, aşa că la 1I 1942, Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi a vechiului Regat – cu reşedinţa în Bucureşti – avea în componenţa sa: parohiile din Protopopiatul Bucureştilor cu sediul în str. Polonă nr. 48, str. Batiştei nr. 39 şi alte parohii din Brăila, Brezoi, Câmpina, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Moreni, Ploieşti, Târgovişte, Târgu-Jiu, Turnu-Severin, precum şi parohiile româneşti greco-catolice din Eparhia Maramureşului, toate din jud. Suceava, jud. Neamţ, Cernăuţi.

 

            Suflet deschis şi comunicativ, Episcopul V. Aftenie a cucerit grabnic Bucureştiul, stima şi respectul celorlalţi. Aşa se explică pătrunderea lui la deţinuţii politici din închisoarea Văcăreşti pentru a le acorda asistenţă spirituală. Era în preajma anului 1947, în apropierea sărbătorii Învierii Domnului. Pătrunderea episcopului în închisoarea Văcăreşti în plină teroare comunistă, a fost un act de curaj nu numai pentru el, ci şi pentru directorul închisorii cucerit sufleteşte de bunătatea şi comportamentul episcopului V. Aftenie. Nici nu se putea o prezentare mai dorită ... În cadrul predicii din timpul sf. Liturghii şi-a axat cuvântul pe rolul suferinţei în viaţa omului, a creştinului mai ales. După sf. Liturghie s-a întreţinut cu fiecare dintre cei închişi, îmbărbătându-i cu cuvintele: “Biserica este alături de voi, de suferinţa voastră..., Biserica se roagă pentru cei în suferinţă ca şi voi ...”

            Lotul de deţinuţi politici care au participat la sf. Liturghie, avea în frunte generali români şi pe prof. Ion Vulcănescu. După aproape o jumătate de veac, dr. V Marcu, evocă personalitatea deosebită a ierarhului V. Aftenie: “Era înalt, blond, puternic, cu ochi albaştri, cu o fire deschisă, luminoasă, blândă. Plin de farmec şi de umor, era foarte apropiat şi iubit de toţi credincioşii fără nici o deosebire. Pe fiecare l-a cercetat la casa sa, fie el umil sau înstărit.” Era perioada când, după ocuparea Ardealului de Nord, mulţi credincioşi se refugiaseră părăsindu-şi tot avutul. Pe aceştia îi mângâia şi îi îmbărbăta, propovăduindu-le dragostea creştină şi iubirea aproapelui. Nu lua nimic din ceea ce i se oferea, dimpotrivă, din puţinul său ajuta pe cei nevoiaşi, mai ales în anii 1946, 1947, ani de cumplită foamete. La reşedinţa sa a dat găzduire în permanenţă unui număr de 5-6 studenţi săraci ... Aceştia locuiau gratuit acolo, el suportând şi cheltuielile de întreţinere a locuinţei. Nu suferea în nici un chip minciuna şi biciuia pe loc neadevărul, uneori cu duritatea cuvântului. În faţa autorităţilor era de o demnitate remarcabilă, cu o ţinută exemplară şi mod al conversaţiei, reuşind să fie ascultat, înţeles şi respectat. Casa îi era deschisă, indiferent de oră, tuturor, umili sau bogaţi. Primea credincioşi de diferite confesiuni cărora le dădea poveţe pe care numai el ştia să le găsească. Fiecare om pleca mângâiat de la casa sa.

            Într-o zi, la sfârşitul lunii august 1948, la poarta reşedinţei sale a sunat primarul comunist al Capitalei, generalul Doncea, însoţit de suita sa, care l-a întrebat pe episcop cu o obrăznicie şi lipsă de respect fără seamăn: - Părinte, cine şade aici? La care Presfinţitul i-a răspuns demn: - Dacă aţi sunat aici, ştiţi pe cine căutaţi şi în ce scop aţi venit! La acestea, generalul comunist i-a spus cu aceeaşi caracteristică obrăznicie: “În 24 de ore curăţaţi locul ...” Din acea zi a început calvarul Episcopului V. Aftenie. El a trebuit să se mute la Biserica din str. Polonă, cu puţinul său avut, ajutat de  umilul şi isteţul său om de serviciu, Luca, la rândul său, călugăr bazilitan.

            Deosebitele calităţi ale episcopului V. Aftenie şi mai ales uşurinţa cu care se apropia de oameni, i-a determinat pe cei ce au uneltit distrugerea Bisericii Române Unite în 1948, să-l creadă o pardă uşor de cucerit pentru cauza lor, pentru ortodoxie şi regimul comunist. Au ţinut să câştige cel puţin pe unul dintre episcopii greco-catolici, ştiind şi ei că “Biserica este acolo unde sunt episcopii şi fără episcopi, nu există Biserică”. Încercările făcute cu ceilalţi episcopi greco-catolici au eşuat lamentabil. Cea mai mare speranţă şi-a pus-o ierarhia ortodoxă şi puterea politică în Episcopul vicar al Bucureştilor, dr. Vasile Aftenie. Mai întâi au conceput un atac perfid la adresa lui, folosindu-se de cele mai josnice mijloace. Au organizat la Sinaia “în cinstea lui” o festivitate, cu chef, cu beţii şi orgii la care l-au invitat şi adus. Voiau cu tot dinadinsul să-l compromită ca să-l aibă la mână. Însă ierarhul şi-a păstrat cu măreţie demnitatea, nu s-a lăsat compromis. Neacceptând compromisul, a ales calea martiriului.

            A fost arestat la 28 X 1948, omul care a refuzat o Mitropolie, oferită de conducerea ortodoxiei româneşti şi de Guvernul comunist. A fost dus pentru început la Dragoslavele, în Palatul de vară al Patriarhului B.O.R – Iustinian Marina, clădire transformată în lagăr împrejmuită cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară, împreună cu ierarhii: Dr. T. Frenţiu, Dr. I. Hossu, Dr. I. Bălan, Dr. Alex. Rusu şi Dr. I. Suciu. Aici au fost ţinuţi în condiţii inumane, în frig şi foame, pentru a-i forţa să încline crezul lor. În februarie 1949 au fost transferaţi ca puşcăriaşi de drept comun, la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, transformată şi ea în lagăr, împrejmuită cu reţele de sârmă ghimpată şi asigurată cu pază militară. Au fost închişi la Căldăruşani şi cei 25 de membri ai clerului superior greco-catolic, profesori de teologie, protopopi, preoţii din oraşe, arestaţi şi ei la 28 X 1948.  

         Încercarea de a-l cuceri pe episcopul V. Aftenie a fost reluată la 10 V 1949, când arhiereul a  fost ridicat de la Mănăstirea Căldăruşani, transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Acolo, respingând din nou ofertele făcute, a fost supus unor torturi care reclamau o rezistenţă supraomenească. N-a putut fi nici de data asta înduplecat. Când după ore îndelungate de tortură, repetate zilnic, era readus în celulă, înfăţişarea lui era senină ca o rugăciune, deşi vânătăile şi barba smulsă, erau argumente sigure că a fost supus la chinuri de nedescris. Fierarii cu musculatură de oţel, deveniţi anchetatori, îngalonaţi cu stea, şi-au făcut datoria ca la carte. Episcopul Aftenie refuza să trădeze.  Rezulatul a fost mutilarea oribilă, maltratarea sălbatică, culminând cu smulgerea braţelor. Zdrobit şi schilodit, a fost transferat la închisoarea Văcăreşti. Din bărbatul falnic ce a fost, n-a rămas decât o epavă. Neclintit în credinţă, s-a stins din viaţă la 10 V 1950. Intenţia autorităţilor de a-l incinera se pare că a foast oprită de cineva. Unii cred că de doctorul închisorii. Dar mai plauzibilă ar fi părerea d-nei Maria Blaj, născută Aftenie, nepoata de frate a episcopului,  care ne-a comunicat că după două zile de la înmormântare, familia a primit o telegramă de la directorul închisorii Văcăreşti, Isaia Popa, prin care o anunţa moartea episcopului. De aici, ar rezulta că, directorul închisorii ar fi fost autorul opreliştii de incinerare. Sicriul cu osemintele a fost transportat la cimitirul Bellu Catolic. Prin telefon, s-a cerut un preot de la Catedrala romano-catolică sf. Iosif. A fost desemnat preotul Baltheisar: Lângă sicriu, nimeni din familie, poliţistul sau securistul i-a spus doar atât: îl cheamă Vasile. Şi a plecat ... Femeile din cimitir şi groparul, din curiozitate au ridicat capacul sicriului, care culmea nu era bătut în cuie şi părintele a recunoscut îndată victima, dar şi ceilalţi. Încercând să-i pună mâinile încrucişate pe piept, aşa cum e obiceiul, au constat cu groază că antebraţele se dezlipeau de umăr, că barba îi era smulsă; părea însă că un zâmbet i-a rămas pe buze. Probabil era mulţumirea că visul lui dintotdeauna se împlinise. Se jertfise pentru Cristos, pentru Biserica Lui, pe care o apărase, nu o trădase, cu preţul vieţii... La căpătâiul mormântului, cineva i-a pus o cruce simplă, un Crist răstignit, sub picioarele căruia pe o tăbliţă rotundă, erau înscrise iniţialele numelui: A.N. Şi sub ele “1950”, anul morţii. Între timp, mormântul a fost încadrat cu o bordură de marmură albă, cu o cruce din acelaşi material şi cu efigia episcopului. După o informaţie, care nu a putut fi verificată, lucrarea nouă a mormântului s-a făcut pe cheltuiala unei credincioase ortodoxe. (Dr. Vasile Marcu)

            Mormântul lui a devenit loc de pelerinaj, cu flori şi lumânări aprinse... De jur, împrejur, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, îngenunchiaţi se roagă, îşi spun suferinţa şi cer ajutor. Acolo, la mormântul episcopului martir, se întâmplă lucruri ieşite din comun. Cel puţin aşa ne informează presa laică. Iată ce scrie “Evenimentul zilei” din 10 X 1993 sub titlul “O nouă minune ce zguduie Bucureştiul: lumânările puse la mormântul episcopului Aftenie, se aprind singure”. Minunea s-a dovedit în urma unei probe cu apă. Observând că singurul mormânt din cimitirul Bellu, la căpătâiul căruia ard permanent lumânările  - fie noapte sau zi, ploaie sau furtună, este cel al Episcopului Vasile Aftenie, un grup de credincioşi l-au supus unei probe cu apă. Astfel, câteva zile la rând, credincioşii au turnat apă cu găleata peste lumânările aprinse din apropiere. S-a observat că, în timp ce pe celelalte morminte lumânările ce se stingeau rămâneau stinse definitiv, la mormântul episcopului ele se reaprindeau singure după câteva clipe. Se ştie că episcopul greco-catolic V. Aftenie a fost torturat şi apoi omorât în beciurile Securităţii în anul 1950, condamnând făţiş, până în ultimele clipe de viaţă comunismul şi nerenunţând la dreapta credinţă în Isus. Credincioşii care vin aici, spun că, pentru a scăpa de un necaz, o boală, sau pentru a ţi se împlini o dorinţă, este suficient să aprinzi o lumânare şi să te rogi la acest mormânt”. Semnează Eugenia Stavri.

            Sperăm că nu va întârzia iniţierea procesului de canonizare şi ridicarea oficială la cinstea altarului -  a celui care a fost slujitorul fidel şi iubitorul de Dumnezeu şi Neam – Episcopul Vicar, martirul Vasile Aftenie.

 

Maria Hetco

 

Comentarii de la cititori

 

Stimata doamna Maria Hetco,
Am citit cu mult interes articolul dvs. "60 de ani de la suprimarea Bisericii Române Unite". E un lucru stiut: comunistii din toate tarile nu au agreat niciodata religia si cultele. Totusi persecutia cultelor si a credinciosilor a luat forme mai mult sau mai putin grave de la ţara la ţara, de exemplu nu era aceasi situatie in URSS, RDG sau Romania. Existau niste particularitati pe care le putem intelege. Ceea ce nu nu imi explic pe deplin este violenta cu care au tratat biserica greco-catolica in comparatie cu restul cultelor care de bine de rau au fost tolerate. Motivul ca era unita cu Roma nu e suficient, si biserica Romano-Catolica era la fel si nu a avut parte nici pe departe de tratamentul bisericii Greco-Catolice. Dumneavoastra poate aveti mai multe informatii. Intrebarea mea este: de ce a fost regimul comunist din Romania atit de pornit impotriva acestei biserici?
Va multumesc,
Marius Man
Sibiu, Romania


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)