Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares (Ister)primul european care descoperă America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan

 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

 

În cel de-al V-lea secol de la naşterea lui Iisus Hristos, alături de alţi conaţionali din Dacia „generaţiei de aur“ (avem în vedere spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian) – Niceta Remesianu (autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Doamne, Te lăudăm…, sfânt pelasgo-dac / valah ce se stinge în anul 416 d. H., în scaunul episcopal de la Remesiana, Dacia Sud-Dunăreană), Laurenţiu de Novae (autorul celebrelor omilii – De poenitentia / Despre pocăinţă şi De eleemosyna / Despre milostenie –, trecut la cele veşnice în scaunul episcopal de la Novae-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, în anul 418, după ce – la recomandarea epistolară a Papei Inocenţiu – stârpeşte erezia fotinian-arienistă ivită în eparhia sa), Auxenţiu Durostoreanu (episcopul de Durostor-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, mort în anul 420, autor – în 383 d. H. – al Scrisorii despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae), Fericitul Ieronim de Stridon-Dacia (traducătorul Bibliei, din ebraică în latină, între anii 390 şi 405, înălţat la cer în 30 septembrie 420), Ioan Cassian (autor al celebrelor Convorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum, I – XXIV, sfânt pelasgo-dac / valah ce se odihneşte întru Domnul din 23 iulie 435) ş. a. –, Aethicus Donares (Ister) a reprezentat – prin extraordinarul circuit al lucrării sale capitale, Cosmografia (din orizontul anului 466) – nu numai zorile universalismului umanist, ci şi cultura / spiritualitatea celui mai mare popor din Europa vremurilor antice, Poporul Pelasgo-Daco-Thrac, mai exact spus, Poporul Valahilor (Dacoromânilor)1.


Dintre marile cataclisme sociale produse de invaziile popoarelor migratoare în Dacia, ori în Imperiul Roman, cel mai cumplit şi îndelung cataclism, de-aproape două decenii, rămâne, pentru secolul lui Aethicus Donares (Ister), cel reprezentat de hoardele hunilor lui Attila (433 – 453 d. H.), care au trecut prin foc şi sabie Eurasia, lăsând în urmă-le – după cum certifică arheologii – un strat de cenuşă de-aproape o jumătate de metru. Iar cel ce pune capăt terorismului hunilor este generalul pelasgo-dac / valah, Aetius (născut şi format ca „războinic-nemuritor“ în Dacia – provincia Scythia Minor –, la Durostor), ce, în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, din anul 451 d. H., zdrobeşte armata terorist-hunică a lui Attila, scoţând hunii din istorie pentru totdeauna (cf. CDCD, 182).


Pentru o mai mare limpiditate a sintagmei secolul lui Aethicus Donares (Ister), precizăm că anii între care a trăit strălucitul „filosof“ / „sofist“ de la Histria-Dacia (România), geograf, explorator, om de ştiinţă / cultură pelasgo-dac (valah), unul dintre ultimii epopţi ai Zalmoxianismului, unul dintre cunoscătorii căii-spirală-planetară, aşa cum a rămas jalonată de el în cele peste 40 de copii ale celebrei sale lucrări, Cosmografia, din orizontul anului 466 d. H., primul european ce-a descoperit America, primul om ce-a ocolit Pământul etc., se aproximează a fi – potrivit tradiţiei istoriografice – 421 şi 500 d. H. (cf. AvezM, 262 sqq.; AIC-W-1853; AIC-1966, 532 sqq.; CDCD, 136 – 143 etc.).

Numele de familie: Donares („Dunăre“). Majoritatea documentelor certifică faptul că numele de familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este Donares – onomasticul, ca şi hidronimul pelasgo-dac, oglindindu-se, în valaha contemporană, în Dunăre, cu -o- închizându-se-n vocala posterioară -u-, cu -a- metamorfozându-se, prin secole, în -ă-, şi cu apocoparea consoanei finale, -s-, nume receptat şi tâlmăcit în lumea greacă / romană, drept Ister, sau Hister, până dincoace de Evul Mediu.


La origini, Donares > Dunăre este un hidronim pelasgo-thraco-dac, ce are ca elemente formante: Dun- /< Don „sfântă casă a celestelor ape / izvoare“ / „împărăţie“ (sau „bun ţinut“ / „tărâm“) + -Ares – numele zeului pelasg al războiului. Suntem într-o Dacie politeistă, de dinaintea Reformei Zalmoxianismului, din orizontul anului 1600 î. H., când pelasgii nu erau divizaţi religios în „dax“ / „daci“ („drepţii“ „nemuritorii Zalmoxianismului“) şi „thrax“ / „thraci“ („închinătorii la vechii idoli ai Cogaionului“), pe când Donares însemna „bună / sfântă casă / împărăţie cerească a izvoarelor / apelor, matcă“, „bunul spaţiu al zeului războaielor, Ares“.


Dincoace de anul Reformei Zalmoxianismului, 1600 înainte de Iisus Hristos (infra, sigla: î. H.; după Hristos: d. H.), şi după ce Creştinismul substituie Zalmoxianismul în întreaga arie a Daciei, zeul pelasg, Ares, iese din semnificat (la daci), dar uită să mai iasă şi din semnificant (datorită thracilor, „închinători la vechii idoli / zei ai Cogaionului“), Donares > Dunărea rămânând fluviul-cristelniţă din care pelasgo-dacii continuă să se împărtăşească întotdeauna înainte de a porni la război, ca sufletele lor nemuritoare să meargă „direct“ la Atoatecreator, deoarece apele-i erau limpezi, albastre, aidoma cereştilor ape primordiale ce formează discul senin al cerului, disc reprezentând Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, Samoş, adică „Soarele-Moş“, sau „Zamoş“ / „Tatăl-Cer“. Din această credinţă fluviul Donares > Dunărea şi afluenţii săi „se conectează“ discului-cer-senin, Dumnezeului de peste Cogaion / Sarmizegetusa, de peste Dacia (Dachia), nemuririi.


Mai târziu, după descoperirea sacrului fluviu de către grecimea comerţului şi de către romanitatea imperială, însetate de bogăţiile Daciei, care nu s-au lăsat integral-jefuite / prădate, în nenumăratele, cumplitele bătălii / războaie date pe această cale fluvial-comercială europeană (pe-atunci, în întregime, bazinul dunărean aparţinea Daciei, cum, de altfel, şi Peninsula Balcanică > Balachică > Valahică), grecii şi romanii au rebotezat Dunărea de Jos, în ignoranţa lor, zicându-i Istros / Ister, ceea ce înseamnă „apă furioasă, răsturnătoare de ordine“, „fluviu isteric / ucigător, spinos, străpungător“ (în latineşte, hystricosus se tâlmăceşte prin „care caută să facă rău“, hysterica – prin „femeie isterică“; în greacă, hystera desemnează şi „uter“; în italiană, isterico, aidoma franţuzescului hystérique, păstrează sensul de „războinicitor“, sau de „furios“). La romani se constată şi o altă „rebotezare“, dar pentru Dunărea de Mijloc şi de Sus, de pe când şi-au extins cuceririle în Dacia de Vest, cu un termen mai adaptat spiritului latin şi de mai mare fidelitate semantică, Danubius (Danuvius).


Cu sensul de „bogăţie, bunăstare, abundenţă“, semnalăm şi expresia pelasgo-dacă / valahă moştenită până azi, cu specială referire la holde / lanuri: Dunăre de grâu…, Dunăre de mei / porumb… etc.


În onomastica pelasgo-daco-thracă, Dunăre şi derivatele-i desemnează pe cel „puternic“, „bogat“, „răboinic“ („îmbogăţit prin război / luptă“), tot aşa înfăţişându-se şi azi, în inima Daciei, România: Dunăre Brânduşa, Dunăre Oană, Dunăreanu Mugur, Dunărinţu Marin etc., fără a mai ţine seama de toponimie: Dunărea – localitate din jud. Constanţa (siglă: CT), Dunărea Mică (MH), Dunărea Gară (IF), Dunăreni (CT, DJ) etc. (cf. MDGR-III, 277 – 297; CPLR, 39 etc.; pentru etimologii, vidi MDGR-III, p. 295 sqq.).
În concluzie, numele autentic de familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este Donares, nu Ister, nici Hister – cum era tâlmăcit, după un prost obicei grec / roman. Şi Donares > Dunăre s-a moştenit la urmaşii dacilor din România contemporană. De aceea nu există vreun temei pentru cei ce consideră pe creatorul celebrei Cosmografii din orizontul anului 466 d. H. drept „Anonimus“ Histriensis, Istricus, Danubiensis etc. (PerLan, 277 sqq.; PerLac, 503 sqq.; VAeth etc.). Totuşi, datorită faptului că „marele circuit“ al numelui său pe lucrarea-i Cosmografia a fost cel tâlmăcit pentru lumea greco-latină antică şi evmezică, alături de Donares, realul, pelasgo-dacicul său nume, păstrăm (în paranteză) şi „onomastic-traducerea“ Ister: aşadar îi rostim şi îi scriem numele de familie Donares (Ister).

Fig. 1. Harta Daciei Dunăreano-Pontice – dave (oraşe) antice din provincia Dunogaetia > Dynogaetia, sau Scythia Minor, ori Dobrogea2.
 


Din motivele de mai sus, se resping şi variantele tardive: Histricus (cf. VAeth), Scythicus (sugerând că exploratorul e originar din provincia Scythia Minor, parte a Daciei înrobite de Imperiul Roman) etc. Scythia (Scitia), Scythicus – şi alte derivate – sunt semănătoare de confuzii printre istorici, ţinând în primul rând de strategiile anti-Dacia ale Romei (de la împăratul Traian începând) ce-a vrut – pentru că Donares / Ister era un epopt al Zalmoxianismului – să-l şteargă / „marteleze“ din memoria istoriilor.

Fig. 2. Hartă antică: „Orbis Terrarum Secundum Pomponium Melam“, aprox. 44 d. H. (cf. VAeth).

 



Existenţa numelui provinciei Scythia Minor, cu populaţie pelasgo-dacă / thracă majoritară3 (majoritate ce, în anii de exil ai marelui poet antic, Ovidiu, la Tomis < Tamisia / Constanţa-România, a determinat nu numai „deraieri“ de poetică simţire – în stihurile din ultimul său deceniu de viaţă –, ci şi importante „deraieri lingvistice“ datorate permanentului contact cu limba pelasgo-dacă din dava-port amintită mai sus, noua-i reşedinţă de la Marea Neagră), a îngăduit multă vreme cronicarilor antici greco-romani, ori evmezici, să vorbească – fără vreun alt temei, în afara celui administrativ-teritorial-diocleţian – de o „naţiune scitică“ / „Natione Schitica“ (v. AethK-93, 244 / 10), însă numai cu înţelesul de „provincie (dunăreano-pontică) din Dacia restituta“ (cf. CDCD, 74 sq. / TDR, 38) „(re)integrată“ / administrată de Statul Imperial-Romanic.

Fig. 3. Cavaler Zalmoxian în sacră misiune de apărare a pământurilor Daciei (apud OTr).

 


Dar cum imperial-expansionistele visuri ale Romei de dincoace de anul 292 d. H. se focalizaseră în provincia Scythia Minor, „cap de pod“ / „placă turnantă“ către Dacia Liberă (necucerită vreodată de Imperiul Roman), cu intenţia de a şterge din memoria lumii antice orice amintire a eroicei şi bogatei Dacii, dar cum, la scurt timp, visele papal-creştine ale unei Rome imperial-occidental-catolice încolţiseră şi ţinteau extinderea puterii în Dacia / Europa Răsăriteană, îndeosebi, după Schisma Mică din anul 519 d. H., strategiile / politicile puternicilor acelor vremuri găsesc de cuviinţă – după multe secole de la dispariţia adevăraţilor sciţi, sau scoloţi, din istorii – să întreţină ideea că „răul cel mare al civilizaţiei“ vine de dincolo de Dacia Dunăreano-Pontică / Dunogaetia, dintr-o imensă, apocaliptică şi nebuloasă „ţară“ ce, paradoxal, „poartă tot numele de Scythia“ (ficţiune dirijată – prin „cronicari imperiali“ – de Roma, de Atena, de Constantinopol, de Viena, de Budapesta, de Moscova etc.), lăsând a se deduce că-i vorba de „Scythia Magna“ / „Sciţia Mare“, întinsă de la Marea Baltică şi Oceanul Îngheţat de Nord, la Marea Neagră, la Marea Caspică şi, peste Siberia, Mongolia, China, Japonia, la Oceanul Pacific – după cum se vede – şi dintr-o hartă datată în orizontul anului 44 d. H, „Orbis Terrarum Secundum Pomponium Melam“ (supra, fig. 2; cf. PeiAe-II, 54 sqq.; VAeth, 5 sqq.).


Este acest antidacism multimilenar tot atât de periculos pentru întreaga umanitate ca şi antisemitismul, combaterea lor – şi a curentelor similare lor – dovedindu-se imperioasă…


De la astfel de confuzii semănate în multimilenarul antidacism al Romei, pleacă – evident, chiar în contemporaneitatea imediată – tot soiul de teorii aberante, legate şi de originea etnică a filosofului / sofistului, a marelui explorator, Donares (Ister), dându-se „apa la moară“ pseudocercetătorilor filogreci, filoromani, filoscythi (filosciţi), filoslavi etc., care-l consideră: ba că-i grec, ba că-i roman, ba că-i slav – rus, bulgar, sârb / croat etc. –, deşi documentele antice şi argumentele interne ale Cosmografiei afirmă răspicat că-i pelasgo-dac din nordul Daciei Dunăreano-Pontice, din nordul provinciei Dunogaetia / Scythia Minor, mai exact spus, „din regiunea Histriei“, adică a davei, a oraşului-port la Marea Neagră, Histria, şi a împrejurimilor ce ţineau de „parohia“ acestui epopt în Zalmoxianism, cam de pe la râurile Casimcea şi Topolog şi până la Dunăre – braţul Chilia (aşadar, are «natione schitica / scythica», nu-i de la Marea Adriatică, din Peninsula Istria, a fostei Dacii de Vest / Sighinia, parte a Imperiului Roman – azi aparţinând Croaţiei –, în această Istrie neajungând vreodată sciţi / scoloţi, nici când le-a fost roirea / migraţia prin istorie, pe când nu exista vreun Imperiu Roman, nici după ivirea acestuia în istorii): «Aşadar, la acest Aethicus, sofistul regiunii Histria, s-a lămurit ce-a zis în primele sale cărţi din Cosmografia şi am recunoscut că a spus lucruri nu mărunte, ci grandioase, pe care le-a numit artă sofistă» (AethK-93, 88); sau: «Cartea filosofului cosmograf Aeticus aduce lămuriri despre naţiunea-i scită cu neamul nobil al părinţilor săi, din a căror etică îşi trag izvoarele şi ceilalţi înţelepţi» (AethK-93, 244). Această frază a fost scrisă în orizontul anului 763 d. H., de prezbiterul „abreviator“ / cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, în ultima pagină a Cosmografiei „prescurtate“. Într-alt loc, vrăjit de înalta artă donaresiană a „descrierii“ spaţiului helladic / grecesc, „benedictinul“ dă, indirect, şi o informaţie care lasă a se înţelege că Aethicus Donares (Ister) n-a fost un grec, ci un pelasgo-dac, un veritabil „ethicus“, ca şi strămoşii săi, „cei mai drepţi“, „cei mai cinstiţi“, „cei mai viteji de pe faţa pământului“, afirmaţie ce taie în orice anotimp respiraţia filogrecimii (ori trăncănelile filogrecizatoare). Dacă ar fi aparţinut cumva poporului grec, i-ar fi lăudat – pe lângă peisaje / relief de Paradis (din spaţiul helladic) – şi faptele: « Şi astfel acelaşi înţelept le-a descris [peisajele / ţinuturile edenic-helladice] mai sus într-un mod frumos. A omis însă poporul grec pentru că fu plin de toate ticăloşiile, de dezonoare, omucideri, depravări, lux şi toate spurcăciunile.» (AethK-93, 187 sq.).


„Prenumele“ filosofului (sofistului) dac şi Instituţia Zalmoxiană a Solului / Mesagerului Celest. Se observă cu multă uşurinţă că şi „prenumele“ / supranumele („re-numele“) Aethicus (Ethicus, „omul divinelor principii morale“) vrea a tâlmăci pentru lumea greco-romană din orizontul anului 467, al începutului marelui circuit al Cosmografiei lui Donares (Ister), o realitate instituţional-zalmoxiană specifică spaţiului spiritual antic al Daciei, o realitate instituţional-zalmoxiană care uimise chiar şi pe părintele Istoriilor, Herodot (484 – 425), cu aproape un mileniu mai înainte, dar despre care se face grăire, mai întâi, în Analele lui Suppiluliuma (unde sunt consemnate faptele unui sol zalmoxian, un „om-zeu“ / „teşub“, Zalmas / Salmas, „un veritabil Aethicus“, pe calea-spirală-planetară întru Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, şi ale celor o sută de cavaleri-lupachi însoţitori ai acestuia, angajaţi să readucă vestita cetate Amqua la supunere faţă de conducătorul hittit), datându-se în orizontul anului 1380 î. H., şi, în secundul rând, în Iliada lui Homer, unde găsim relatări despre o categorie de „aethicus-abioi“ din Dacia Răsăriteană, nu din Masageţia (cf. DZal, 7; TIrel-LVIII, 936), o elită sacerdotal-zalmoxiană (de factură-Aethicus), în orizontul anului 1194 î. H., pelasgo-daco-thrac orizont, numai, căci etnogeneza grecească se va declanşa mai târziu, abia peste vreo şapte secole. Religia lucrase puternic la formarea omului de tip dac (sinonim cu get sau masaget, potrivit cronicilor carian-herodotice), adică tipul de pelasg ce îmbrăţişase Zalmoxianismul ca religie fundamentală, monoteistă, a Daciei, încă de pe la anul 1600 î. H., distingându-se prin atributele celei mai înalte morale / etici cunoscute de antichitate: cel mai drept / cinstit, cel mai viteaz, socotindu-se nemuritor, spre a ne limita doar la cele menţionate în superlativ de Herodot, în Istoriile sale (IV / 93; HIst-I).


Instituţia Zalmoxiană a Solilor / Mesagerilor la Dumnezeu („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“) şi a Cavalerilor Zalmoxieni („Călaci“ / „Călaţi“), ori Instituţia Salumoş („Omul Soarelui Moş“) > Alymoş („Sol / Soli – Al / Ai – Soarelui-Moş“), indiscutabil şi incontestabil, a permis ivirea în istorie a categoriei, a tipului de pelasgo-daci-„ethicus“, adică de inconfundabili oameni ai Daciei, cinstiţi, viteji şi nemuritori, pe un impresionant segment temporal, din orizontul anului 1380 î. H. (confirmat de Analele lui Suppiluliuma) şi până dincoace de orizontul anului 466 d. H. (certificat de „ocolul Lumii“ din Cosmografia lui Aethicus Donares / Ister).

Fig. 4. Histria: relief votiv având pe registrul superior Cavaler Zalmoxian „tot spre dreapta înaintător până la Dumnezeu…“, relief amplasat în marginea aleii dintre Muzeul Histriei şi „casele arheologilor“ (foto: I. D. Pachia, 30 iulie 1995).

 

 

În popor, instituţia cogaionic-sarmizegetusană a Cavalerilor Zalmoxianismului era respectată, sacralizată, fiecare reprezentant fiind tratat, în timpul vieţii, ca rege-zeu-medic, ori, mai exact spus, ca rex histrianorum, iar postum, fiind heroizat / zeificat, după cum se certifică de către cele peste trei mii de reliefuri votive şi funerare din spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian. Mulţi istorici – între care şi Manfred Oppermann – consideră heroizarea / zeificarea Cavalerului Zalmoxian drept expresia unui monoteism arhaic, specific spaţiului pelasgo-dac (cf. OTr, 232 sqq.).

Fig. 5. Turişti pe urmele lui Aethicus Donares (Ister), în 30 iulie 1995, printre ruinele davei-port la Marea Neagră, Histria (foto: I. D. Pachia).

 


În concluzie, prenumele Aethicus – purtat de filosoful şi exploratorul pelasgo-dac Donares (Ister) – desemna (în Histria secolului al V-lea d. H., dinspre Zalmoxianism, ceea ce însemna Betranion / „arhiepiscopul“, în vremea împăratului Valens, la Tomis / Constanţa, ori Teotim I, în vremea terorismului hunilor lui Attila, dar dinspre Creştinism) un rang / renume sacru, suprem-zonal, în instituţia arhaic-zalmoxiană: Marele-Conducător-Arhiepiscop-Judecător, adică Înţeleptul-Moş, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu printre oameni, conducător-zeu-medic al provinciei, sau – potrivit administraţiei dacice – al „ţării de râuri / munţi“ (în acoperitor echivalent-semantic: rex histrianorum).
În orizontul anului în care Herodot4 scria cartea a IV-a a Istoriilor sale, exista deja o milenară tradiţie / instituţie zalmoxiană de tip Aethicus (Ethicus), veritabilul dac (get / masaget) demn de a purta supranumele / „prenumele“ Aethicus / Ethicus, fiind, fireşte, cel mai drept / cinstit, cel mai viteaz, dar şi nemuritor, diferenţiindu-se categoric de pelasgul de tip thrac (thrax), adică tipul de pelasg netrecut la Zalmoxianism, ci rămas a se închina la idolii, la zeităţile vechi din sacrul munte, Cogaion (sau „Kogaion“; ori, cu dublă sufixare, Cogaionon / Kogaionon – ca în Geografia lui Strabon).

Fig. 6. Templul lui Dumnezeu din Cogaion / Sarmizegetusa (construit în vremea lui Burebista, 82 – 44 î. H., din andezit roşu).

 

 

De la clădirile cu potcoavă (absidă) din spaţiul Daciei, la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni din Histria. După cum se ştie (cf. TIrel-LXXXIV, 1096), clădirile rectangulare „cu potcoavă“ aparţineau Cavalerilor Zalmoxianismului, servind instrucţiei / educaţiei, cadrului misteric / iniţiatic, ştiinţei pelasgo-dacului de a se face nemuritor. În clădirile absidate se formau şi se exercitau – „până la epopţie“ – tinerii Daciei, spre a urma calea-spirală planetară întru Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, după cum s-a mai accentuat, fie în calitate de Sol, sau Mesager Celest, fie în calitate de Cavaler Zalmoxian (Thrac, Dunărean / Danubian, Cabir etc.), „însoţitor-de-Sol“ pe teluric-celestele căi.

Fig. 7. Templul lui Dumnezeu de la Sarmizegetusa / Marele Sanctuar-Calendar Rotund cu Potcoavă – reconstituire (GIRC, 117).

 


Justiţiarii Cavaleri ai Zalmoxianismului erau pregătiţi în cadru misteric / iniţiatic, în şcoli speciale, în dave care ofereau condiţii aparte de studiu, de antrenament zilnic etc., toate clădirile destinate acestui scop având o arhitectură uraniană, simbolic-solară, cu obârşii multimilenare în Cultul „Soarelui-Moş“ / Tatălui-Cer, ori al Soarelui-Tânăr-Războinic (So-Ares), din panoul central de credinţe al Cogaionului, arhitectură moştenită de Zalmoxianism (din orizontul anului 1600 î. H.), excelând în ridicarea clădirilor cu potcoavă / „absidă“ (legată, desigur, de „potcoava solară“ din Marele Templu Rotund de la Sarmizegetusa).


Nenumărate sunt ruinele unor astfel de clădiri cu potcoavă din spaţiul Daciei (lui Burebista / Regalian), clădiri în care au funcţionat misterioasele Înalte Şcoli ale Cavalerilor Zalmoxianismului în mulţimea atâtor secole încât aproape că umplu două milenii, dacă se are în vedere, cel puţin, segmentul temporal dintre orizontul anului 1380 î. H. – al Analelor lui Suppiluliuma – şi orizontul anului 466 d. H. – al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister). Arhitectura dacică absidată a Zalmoxianismului (fără funcţiile iniţiatice / misterice şi fără simbolica ei din Dacia) a fost moştenită de Creştinism, majoritatea clădirilor-biserici ale Ortodoxiei lumii preluând de la pelasgo-daci solara potcoavă.

Fig. 8. Edificiul „cu potcoavă“ al unei Şcoli a Cavalerilor Zalmoxieni din Dacia (România) – temeliile în ruină decopertate de arheologi (stânga) şi reconstituirea (dreapta).

 


 


La Histria, în perioada în care Aethicus Donares (Ister) s-a format ca destoinic navigator maritim şi ca bărbat de arme, în care s-a pregătit pentru epopţie în Zalmoxianism şi pentru misiunea de Sol / Mesager Celest, ori de „însoţitor de Sol“, adică de „cavaler-lupac“, a funcţionat – după cum se atestă arheologic – cel puţin o Înaltă Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni. Despre existenţa şcolilor de Cavaleri Zalmoxieni de la Histria grăiesc nu numai descoperirile arheologice ale ruinelor davei / oraşului-port, cu ziduri de clădiri absidate, ori cu temple ale Soarelui-Tânăr / Războinic-Tămăduitor (medic / iatros) şi ale Sorei-Soarelui (Luna, sau Zâna Utu, protectoarea Cavalerilor Zalmoxieni / Dunăreni), adică ale perechii sacre secunde din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, ci şi nenumăratele sculpturi / basoreliefuri ce reprezintă Cavaleri Zalmoxieni – întotdeauna un călăreţ cu mantie, pe un cal psihopomp, înaintând zalmoxian, tot la dreapta, spre Lumină / Soare, spre principiul energetic masculin Yang (fig. 3, 4, 10).

Fig. 9. Histria – ruinele zidurilor / temeliilor clădirii I cu „potcoavă“, ale Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului (MCA-8, 391).

 


Şi la Histria, ca peste tot în spaţiul Daciei lui Burebis ta / Regalian, existenţa Cavalerilor Zalmoxieni este atestată nu numai de regalele lor morminte tumulare (MCA-8, 384), de reliefurile votive, funerare etc., de piatră / marmură, reprezentând „oriunde şi întotdeauna“ numai „eroul galopând“, ori „cu murgul la pas“, cu pelerina prinsă de umeri, în fâlfâire firească, şi înaintând mereu, numai la dreapta (spre Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei), ci şi de ruinele unor edificii absidate, destinate funcţionării înaltelor şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului.

Fig. 10. Cavaler Zalmoxian de la Pulpudava, provincia Thracia a Daciei Sud-Dunărene – marmură, secolul al II-lea d. H.

 


Arheologii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în urma unei serii de săpături efectuate – până în 1959 – pe şantierul arheologic de la Histria, ne pun la dispoziţie o serie de date foarte interesante, câteva privind chiar Înalta Şcoală de Cavaleri ai Zalmoxianismului, din vestita davă-port la Marea Neagră, mai mult ca sigur, frecventată şi de Aethicus Donares (Ister), între anii 441, 442 şi 443, căreia i-a devenit apoi director / patron, chiar din anul 444 d. H., calitate în care şi-a pregătit / antrenat (puţin mai târziu, între anii 456 şi 461, cam până pe la echinocţiul de primăvară) echipajul pentru ocolul Pământului, după cum ne relatează cu parcimonie chiar cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria: «Povesteşte că toate celelalte părţi ale lumii mărilor şi oceanelor colindatu-le-a acompaniat de discipolii săi, (făcând) muncă de cercetător minuţios în vremurile prielnice, atât în insulele mari cât şi în insulele mici, de la miazăzi până la apus, de la Tabrobane (Ceylon / Sri Lanka), Sirtinice (Sumatra-Indonezia) şi Calaopa (Calapan-Philippines), până la Riakeon (Islanda), de aici până după Gade (până-n Ultra-Gade) şi Coloanele lui Hercule. Că, de fapt, aici (după Gade, mai exact spus, în Hibernia, şi în Orcade), a făcut un popas de un an şi a dezbătut (traversarea Atlanticului) cu filosofii (din echipajul său) Aureliu şi Arbocrate, nefiind în stare să se desprindă de unele părţi ale misterelor Oceanului (acestuia)» (AethK-93, 111 sq.).


Pe şantierul arheologic de la Histria, săpăturile sistematice efectuate în „campaniile“ din anii 1958 şi 1959 au scos la lumină şi două temelii absidate, dintre care, una aparţine Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului (fig. 9-I / 11-b), şi, cealaltă, unei bazilici (fig. 9-II / 11-c).

a) b) c)

       


Fig. 11. Arhitectură zalmoxiană în evoluţie: a) Sarmizegetusa / Piatra Roşie, în vremea lui Burebista (82 – 44 î. H.); b) Histria, în vremea lui Aethicus Donares (Ister), 421 – 500 d. H.; c) Tropaeum Traiani / Histria, în vremea împăratului valah, Iustinian I (527 – 565).

Temelia cu potcoavă a Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului, frecventată şi de Aethicus Donares (Ister), se datează chiar în orizontul secolului al V-lea d. H. şi este, mai mult ca sigur, cea descoperită de arheologi în „sectorul Porţii Mari / Principale“, între „străzile A şi B“ (fig. 9), cealaltă temelie – de peste drum –, „mai tânără cu un secol“, fiind a Bazilicii Iustiniene, din colţul de nord al „străzii A“, stradă «orientată pe direcţia sud – nord, cu o foarte mică deviere spre nord-est, pornind din colţul nord-vest, al Bazilicii Justiniene» (MCA-8, 389).


Ca Sol / Mesager Celest, ori ca „însoţitor“ de Sol, numai într-una dintre aceste două calităţi – şi numai în perioada de exercitare tutelară a Zalmoxianismului ca religie naţională, fireşte, în spaţiul Daciei – se făcea ocolul Pământului (pe uscat şi pe apă) de către Cavalerii Zalmoxianismului, după un scenariu iniţiatic / misteric foarte complex.


Pe la 461 d. H., numai pe temeiuri social-religioase şi economico-politice echilibrate, între vechea religie a Daciei (Libere şi din Imperiul Roman), Zalmoxianismul, şi noua religie a Daciei (tot Libere şi din Imperiul Roman), Creştinismul tot mai mult Ortodox şi Cosmic, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul pregătit la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni din Histria (căreia-i devenise director / patron, după cum se pare, în anul 444, tot director al educaţiei permanente rămânând şi pe calea spirală planetară, 461 – 465, «instruindu-se împreună cu discipolii» / «erudiens discipulis suis» chiar şi în extracţia metalelor nobile – AethK-93, 113) – se angajează într-o atât de riscantă, de complexă şi de eroic-profundă acţiune culturală / civilizatorie ca ocolul Pământului, reuşit drum-spirală planetară.

Data şi locul naşterii lui Aethicus Donares (Ister), «cum ille Histriam se exortum», nobilii lui părinţi. Dacă astrologi şi cercetători-istorici „fixează“ ziua de naştere a vestitului explorator, a cosmografului, ori, mai exact spus, a diplomatului Cavaler Zalmoxian de cea mai înaltă morală / ethică, încât a uimit antichitatea greco-romană, determinând-o să-i dea supranumele de Aethicus, fireşte, la 25 ianuarie 421 d. H., în Histria Daciei Dunăreano-Pontice, alţii consideră că a ar fi văzut lumina zilei, «pe la jumătatea secolului al IV-lea» (VAeth, 7), adică pe la anul 350 d. H. (cf. CDCD, 136), ceea ce-i o dată nebazată pe citirea integrală a textului latinesc – e adevărat, foarte dificil – al Cosmografiei, singura „carte de identitate“ a sofistului, transmisă (cu trecere printr-o cumplită cenzură) până azi.


Textul Cosmografiei, trecut prin filtrele câlţoase ale cenzorului (din interiorul dogmei Creştinismului), Ieronim de Freising-Bavaria, şi, imediat, pare-se, ale „ignoranţilor“ de la Şcoala Episcopală de Copiere a Manuscriselor de pe lângă Catedrala Bavareză, din «vremea arhipăstoririi lui Arbeo (764 – 784)», a păstrat – din originalul lucrării – informaţiile potrivit cărora Aethicus Donares (Ister) a fost contemporanul lui «Perozes I, Persarum Rex» (457 – 484), că marele explorator şi suita sa de Cavaleri ai Zalmoxianismului au fost primiţi cu toată cinstea la Curtea Regală Persană, în orizontul anului 465, prilej cu care marele rege sassanid ar fi intrat în posesia „celei mai valoroase perle din lume“ (după cum se vehiculează, „printre ştirile imperiale“, de la Procopius din Cezareea încoace), că, la achiziţionarea perlei-unicat – de la unul dintre Cavalerii Zalmoxianismului, din suită, ori, poate, chiar de la Aethicus Donares (Ister) –, regele Perozes I s-a bucurat atât de mult încât le-a arătat «palatele şi sufrageriile sale din aur şi pietre nestemate» (AethK-93, 235); totodată Cosmografia a conservat (chiar dacă „nu s-a dorit“ – de către antidacişti – pentru posteritate) „declaraţia“ lui Aethicus Donares (Ister) din care rezultă că s-a născut la Histria; redăm mai jos fraza din respectivul text cenzurat al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister) chiar din copia «care se păstrează până în zilele noastre, în Biblioteca Publică a Universităţii din Leipzig»: «Noi, într-adevăr, nu criticăm, ci ne minunăm, fiindcă spicuim destule aserţiuni de-ale filosofilor, dar nu pentru că [Aethicus Donares (Ister)] a spus atâtea despre artele navale pe mări şi pe oceane, printre insule inaccesibile, şi nici pentru că a subliniat – de vreme ce văzuse lumina zilei în (dava-port) Histria – că a plecat într-un atât de mare ocol al lumii, ci pentru că a scris despre tărâmurile acvilonului, având în vecinătate insule neumblate ca Meoparota, Biza, Orcada, şi (pentru că a scris) despre materialele marinăreşti de incendiere, despre care aflaţi altădată, pe ici pe colo, pe unde le narează în următorul volum» (AethK-93, 111).


Datele „interne“ ale Cosmografiei şi o verosimilă logică istorică îngăduie aproximarea naşterii lui Aethicus Donares (Ister) în orizontul anului 421 d. H., deoarece vestita-i lucrare se consideră că a fost redactată pe la anul 466 d. H. (cf. PeiAe-I, 77 / PeiAe-II, ; PerLac, 503 sqq. / PerLan, 277 sqq.; VAeth, 19 etc.), imediat după izbândirea călătoriei spirală-planetară întru Dumnezeu, de cinci ani (461 – 465 d. H.), cu „apogeu“ în vizita delegaţiei exploratorului (făcută în orizontul de toamnă al anului 465 d. H.) la Curtea Regală a Persiei lui Perozes I (457 – 484), călătorie precedată de: alcătuirea şi antrenarea echipajului pentru ocolul Pământului la Înalta Şcoală de Cavaleri ai Zalmoxianismului din Histria (456 – 461, echinocţiul de primăvară), directoratul / patronatul Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului, programele epopţiei şi călătoriile iniţiatice / misterice (444 – 455), cursurile tânărului Aethicus Donares (Ister) la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni de la Histria (441 – 443), cursurile adolescentului Aethicus Donares (Ister) la Şcoala Medie de Cavaleri Zalmoxieni din Histria (437 – 440), frecventarea de către „zeul-copil“ / „adolescentul-zeu“, din nobila familie Donares, a Şcolii Obşteşti Histriene, a şcolilor de arte şi meserii din dava-port de la Marea Neagră – Şcoala de Caligrafi, Şcoala de Desen / Pictură, Şcoala de Orfevrărie, Şcoala de Muzică Instrumentală, Şcoala de Armurărie, Şcoala de Educaţie Fizică şi Lupte Greco-Romane etc. (431 – 436), primirea „primelor lecţii“ – la palatul părintesc, de la dascăli vestiţi – de către „copilul-zeu“ / „zeul-copil“ ce va deveni exploratorul / filosoful Aethicus Donares (425 – 430) şi frumoasa-i copilărie (421 – 424), într-o nobilă, într-o foarte bogată familie (fie prin „comerţul histrian de arme“ pentru oştirile angajate pe fronturile dintre Zalmoxianism şi Creştinism, fie, mai degrabă, prin moştenirile lăsate de înaintaşi, graţie aparteneţei la una dintre „castele“ nobiliar-zalmoxiene, ori ca descendent al uimitoarei Dinastii a seriei de regi-arhiepiscopi-medici a Zalmoxienilor), copilărie cu instruite „bone“, cu dascăli de seamă ai vremii, familie al cărei renume, a cărei aură păstratu-s-au chiar până dincoace de orizontul anului 763 d. H., când prezbiterul Ieronim de Freising-Bavaria certifică faptul că filosoful pelasgo-dac provine din nobile prosapia parentum („părinţi de viţă nobilă“ – AethK-93, 244).

Fig. 12. Histria – Poarta Mare (apud PDac, pl. 80).

 

 

Începând din orizontul anului 467 d. H., an al intrării Cosmografiei în circuitul lumii greco-romane şi creştine, în ciuda antidacismului (datorită importanţei informaţiilor conţinute despre teritorii / popoare ale planetei pe unde nu ajunsese „picior de geograf greco-roman / creştin până în acel orizont antic), şi până în anul 500 (când i se aproximează încheierea misiunii pe pământ dată de Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei şi trecerea-i în raiul conferit de Zalmoxianism, adică în Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte), Aethicus Donares (Ister) a îndeplinit atât funcţia religioasă, de „arhiepiscop“-zalmoxian (de „înţelept“ / „moş“), în jumătatea de nord a Dunogeţiei (Dobrogei), adică a provinciei imperial-romane Scithya Minor, de vreme ce documentele ajunse în zilele noastre certifică: «(Aethicus / Ethicus Donares / Ister) ...Histriae / Istriae regione sophista…» (AethK-93, 88), cât şi tradiţionalele funcţii cogaionic-sarmizegetusane (în regiunea / eparhia sa), de strateg, de „comandant-în-rezervă“ al garnizoanei Cavalerilor Zalmoxieni, ori de „mare medic“.

Fig. 13. Ocolul Pământului – dintre orizonturile anilor 461 şi 465 – făcut de pelasgo-dacul (valahul) Aethicus Donares (Ister); pe hartă, între toponimele / hidronimele de azi, sunt intercalate câteva din zilele lui Aethicus Donares (Ister) – unde-a fost cazul, chiar cele date de acest descoperitor pelasgo-dac.

 


Descoperirea / cercetarea de către Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de Cavaleri Zalmoxieni a Americii de Nord (Groenlanda, Canada, Alaska), a Oceanului Îngheţat / Arctic, a Oceanului Pacific şi realizarea primului ocol al Pământului dintre anii 461 şi 465. Cele 311 toponime, hidronime, oronime etc. din textul „abreviat“ al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister), lucrare enciclopedică datându-se în orizontul anului 466 d. H., potrivit copiilor făcute de şcolile de scribi din abaţiile evmezice, atestă un „drum-spirală-planetară“ al Cavalerilor Zalmoxianismului, incontestabili „eroi civilizatori“ (călătorie desfăşurată pe un segment temporal zalmoxian de-aproape 5 ani): Abidos (Abydos), Abyssus Magnus (Marianarum / Groapa Marianelor-Pacific, 11.033 m), Achaia, Achas, Acheron, Acherasia Limfa (The Pacific Ring of FireAsia / Centura de foc a Pacificului Asiatic), Aegeus, Aegyptius (Aegyptus), Aeolus (Eulus), Aeonia (Eonia), Aerimantius (Erimantius), Aethiopia, Aethna (Ethna), Africa, Aherasia Limfa, Ahilon, Albania (de Caspica-Ural), Alfeu (fluviu / râu), Amfibronia, Anech, Anthia, Anthiopia, Anthiopolis, Antroha, Aquitania, Arabia, Aracusia, Araxes, Arbes, Arcadia (Archadia, denumită şi Sicyonia de către regele Sicione), Argivus, Armenia (Arminia, Armoenia), Armofista (Ermofista), Asia Minor, Asia, Assyria, Astrixis (Ararat, 5.165 m), Athenae, Athlans, Atlanticus (Mare5) Oceanus, Attica, Austronothiu (munte în Indonezia, Puncak Jaya, 5.030 m, în partea indoneziană a insulei Papua New Guinea), Babyllon, Babyllonia, Bactria, Baleares, Benangines, Beomaron, Betoritita, Birricheus, Birrones, Bithinia (Bithynia), Biza, Boeothia (Boecia), Bridinno, Britania (Insolas Brittanicas), Byrrenus, Byzantium, Caere, Calao, Calaopa (Calapan-Philippines), Camilla (Chamilla), Canophea, Cantabria, Cappadocia, Caria, Carpasius, Carpatus, Carphathos (Carpatos), Carthago (Cartago), Caspius (Caspia), Cassiopa, Caucasus (El’brus-Caucaz, 5.642 m), Caucer(a), Caumina, Cebron, Celthi(a), Cephallenia (Cefalania), Chaldaea, Cham, Chanaan, Chaonia, Charybdis (Karibdis), Chelion, Chimaera (Cimera / Cymera), Chios (Cion), Chlochochomia (Chochothonica), Choa, Choatra, Chocira (munte care are în vârf aur şi la poale oraşul Trinachia), Cholcomida, Chollice, Choolisma, Chormacinata (Kamchatka), Chos (Cos), Chugni, Chus, Cicrobs, Cilicia, Cion (Chios), Cisalpinus, Collone, Commagena (Conmagina), Constantinopolis, Conubio, Corsica, Creta, Cyclades, Cyprus, Cytheria, Dalmatia, Delos, Dimomorchae, Ebosus, Ebrus, Eden («terram Eden ad Orientem…», Arhipelagul Malaysian / Philippinez), Elledes (Hellada / Grecia), Engaddi (Viile), Eonia, Eous Oceanus (Pacific Ocean), Euboea, Eufrates (Euphrates), Eulae Insolae (Volcano Islands, din Oc. Pacific), Europa, Euxinus (Pontus), Fasidon (Phassides), Fenicia (Phoenicia), Ferezis («Perozes / Ferozes I Persarum rex…», 457 – 484), Fons Edi, Frigia, Frisargica, Frosbodina Silva (pădure dintre Munţii Caspici / Urali şi Marea Caspică), Gadarontae Insolae (Arhipelagul Nipon / Japan), Gades, Gaditanus (Lacus), Gageni, Galacia (Galathia), Galilaea (Galilea), Gallia, Ganges, Gargania, Genesar, Germania, Getulia, Gilo, Gogeta, Gomer, Guzan («…et montem Guzan»), Haalus / Halys, Hebena, Helides, Helis, Hellespontus (Helispont), Hiarca, Hiberia, Hibernia (Irlanda), Hicarnia Silva («ab Hicarna silva, que inter Scithiam et Asiam subiacet…»), Hierosolyma (Ierusalim), Hippodamia, Hircania (Hicarnia / Hircana), Hispania, Hister / Ister (Donares / Dunăre), Histria (Istria), Honargia, Humerosus (Hymerosus / Umerosus) Mons, Icharia (Icaria), Illyricus, Inachus („fluviu cu sâmburi de aur“), India (Prima India / India Magna), Indicus Oceanus, Indus, Ionia, Iordanis (fl.), Istifinsis, Italia, Iudaea, Karibdis (Charybdis), Lacedemonia, Lachonia, Lacus Humericus (Umericus), Leucius, Libanum, Liburnica (Insula), Lybia (Libia), Lydia, Macedonia (Machedonia / Macedonia Magna), Magnus Oceanus Borricus / Oceanus Magnus Hyperboreicus (Borricus / Oceanul Îngheţat de Nord, Scythicus Oceanus, Borricus Oceanus = Arcticus Ocean), Maiorica, Mantua, Marathonius, Mare Nostrum, Mauretania, Media, Mela, Meoparia («ubi Meoparas…»), Meotidus Lacus („Baicalul misterioasei sonorităţi / muzici“), Meotida („regiune mlăştinoasă“), Mesia (Moesia), Mesopotamia, Metippa Prisca, Minervio, Minorica, Mons Olivarum, Morcholom, Morinos, Mosoc, Murgencen (Murgincen), Murginachius («Murginachius Lacus a parte Humaricas»), Nabathea, Narbonensis, Natabres, Naxon, Ninive, Noricum, Numidia, Ocrea, Olches, Olympus, Ophir, Orcades (Orkney Is.), Oricia, Oscorum, Palastina (Palestina), Palmarum Urbs, Pamphilia, Pannonia, Parnas, Parthia, Pentapolis, Persida (Magna Persida), Pharius, Phoenicia, Phrygia, Phyros, Piaeria, Piericia-Lachonia, Pirreus, Raetia, Rhenus (Rhine), Rhodus, Riakeon (Reykjavik / Iceland), Rifargicae (Rifaricae / Riffarica – Faroe Islands), Rifei, Roma, Rubrum Mare, Saba, Salaria, Samaria, Samarita (Sarmaita), Samius, Samos, Samula (Sammola), Sardinia, Saxo, Scylla (Scilla), Scythia (Scitia), Scythia Minor, Semois (Simois), Sicharia, Sicilia, Sicyonia (Arcadia), Sion, Sirtinice (Insulele Indoneziene), Sirtinicea de Nord (Sumatra-Indonezia), Sirtinicea de Sud (Java – Indonesia), Sodoma, Sorech, Stoaecades, Syria, Tamisia (Tomis), Tanais, Taprobana (Sri Lanka), Tapsum, Taraconta, Tatiana, Taurus, Tegle (Tegal-Indonesia), Tema, Temiscerius, Termodon, Teucusia, Thafri (Dafri), Thebae, Thenedus, Thesalia (Magna Th.), Thracia, Thyle (Swalbard-Norwey), Tiberias, Tingitanus, Tiras, Trabundia, Trimarcia, Trinachia, Tripicia, Tripolis, Trogodytae, Troia, Tuscia (Etruscia-Toscania), Tyrius, Vacetae, Vafri, Valeria, Varri, Vassus, Venetia, Viarce, Vulcania (Volcano Is. – Japan), Ypperboreus Mons, Yron, Zeusis, Zhrisolida (Crisolida / Greenland) (311) etc.


Călătoria-cerc / spirală-planetară de cercetare şi iniţiere de tip zalmoxian, întreprinsă între orizonturile anilor 461 şi 465, de Echipajul Daco-Histrian de 101 Cavaleri ai Zalmoxianismului, circumscrie în chip admirabil spaţiile geografice desemnate prin majoritatea celor 311 toponime, hidronime, oronime, ori sintagme ale spaţialităţii (unele cunoscute din anterioare excursii de iniţiere / cercetare tradiţional-zalmoxiană) şi demonstrează – incontestabil – că pelasgo-dacul (valahul / dacoromânul arhaic) Aethicus Donares (Ister), plecat din Marea Neagră (pe la 21 martie 461) şi străbătând (observând / analizând cu atenţie) Marea Mediterană şi coastele european-atlantice de la Strâmtoarea Gibraltar până în Marea Nordului şi dincolo de Insulele Britanice, a traversat Oceanul Atlantic, descoperind America – Groenlanda / Greenland – în orizontul datei de 21 iunie 462 d. H., aşadar, cu 1030 de ani înaintea redescoperitorului Columb (12 octombrie 1492), înaintând pe direcţia: Insulele Orcade (Orkney Is.) – Insulele Rifarice – Riakeon (Iceland) – Zhrisolida (Greenland); iar după cunoaşterea realităţilor polare de pe Groenlanda şi de pe droaia de insule din jurul Polului Nord-Magnetic (prin iunie – iulie 462 d. H.), străbate iute mările arctice (Beaufort Sea, Chukchi Sea), părăsind ţărmurile Alaskăi, intrând în Oceanul Pacific prin Strâmtoarea Bering, de unde înaintează spre Peninsula Chormacinata, ţinându-se mereu de coastele Asiei, explorând mările (Sea of Japan, East China Sea, Philippine Sea etc.) şi arhipelagurile pacifice (Nipon / Gadaronte, Vulcania / Volcanico, Filipinez, Indonezian etc. – din mulţimea cărora cenzura ieronimiană n-a păstrat decât câteva „repere“, reverberând o inconfundabilă „apartenenţă“ la spaţiile chinez, filipinez, indonezin etc.; în „mălaiul“ insular-pacific al Malaysiei / Micronesiei, de pe Ecuator, câteva au nume pelasgice / valahice, de parcă le-ar fi botezat Aethicus Donares / Ister), spre a ajunge în Oceanul Indian, unde ia seama la coastele peninsulare Malaeziano-Thailandeze (Malay Peninsula) şi bengaleze (ale Indiei „Secunde“), apoi la mirifica deltă a Gangelui, de unde pluteşte pe lângă coasta estică a Indiei Prime, a Indiei Mari, nerezistând ispitei de a cunoaşte şi insula Taprobane (Sri Lanka), după care navighează prin Marea Arabiei, prin Marea Roşie, prin Golful Suez, de unde transbordează totul, peste Istmul Suez, în Marea Mediteraneană, luând-o „tot la dreapta“, pe lângă coastele Asiei Mici, printre Anatolia şi Cipru (Cyprus), prin Marea Egee, de-aici reîntorcându-se „acasă“ prin mările-i strămoşeşti, daco-thracice – Marea Thraciei şi Marea Neagră / Getică –, înconjurul lumii făcut de Aethicus Donares (Ister), încheindu-se în orizontul anului 465 d. H., ceea ce relevă lumii ştiinţifice că şi această realitate istorico-geografică s-a petrecut cu 1057 de ani înaintea călătoriei în jurul Pământului făcută de Magellan şi echipajul său, tot într-o „perioadă de tip zalmoxian-marin“, între anii 1519 şi 1522 (Magellan moare în Cebu-Philippine, la 27 aprilie 1521, câţiva membri ai echipa-jului său înconjurător de lume reuşind să se reîntoarcă în Euro-pa anului 1522).


În Cosmografia de Aethicus Donares (Ister), din orizontul anului 466 d. H., nu numai că se oglindeşte veridic înconjurul planetei, dar se şi afirmă răspicat că el, autorul lucrării, creierul / conducătorul expediţiei, şi grupul său de „discipoli“ (pelasgo-daci, Cavaleri ai Zalmoxianismului) au făcut – pe mare – ocolul Lumii / Pământului, că au văzut „Întreaga Lume“: «După ocolul mării şi după ce am văzut (cercetat) întreaga lume, am lăsat la o parte pe cele care au fost mai întâi, pe care alţii nu le-au cunoscut, şi, prin mine însumi, cu o uriaşă şi preaistovitoare cercetare, purtat-am de grijă şi celor trecute cu vederea, şi orânduit-am şi pe cele descoperite» (AethK-93, 233).


Acelaşi adevăr este certificat şi de către cenzorul benedictin, Ieronim de Freising-Bavaria, prin sintagme specifice latinei, din vremuri antice ca şi în orizontul anului 763 d. H., „abreviind“ Cosmografia şi consultând totodată şi Catalogul lămuritor al ocolului lumii (o enciclopedie a lui Aethicus Donares ce însuma învăţături „ştiute de la maeştrii săi“, ori „din cărţile înaintaşilor“: «Această [parte a lumii], în întregime, între naţiuni şi neamuri, şi pământuri, s-a ridicat prin propria-i sudoare, încât [cunoaşterea / cercetarea ei] a fost cauza ocolului oceanic al lumii, mai spune acelaşi sofist, nu ordinea navală cu care eram familiarizaţi, ce-a fost şi cu greutăţi, dar şi cu facilităţi de-a naviga. […] Şi aceste lucruri pe care le-a deprins – ştiute sau scrise în alte scripturi – le-a extras – pentru sine – într-un Catalog lămuritor» (AethK-93, 241 sq.).

Fig. 14. „Binomul“ Orcades (Orkney Is.) – Baetotiritae (AltOx, 55).

 


Aethicus Donares (Ister) între Orcade şi „Bătătorite“. Pe la începutul toamnei anului 461 d. H., Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său se află în Arhipelagul Orcadelor. Tabăra exploratorului pelasgo-dac / valah se instalează în Orcada cea mai mare din arhipelag, focalizându-şi cercetările atât (1) pe obţinerea de informaţii de la autohtoni, cu privire la traversarea Atlanticului, cât şi (2) pe bogăţiile subsolului – îndeosebi, metale neferoase şi pietre nestemate. Lucrarea donaresiană, Cosmografia, evidenţiază faptul că Aethicus Donares (Ister) şi membrii echipajului său (alcătuit din Cavaleri ai Zalmoxianismului) sunt primii descoperitori de mari zăcăminte metalurgice din Orcade; ei extrag cupru şi zinc pentru obţinerea alamei: «Acolo, în Orcade, [Aethicus Donares (Ister)] primul a găsit mari [zăcăminte] de metale şi mai multe, pe care înaintea-i nimeni nu le descoperise…» (AethK-93, 114).


Cel mai apropiat de Orcade, secundul arhipelag al „binomului“ dintre Oceanul Atlantic şi Marea Nordului, încă nu avea vreun nume în orizontul anului 461 d. H., când este cercetat de echipajul autorului Cosmografiei, confundându-se frecvent cu cele 70 de insule nord-scoţiene, fapt ce-l obligă pe exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), a-l boteza Insulele Baetotiritae („Bătătorite“), toponim ce a fost metatezat de copiştii neatenţi (ori de „cenzorii“ interesaţi în a ţine departe de ochii lumii descoperirile de noi teritorii / bogăţii), fie în Betoritita, fie în Berotita.


Toponimul lui Aethicus Donares (Ister), Baetotiritae („Bătătorite“), din orizontul anului 461, este format în limba-i natală, pelasgo-daca / valaha, din Dacia Dunăreano-Pontică, nu în latină, deoarece, în limba Romei, de la battuo, nu exista vreun termen mai apropiat semantic decât derivatul batt(u)atorium („bătător“ – cf. GDlr, 136 / DEX-98, 92), în vreme ce autorul Cosmografiei, posesor al unui incandescent verb genial, derivă pe Baetotiritae („Bătătorite“) de la verbul a bătători, provenit din substantivul autohton-dunărean, bătătură; aşadar, Baetotiritae desemnează insulele nord-orcadice, „bătătorite“ având un relief bătătorit, arid (Shetland Is., de azi), ori, după dicţionarul academic, privitor la un teren: «care a devenit tare şi neted; bătut, bătucit, tasat» (DEX-98, 92; fig. 37).


Ne îndepărtăm de Insulele Orcade şi de Insulele Bătătorite, atrăgând atenţia că în Cosmografia lui Aethicus Donares (Ister), scrisă în orizontul anului 466 d. H., cumplit cenzurată „din ordinul Romei“, prin 763 d. H., de Ieronim de Freising-Bavaria, mai există o interesantă frază despre arhipelagurile „din binom“: «În Insulele Orcade şi Baetotirite a găsit mai multă alamă, foarte bună şi foarte frumoasă» (AethK-93, 114).


Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său în Rifaricae Ins. / Faroe (Fřroyar) Islands. Din „arhipelagurile-binom“, Orcade – Baetotiritae, încă din orizontul toamnei lui 461, exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), având câteva informaţii vagi („de la gazdele“ din Orcada Mare) despre nişte insule misterioase, cu inabordabile maluri stâncoase, foarte înalte, fără nume, porneşte cu un grup de „cercetaşi“ în vest, în Atlanticul „necunoscut şi nesigur“, unde, într-adevăr, descoperă nişte insule cu ţărmuri „aproape inaccesibil de râpoase“, veritabile ziduri de fortăreaţă naturală, dar unde are bucuria de a cunoaşte „un neam nou“, admirabil în hărnicia lui.

Fig. 15. Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“) Insule (Faroe Islands).

 


În jurnalul său de bord (Catalogul lămuritor), nou-descoperitele pământuri stâncoase din Atlantic, „absolut necunoscute“ până atunci lumii imperial-romanice, sunt botezate de Aethicus Donares (Ister) cu numele de Insulele Rifarice / Rifaricae (rifaricae / ripharicae însemnând, „rîparice“ / „râpoase“, în pelasgo-dacă / valahă, unde-i format – din rad. Rîp- / Riph- + suf. prim -ar- + suf. secund -ică / -icae –, nu în latina secolului al IV-lea, unde-i transferat). Cosmografia (cf. AethK-93, 105, 130, 160), prin inerentele greşeli făcute de copişti, mai înregistrează formele: Riffarrica şi – cu -c- schimbat în -g- şi metatezat – Rifargica.

Fig. 16. Rifaricae („Râpoasele“) / Faroe Islands (Den).

 


Toponimul donaresian, Insulele Rifarice / Rifaricae, în anii ce s-au scurs din 462 şi până în prezent, se înfăţişează (în lucrarea legilor limbii urmaşilor direcţi ai autohtonilor Rifari – Riphari / Rifaroi – din anotimpul descoperirii lor – de către Aethicus Donares –, dar şi sub diversele influenţe ale „limbilor vecine“), prin aferezarea lui Ri-, în spiritul „legii economiei de semnificant“ (cf. TDelrc, 239), radicalul păstrând, din Riph- / Rif-, doar F-, lângă care se conservă perfect până azi -ar-, din prima sufixare pelasgo-dacă / valahă, o dată cu apocoparea lui -ica, desigur, doar esenţialul Far- (cu sensul de rîpos / „stâncos“), dintr-o impresionantă serie istoric-lingvistică: Fřroyar (după cunoscătorii de limbă feroeză, pe radicalul Fřr-, cu sens de „râpe“ / „stânci“, s-a altoit un element formant secund, -oyar, cu înţelesul de „oi“; aşadar, toponimul feroez de azi, Fřroyar, nu este „pleonastic, după cum zic unele „guri rele“, de vreme ce desemnează, etimologic-ştiinţific vorbind, Stâncile / Râpele Oilor), Fćrřerne (în daneză), Faroe Island („Arhipelagul Stâncile / Râpele Oilor“) etc.

Fig. 17. Un pufin (Fratercula arctica) din Rifaricae / Faroe Islands.

 


În insulele Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“), Faroe Islands, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său descoperă – pe lângă metale nobile (aur, argint etc.), pietre nestemate –, şi trăsături ale neamului autohton de Rifari / Riphari („râpari“ / „stâncoşi“), adică „Rifaroy“ / „Rifaroyezi“, asemănătoare cu ale poporului său de Pelasgo-Daci cu ştiinţa de a se face nemuritori: «…un neam îndrăzneţ, şi ager, şi neştiutor, de un puternic caracter în răsturnarea oraşelor şi a cetăţilor deschise, foarte întreprinzător şi cu o fire caldă / plăcută cu ştiinţa / arta meşteşugurilor» (AethK-93, 130).

Fig. 18. Mască de viking-minotaur-invadator.

 


Ordinea arhaică din Arhipelagul Ripharilor / Rifaroyezilor – după cum aflăm din Cosmografia, de Aethicus Donares (Ister) –, în orizontul anului prim, 462 d. H. (al şederii Cavalerilor Zalmoxianismului printre autohtoni), este tulburată de către purtătorii măştilor de tauri, migratorii vikingi (fig. 18), fapt ce determină echipajul de Cavaleri Zalmoxieni să revină periodic la tabăra din Orcada Mare, ca să-şi pună la adăpost comorile. Insulele Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“), Faroe Islands, din 1948 şi în prezent, se constituie într-o regiune autonomă (de 1.399 km2) a regatului Danenarca, având 48.317 locuitori, cu capitala la Torshavn.

Aethicus Donares (Ister) şi Riakeon (Iceland). Între informaţiile agreate de isteţii şi harnicii ripharoyezi (culese de la nişte rari corăbieri, „de demult, trecători tot din cinci în cinci ani“, ce angajau şi semeni pricepuţi de-ai lor, din insule, pe vase), se păstraseră şi câteva despre rude de-ale lor, călătorite – de voie, de nevoie, despre care nu se mai ştia nimic –, mai în adâncul Atlanticului, spre apus, unde se spune că nu ar duce-o prea rău, într-o insulă mai mare decât toate ale lor la un loc.


După împrimăvărarea din orizontul anului 462, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de veritabili Cavaleri ai Zalmoxianismului (dar netrecuţi încă „de proba de foc“ în care s-avântau chiar atunci), cu forţele refăcute, reîmprospătate în trecuta iarnă, pleacă din „halta“ Ripharicelor / Feroyelor, cu toate corăbiile lor, spre vest, în Oceanul Atlantic.

Fig. 19. Riakeon (aprox. 462 d. H., în primăvară / in spring) / Iceland – The Republic of Iceland (17 June 1944).

 

 

Într-adevăr, după ce străbat – înspre vest – 420 de kilometri de „mişcătoare cărări atlantice“, ajung la ţărmurile puternic înfiordate ale „unei insule de gheaţă“, cu o suprafaţă de 103.001 km2, ce are şi nenumărate golfuri cu ape „bine temperate“, cu maluri de unde ţâşnesc înalt, extraordinare izvoare calde, fierbinţi, o minunăţie de gheizere oferitoare de privelişti plăcute şi de aer fortifiant.

Fig. 20. Un răcon / riakon6 (crawfish) din capul Reykjanesta.

 


Este locul potrivit în care îşi aşează echipajul, tabăra de cercetare, între puţinii oameni ai locului, alcătuind un blând popor de pescari, hrănindu-se cu soiurile bune de peşte de Atlantic şi, mai ales, cu un soi de raci foarte mari, găsindu-se din abundenţă lângă fiord.
Pentru că puţinii autohtoni încă nu dăduseră un nume aparte locului, spunându-i, totuşi, pur şi simplu, „insula noastră“, Aethicus Donares (Ister) – inspirat şi de mulţimea de crustacee, de droaia de răconi, din golf, dar mai ales de forma fiordurilor mărginitoare, asemănătoare cu nişte uriaşi cleşti de rac etc. –, o botează, fireşte, cu un cuvânt pelasgo-dac, Riakeon (ceea ce înseamnă insula / tărâmul „Marele Rac“, ori, mai exact, „bucata de pământ asemănătoare cu un mare rac“ / „răcon“). Toponimul pelasgo-dac Riakeon6 este alcătuit din radicalul riake- ( > reykja-), „rac“ („crawfish“) + augmentativul sufix, -on. Peste secole, „rebotezătorii“ au înregistrat-o nu cu numele distinctiv dat de Aethicus Donares (Ister), ci cu numele „sec“, englezesc, de Iceland („insula de gheaţă“). Totuşi, memoria ancestrală a preluat şi păstrat nealterat radicalul pelasg (valah), riake- / reykja-, „rac“ / „crawfish“, de la botezătorul explorator, Aethicus Donares (Ister), prin autohtonii din orizontul anului 462 d. H. (ce l-au ajutat în cercetarea insulei Riakeon şi la pregătirea echipajului pentru traversarea Atlanticului în America de Nord), radical ce se relevă încă foarte viguros, viu, într-o serie de nume de locuri (începând cu al capitalei): Reykjavik, Reykjanesta etc.

Aethicus Donares (Ister) descoperă Zhrisolida, adică Greenland, primul pământ al Americii de Nord. După ce se angajează în traversarea Atlanticului, prin dreptul Insulei Riakeon (Icelad), şi după ce parcurge 287 de kilometri mai în vest, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de Cavaleri ai Zalmoxianismului, descoperă – în ajunul solstiţiului de vară din orizontul anului 462 – America de Nord, debarcând pe o imensă insulă (cu o suprafaţă de 2.166.086 de km2), cu superbe fiorduri, unde muşchiul verzuriu, lichenii, iarba, chiar acum, la solstiţiul de vară, luptă dramatic pentru existenţă, agăţându-şi firavele vase aproape transparente, de clorofilă, de orice bolovan de gheaţă şi de stâncă, dând impresia că ai călca pe o duşumea de chrisolit, mai precis, de peridot / olivină, fiorduri prin care trebuie să străbaţi zeci de kilometri pentru a da de urmă de autohton-Inuit, fiorduri dincolo de care se zăreşte o infinitate de munţi de gheaţă.

Fig. 21. Zhrisolida (Chrisolida) / Greenland (cf. AtlOx, 145).

 



Impresionat de transparenţa de peridot (olivină) a peisajului solstiţial-văratic nord-polar, Aethicus Donares (Ister) botează această imensă insulă nord-americană Zhrisolida – după cum spuneau bijutierii din Dacia, din natala-i davă-port de la Marea Neagră a lumii răsăritene, Histria, la piatra nestemată verde-aurie, nu chrisolit, ci zhrisolit- (adică „olivină“), substantiv pe care a altoit sufixul, destul de activ în acel anotimp, -ida. După sute de ani de la eveniment, pe la 763 d. H., cumplitul cenzor al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister), benedictinul Ieronim de Freising-Bavaria, „certifică“: «Hanc insolam […] Zhrisolidam nominat…» (AethK-93, 105) / «Numeşte această insulă […] Zhrisolida».


Aşadar, noul nume de botez, al primei şi imensei insule americane, dat de exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), Zhrisolida, se tălmăceşte în „insula / pământul ca piatra nestemată verde-aurie, chrisolit / peridot“, ori „de forma / culoarea măslinei verzi, înmierată / îndulcită cu auroră boreală“, adăugăm noi dinspre poet.
Fără consultarea autohton-Inuiţilor, „redescoperitorii“ englezi au tradus numele Zhrisolida – dat de Aethicus Donares (Ister), în orizontul solstiţial-văratic al anului 462, în Greenland („pământ / insulă / tărâm verde“).

Fig. 22. Zhrisolida / Greenland – vară la Cercul Polar de Nord.

 


Cercetând fiordurile şi luându-şi informaţiile utile de la Inuiţi (poate chiar de la cei din fiordul capitalei, Nuuk / God-thab, în 462 d. H.), Aethicus Donares (Ister) ajunge la concluzia că dacă, în vară, pentru foarte scurtă vreme, peisajul Zhrisolidei / Greenlandei este edenic, în schimb, în majoritatea zilelor dintr-un an, gerurile, viscolele, stihiile iernii polare, temperaturile extrem de scăzute etc. sunt cumplite, greu de suportat, dacă nu eşti autohton, Inuit, ceea ce îl determină să noteze, în Catalogul lămuritor (din 462 d. H.), de unde a transferat în Cosmografia (din 466 d. H.), o frază nu tocmai încurajatoare, dar veridică, frază ce azi se constituie în primul document scris despre lumea din acest spaţiu: «În această insulă necunoscută […], Zhirosolida [Greenland …], forţa de bici a vânturilor este atât de mare încât niciodată pe aceasta n-a putut creşte nimic verde, nici înflori, de vreme ce [aici] nu rezistă ceva în faţa stihiei îngheţului / încremenirii» (AethK-93, 105).


Astăzi, Zhrisolida / Greenland este o provincie autonomă din America de Nord, ce aparţine Regatului Danemarka (Kingdom of Denmark), având – în anul 2008 – 57.564 de locuitori – majoritatea Inuiţi –, cu capitala în localitatea Nuuk (prin care a trecut şi exploratorul pelasgo-dac / valah, imediat după solstiţiulde vară din orizontul anului 462).

Din Zhrisolida / Greenland până-n Chormacinata / Kamchatka. Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său părăsesc Zhrisolida, traversând Golful Baffin, în Arhipelagul Canadian Extrem-Nordic, pe coastele Eulecăi (> Eureka) / Ellesmere, din imediata apropiere a magneticului pol „borric“ al panetei noastre, de unde-şi continuă cercetările şi prin fiordurile celorlalte insule: Devon, Baffin, Victoria, Melville, Banks etc., ieşind în Marea Beaufort, înaintând în Oceanus Magnus Hyperboreicus (Borricus), sau Îngheţat de Nord, ţinându-se de ţărmul canadian şi de cel alaskan, până în Marea Chukchi, de unde, prin Strâmtoarea Bering, ajunge în Oceanul Pacific (în Scythicus / Borricus Oc., ori Berring Sea), la ţărmurile Asiei, ţinând cont de izotermele zonei şi, astfel, croindu-şi cale tot pe lângă maluri „borrice“. Fie alaskane, fie nord-asiatice, ţărmurile – cele mai multe – erau foarte asemănătoare celor „de-acasă“, mai ales că, dincolo de ele, ţi se păreau a se legăna chiar „culmile“ Măcinului, culmile din Dacia Dunăreano-Pontică. Odată ajuns la ţărm borrico-asiatic-peninsular, tangent la Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, face o haltă „mai mare“ într-un sat de pescari (amplasat frumos, pe un bot de deal stâncos, de vreme ros) din singurul golf – din nenumăratele, ale lungii peninsule – golf în care se varsă un frumuşel râu. Satul pescăresc şi râul – lângă a cărui gură de vărsare în ocean îşi ducea veacurile – purtau acelaşi nume, un nume greu de pronunţat în limba băştinaşilor, ceea ce-l convinge pe Aethicus Donares (Ister) să le noteze – şi localitatea, şi importanta apă curgătoare – în Catalogul lămuritor (ca şi pentru Cosmografia ce se plămădea în mintea-i) – tot cu un singur nume (dar amintind şi de Munţii Măcinului din Dacia / România), Chormacinata – căci, după cum se vede, toponimul are două elemente formante şi un sufix: (1) Chor- (< chorus), „cerc“ / „horă“ + (2) -macin- (< Măcin), „munte măcin-at“, „tocit de intemperii“ (v. a măcina < lat. machinari) + sufixul spaţial, -ata.


Se vede că Aethicus Donares (Ister) a colaborat foarte bine cu autohtonii din satul Chormacinata (> Kamchatka), isteţii pescari, Chormacinataţii, ori, mai pe scurt, Chorii / Choriacii, de vreme ce au ajutat echipajul să obţină prompt in-formaţiile şi proviziile necesare continuării drumului planetar şi, totodată, să intre în Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, în primăvăraticul orizont al anului 463 d. H.

Poporul «poeziei senine», al micropoemului tanka, din Insulele Gadaronte / Arhipelagul Nipon. Din „halta borrică“ numită Chormacinata / Kamchatka, Aethicus Donares (Ister) ajunge cu echipajul său într-un arhipelag din marginea de nord-est a lumii, situat în Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, arhipelag cuprinzând patru insule mari – Hokkaido, Honshu, Shikoku, Kyushu şi încă vreo câteva mii de insuliţe pe lângă acestea, cu un relief muntos – cei mai mulţi munţi vulcanici depăşind altitudinea de 3000 de metri –, cu puţine câmpii etc., locuit de numeroase neamuri gadarontice, sau „de margine de lume“ nord-estică, din care, cele cu mai numeroşi poporeni îşi spuneau deopotrivă şi Ainu, şi Nipponi – ori, mai exact, Nihoni, adică oamenii Zeiţei-Soare, Amaterasu-omi-kami –, constituindu-se într-un popor distinct, inteligent, talentat şi harnic, cu credinţe religioase (în „panoul central“ cu Shintoismul) destul de asemănătoare celor din Dacia (Zalmoxianismul şi Creştinismul), având chiar şi o viersuire a cărei atmosferă sfântă era ca a baladei Pe-o Gură de Rai, din Cogaion-Carpaţi.

Fig. 23. Gadarontae / Japan (cf. AtlOx, 96)

 


În darea acestui nume de loc – apelând la efectul unei „uşoare antiteze“ – inspiraţia provine din faptul că geografii din Europa vremii sale n-aveau cum să poată concepe că Pământul este rotund – ca Zalmoxienii –, restul europenilor (în afară de Daci) considerându-l o masă „dreptunghiulară“ / „paralelipipedică“, plutitoare pe Atlantic, având în colţul sudvestic: Gades (sau Coloanele lui Hercule). Ducând diagonala NE – SV a „dreptunghiului“ / „paralelipipedului“, din Gades (ca „margine a lumii“), Aethicus Donares (Ister) nu putea ajunge decât în Gadarontae Insolae / Insulele Gadaronte (Japan / Insulele Zeiţei-Soare, Amaterasu), toponimul donaresian evidenţiind radicalul Gadar- „Gadeira“ / „Gades“ („Coloanele lui Hercule“) + augmentativul sufix -onta(e), gândit şi format nu în latină, ci, prin analogie, în pelasgo-dacă / valahă: -oanţă / (f. pl.) -oanţe – cf. -a->-o-; -o->-oa-; -t- >-ţ-; -a>-ă – : Catarontă / Gadarontă – C- > G- – > Cotoroanţă / Gadaroanţă.


Prin transsimbolizare, mai exact spus, sintagma Insulele Gadaronte (lat. Insolae Gadarontae / ac. Insolas Gadarontas) înseamnă superlativul absolut al răului cauzat de vulcani / cutremure în insulele Japoniei.


Perioada în care ajunge în Gadaronta / Japonia (Japan) marele explorator pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), se numeşte Kofun (300 – 538 d. H.), împărat al majorităţii insulelor fiind Yüryaku (456 – 479), ce se relevă a fi (până în prezent) cel mai luminat dintre toţi conducătorii de popoare de pe Pământ, pentru că este primul ce oficializează cultivarea orizontului cunoaşterii metaforice, baza tuturor revoluţiilor din orizontul cunoaşterii ştiinţifice. Şi asta se atestă prin informaţia din Catalogul lămuritor (din orizontul anului 463 d. H.), Catalog… „transferat“ – în cea mai mare parte – în Cosmografia (alcătuită, pe baza Catalogului…, pe la anul 466 d. H.). În ciuda faptului că benedictinul cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, „din ordinul Romei“ şi al altora, a amputat cu o uriaşă iresponsabilitate majoritatea paginilor privind Gadaronta / Japan, taxându-le / haşurându-le (spre a nu fi în atenţia scribilor), neantizându-le, ca pe atâtea alte zeci / sute de pagini ale lucrării donaresiene, motivând „neutilitatea lor“ precum cartofii bavarezi, totuşi, se subînţelege că Aethicus Donares (Ister) şi suita lui de Cavaleri ai Zalmoxianismului, din componenţa echipajului ce făcea ocolul Pământului, au avut o primire călduroasă la Palatul Imperial al lui Yüryaku (în orizontul de vară al anului 463 d. H.), aşa cum fost-au primiţi peste un an şi ceva, când au ajuns în Golful Persic, şi la Curtea Regală a regelui persan, Perozes I (cf. AethK-93, 235). Şi la Palatul împărătesc al lui Yüryaku, europenii din Dacia asistă la un spectacol de înaltă ţinută, realizat / regizat de maeştri ai artelor / muzicii, în care se remarcă atât cântăreţii din fluiere „de aramă / alamă împodobite“, ritualic-shintoist, „cu frunze“ (fluierul fiind instrument-emblemă şi la Pelasgo-Daci / Valahi), cât şi poeţii / barzii, întrecându-se în poeme „promovate în masă / popor, împărăteşte“, încât determină pe Aethicus Donares (Ister) să noteze (în Catalogul lămuritor / Cosmografia): [În Gadaronta / Japonia se cultivă], «…în măiestria muzicii de fluiere de aramă, sau de alamă, scoase la paradă, împodobite cu frunze verzi, şi poezii necunoscute dincolo, de alte neamuri, în aşa fel, încât să promoveze în imensitate a lor mulţime de poeme senine» (AethK-93, 125).


După cum cum certifică istoriile literaturii nipone, prima specie de poezie senină, tanka, se cultivă prin grijă împărătească, din secolul al IV-lea încoace (avem în vedere aserţiunile istoricului / teoreticianului nipon, Sono Uchida – cf. VBPoe, 61); forma fixă a acestui micropoem „de masă“ înseamnă turnare a materiei estetic-sensibile în tiparul a cinci versuri, nedepăşind, la însumare, 31 de silabe, respectând cu sfinţenie schema: 5 – 7 – 5 – 7 – 7; din tanka, peste câteva secole, s-au desprins primele trei stihuri (5 – 7 – 5; suma obligatorie a silabelor din tristih: 17), considerându-se un nou tip de poezie senină, micropoemul haiku.


Poeziile / poemele senine, tanka, despre care Aethicus Donares (Ister) relatează că au puterea de a propulsa eternitatea clipei din suflete noastre în imensităţile cosmosului cotidian, se prezintă ca un fenomen al secolului al V-lea d. H., surprins a trece de la tradiţie la instituţionalizare, poate chiar prin decret al împăratului Gadarontei / Japoniei, Yüryaku (456 – 479), de vreme ce, sub Egida Împărătească, până la împăratul Achihito, din zilele noastre, anual, sunt organizate în popor concursuri de creaţie de tanka / haiku, premiate mai totdeauna la Anul Nou („nippon“). Mai mult, se spune că Gadaronta / Japonia ar fi singurul stat din lume care are şi un Minister al Poeziei.

Aethicus Donares (Ister) în Eulae Insolae, sau Vulcania / Volcano Islands. Cunoaşterea Gadarontelor Nipone nu se putea încheia fără vizitarea insuliţelor Vulcaniei (Volcano Islands) – Kita Iwo Jima / Insula Sulfuroasă de Nord, Iwo Jima / Insula Sulfuroasă, Minami Iwo Jima / Insula Sulfuroasă de Sud etc. –, aflate în calea-i din Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, ţinându-se pe lângă Aheronul de Limfă / Lavă, tot către ecuator.

Fig. 24. Gadaronta / Japan – Eulae Insolae / Vulcania .

 


În orizontul anului 466 d. H., când redactează Cosmografia, pe baza însemnărilor din Catalogul lămuritor, Aethicus Donares (Ister) compară „clocotul“ / „sfârâitul“ vulcanilor europeni (Ethna, Cimera etc.) cu cel al vulcanilor asiatici, din Insulele Eule / Vulcania (Volcano Islands), mărturisind că ultimii sunt cu mult mai violenţi, că, dacă vulcanii Europei produc „groază“ / „frică“, vulcanii Aherasiei / Aherosiei exercită asupra individului uman, asupra „spectatorului“ la astfel de erupţii, cât de cât „în siguranţă“, precum era el, o presiune psihică extrem de mare, infernală; lui stârnitu-i-au dureri de pântece atât de mari de parcă ar fi fost o femeie apucată de „durerile facerii“ („a fi apucat de durerile facerii“ este o expresie pelas go-dacă / valahă, exprimând şi azi un superlativ absolut al durerii umane): «…Fluviul Acheron – de dincolo de Munţii Umeroşi / Hymeroşi – fumegos, înceţoşat, ajunge la atât de mari dimensiuni încât dimineaţa, şi pe parcursul zilei, până seara, de aceşti munţi nu îndrăzneşte să se apropie picior de om, decât, poate, numai pe la amiază, când rar se zăresc razele soarelui. Atunci, întra-devăr, se disting întru cercetare atentă furioasele valuri care clocotesc aproape ca într-o oală, ori ca într-un cazan. Cel ce inhalează din fumul acela, orbecăind după razele de soare, simte ceva pe nări şi în gură, de care nu-l mai poate vindeca după aceea nici un medic, pentru că mereu se umflă de-o boală (moarte) crudă.» (AethK-93, 155 / 226).
.
Aethicus Donares (Ister) şi Abyssus Magnus Marianarum / Groapa Marianelor (Northern Marianas). Înaintând la sud de Vulcania Gadarontelor (Japan), Aethicus Donares şi echipajul său ajung – prin decembrie 463 / ianuarie 464 – în Insulele Mariane (Northern Marianas – U. S.), un lanţ de 15 insule mai importante (Agrihan, Aguijan, Alamagan, Anatahan, Asuncion, Farallon de Medinilla, Farallon de Pajaros, Guam, Guguan, Maug Islands, Pagan, Rota, Saipan, Sarigan, Tinian), dintr-o regiune extrem de activă vulcanic / tectonic a Pacificului Asiatic, dispersate pe vreo 800 de kilometri pătraţi ai Marelui Ocean / Eous Oceanus (Pacific Ocean), la aproximativ 2500 km, la est de Filipine / Philippines şi cam tot la aceeaşi distanţă de Noua Guinee / Papua (Paua New Guinea – cf. AtlOx, 120 / D3).

Fig. 25. Marele Sorb al Pacificului – Abyssus / Sorbus Magnus Marianarum (Mariana Islands – U. S.), cu adâncimea de 11.033 m,

 


După cum se vede şi din foto-harta realizată graţie thenicilor „de satelit“ (fig. 82), lângă Insulele Mariane se află cel mai mare abis planetar, Groapa Marianelor / Abyssus Magnus Marianarum, cu o adâncime de 11.033 de metri, despre care Aethicus Donares (Ister) ne relatează în Cosmografia din orizontul anului 466 d. H. (cu îngăduinţa cumplitului său cenzor din 763, Ieronim de Freising-Bavaria, „abisul cosmografiilor europene“, instituit de Roma): «Înaintez mai în sus [către Ecuator], desigur, în adânc de chalaon [„mega-crater“] ce-adună curenţi sulfuroşi cu bice la boate (codării) de sulf. Descopăr, neîndoielnic aflu ce-am căutat în acest Abis al Mării, că totuşi înaintez prin prăpastia de sulf, concavă, imensul scut de arşiţă al Marelui Abis [Abyssus Magnus Marianarum / „Groapa Marianelor“], cu sorburi puturoase, vezicându-te prin droaia de stropi ce-ţi năvălesc în cală, tăindu-ţi răsuflarea, până se potolesc, ori inundându-te de-a binelea, când îi treci pe deasupra centrului cu vânturi trimiţătoare de suflări toxice în toate direcţiile, ca şi de flăcări ale rugurilor în înalturi, readuse la moliciune, precum ceara răscoaptă, sau renăscute pietre zdrobitoare, pe dată sfărâmate în sulf şi-n vipia foarte puternică, retrimiţând un alt mare suflu, cu atacul aburului mereu fumegând şi trosnind» (AethK-93, 226 sq.).

Aethicus Donares (Ister) în Insulele Filipine (Philippines), între marii vulcani, la Calapan. De lângă Marele Abis al Pacificului, desigur, cu cea mai mare viteză posibilă atunci, echipajul comandat de Aethicus Donares (Ister) se îndreaptă spre Insulele Filipine, stabilindu-se pentru o bună vreme, la sud de Manila, mai exact, peste Verde Passage, în insula Mindoro, la Calaopa / Calapan.


Din Calapan, tabăra sa de cercetători face numeroase excursii de documentare în mările pacifice înconjurătoare.


Despre „momentul Philippines“ din ocolul Pământului făcut de Aethicus Donares (Ister) n-a rămas decât pomenirea printr-un toponim – şi acela „deformat“ uşor – Calaopa (<Calapan), într-o frază în care cenzorul vorbeşte despre extremităţile geografice din Atlanticul de Nord (Riakeon-Islanda) şi Eous Oceanus (Calapan-Filipine), frază pe care o reluăm şi în acest nou context: «Povesteşte […] de la miazăzi până la apus, de la Tabrobane [Ceylon / Sri Lanka], Sirtinice [Sumatra-Indonezia] şi Calaopa [Calapan-Philippines], până la Riakeon [Islanda], de aici până după Gade [până-n Ultra-Gade] şi Coloanele lui Hercule.» (AethK-93, 111 sq.).


Calaopa se oglindeşte „planetar“ numai în toponimul filipinez Calapan (cf. AethK-93, 111 / AtlOx, 112 / C2), fără a datora ceva „abreviatorului“ Ieronim de Freising-Bavaria, ori – ca de obicei – copiştilor neatenţi. O lucrare „europeană“ a legilor lingvistice în semnificant este exclusă („diftongarea lui -a-, în -oa-, „apocoparea“ lui -n), toponimul neavând circuit nici în pelasgo-dacă / valahă, nici în latină, nici în altă limbă europeană. În filipineză, asfel de lucrare nu-i exclusă, toponimul înregistrat de Aethicus Donares (Ister) fiind „exact“ la transliterare – Ca-la-o-pa –, poate, cu posibila „scăpare“ a finalei nazale, deoarece, potrivit legii economiei de semnificant, se observă o reducere firească a tetrasilabicului cuvânt, la trisilabicul Calapan (printr-o anihilare a hiatului prin diftongare şi, apoi, printr-o neexclusă monoftongare, în mediul lingvistic filipinez, a lui -ao- în -a-, fapt de certificat numai de lingviştii din Philippines Islands). N-are legătură cu toponimul spaniol Calpe. Deoarece Calpe nu desemnează un „cap de lume“ nici în extremitatea euro-africană a lumii din orizontul anilor 763 – 765, nici altundeva, pe când Calapan, ca şi alţi termeni din aceeaşi categorie şi situaţie, da.

Fig. 26. Tabăra lui Aethicus din Calapan între marii vulcani filipinezi.

 


Calapan ca loc de cercetare pentru tabăra pelasgo-dacă / valahă a fost bine ales, între marii vulcani ai Filipinelor: Pinatubo, Taal, Mayon, Canlaon şi Ragang.

Aethicus Donares (Ister) în Sirtinice-Indonezia. După Filipine / Philippines, echipajul condus de Aethicus Donares (Ister) cercetează partea estică a Malaeziei (Malaysia), trecând în imensul şi superbul spaţiu indonezian al insulelor Borneo şi Celebes, de unde se avântă pe Ecuator şi, mai ales, la sud de Ecuator, tot printre insule cu «pământuri edenice» ale Pacificului Ecuatorial («insule născătoare chiar şi de aur, şi de pietre preţioase, şi de perle, şi de elefanţi, şi de hymeneone, de cylicşi, şi de animale mici şi prea veninoase, de lei, de pantere, de epifari…» – AethK-93, 107), până dincolo de Papua-Noua Guinee. Din cauza insuportabilelor temperaturi ecuatoriale (ardorem validam solis – AethK-93, 111), din cauza furtunilor violente, a cicloanelor / tornadelor («pilas maris gyrantis et obvallantes mirabiliter» – ibid.), renunţă să mai cerceteze celelalte insule de lângă filipinezo-malaeziano-indonezianul «pământ-Eden» / «Terra-Eden» (ibid.) reîntorcându-se din Marea Orientală (Pacificul Ecuatorial-Asiatic – «in Mare Orientalem accedere non possum» – ibid.), printre Insulele Solomon, traversând Marea de Corali (Coral Sea), printre Australia–Capul York şi Capul Daru–Papua Noua Guinee (unde-i impresionat de struţi, de comportamentul acestor păsări uriaşe – cf. AethK-93, 118 / 234), în Marea Arafura (Arafura Sea) şi în Marea / Sea Band (din al cărei golf, din dreptul Insulei Aru, pe ţărmul indonezian al insulei Papua Noua Guinee, admiră cel mai mare munte insular-austral, Puncak Jaya, de 5.030 m, munte ce pare a fi Austronothius – cf. AethK-93, 109 –, din Cosmografia, despre care Aethicus Donares scrie că-i asemănător munţilor Ararat / Astrixis, de 5.165 m, şi El’brus-Caucaz, de 5.642 m; «atât de mare este înălţimea lui încât, dacă îl priveşti de jos până mai sus, crezi că nourii sunt aşezaţi pe scăunaş» – AethK-93, 109), apoi, printre insulele Mării Flores (Flores Sea), în Marea Javei, între Marile Insule Sonde (Greater Sunda Islands – cf. AtlOx, 110 sq.), spre a face „o haltă“ mai mare pentru tabăra de cercetare, în insula Sirtinice de Sud / Java, chiar în portul Tegal: «Insula Sirtinice de Miazăzi / Sud (Java), de o înălţime mică, [se află] la ombilicul soarelui [Ecuator], în Marele Ocean [Pacific Ocean], cu păduri accesibile omului doar rar, dacă ambarcaţiunile fostu-le-au aruncate de furtuni ce li s-au împotrivit cu vânturi turbate» (AethK-93, 108). Aethicus Donares (Ister) şi cei din echipaj reuşesc să colaboreze şi să-i cunoască destul de bine pe Tegalemi (sau Teglemi / Tegleniţi), care – ca şi Murenii / Muroranii din Gadaronta / Japonia – sunt obişnuiţi cu stihiile Aherasiei – erupţiile vulcanice, taifunurile / cicloanele, tornadele, cutremurele etc. din segmentul Muroran-Hokkaido – Tegal-Java al Cercului de Foc al Pacificului Asiatic, încât răspunsul „cosmografic“ la interogaţia donareso-aethician-retorică se deduce a fi un „sinonim sintagmatic“ la „putere de adaptare“ / „rezistenţa umană“: «Ce fac Mureni (Muroreni) şi Teglemi (Tegaleni / Tegleni), când Acheronul se-nvolburează din nord…?» (AethK-93, 157).

Fig. 27. Indonezia-Java: vedere din Tegal şi harta căilor tegaleme.

 


Cealaltă mare insulă cercetată de Aethicus Donares (Ister), în orizontul anului 464 d. H., este Sirtinice (de Nord), cunoscută eurolumii din ultimele două secole sub numele de Samotra / Sumatra, dar şi de Swarnadwīpa („Insula de Aur“).

Fig. 28. Sirtinice de Nord / Sumatra („Insula de Aur“)

 

 

Pământul-Eden al Sumatrei, traversat de ecuator, cu o suprafaţă de 473.000 km2, cu un relief variat, cu vulcani activi, dar şi cu munţi ce oferă privelişti de basm, cu seisme şi tsunami, dar şi cu păduri ecuatoriale, are şi o extraordinară bogăţie de specii floral-faunistice (peste 5000 de specii).

Fig. 29. Indonezia-Sumatra: şarpe-velă în zbor prin pădurea ecuatorială.

 

 

Dacă destoinicii Cavaleri Zalmoxieni din echipajul lui Aethicus Donares (Ister) mai văzuseră elefanţi, giboni, iguane, macaci, tapiri, tigri, tucani, urangutani şi altele, la cercetarea Sirtinicei / Sumatrei, două fenomene au fost în stare să-i uluiască: o nemaipomenită, cumplită furtună, un tsunami, ce i-a surprins pe când făceau ocolul insulei, din care scăpat-au cu viaţă „printr-o minune dumnezeiască“ (deşi Aethicus «prevăzuse / presimţise marele pericol» / «divinisse periculum magnum», «mult-imensele valuri din furtuna mării» / «multas fluctuationes atque tempestates maris incurrisse» – AethK-93, 108), apoi, «o mulţime de şerpi-velă», şerpi zburători printre arborii minunaţi ai pădurii ecuatoriale, arbori «înzestraţi cu atât de mare amărăciune» («mirices multae arboris tanta amaritudine praeditae» – AethK-93, 109).

Fig. 30. Insula Taprobana / Sri Lanka (ori Ceylon) ce avea o regiune, Samotra-Pedir, de unde vin şi confuziile cu Sumatra / Sirtinice de Nord.

 


Structurarea / redactarea «Cosmografiei» în orizontul anului 466 d. H. Indiscutabil, incontestabil rod de Suflet / Spirit pentru generaţiile din posteritatea lui Aethicus Donares (Ister), asimilând mai toate notele excursiilor („de grup, cu Maestrul“, de „supravieţuire solitară, iniţiatică / misterică“, de „urmărire fidelă a traseului eroului-model, Alexandru Macedon“ etc.), evident, anterioare perioadei 461 – 465 d. H., ori pe cele din Catalogul lămuritor şi din indispensabilele „pagini de jurnal de bord“, de la ocolul Pământului pe mările / oceanele Lumii, este Cosmografia, redactată în orizontul anului 466 d. H., mai întâi, în limba-i maternă, pelasgo-daca / valaha, apoi, în cel puţin, două traduceri făcute de autor în limbile pe care le stăpânea foarte bine, greaca şi latina, lucrare structurată în mai multe „cărţi“ – după cum ne-a lăsat posibilitatea de a constata chiar „cumplitul cenzor“ al lucrării donaresiene, cenzor după trecerea a trei secole fără trei ani, benedictinul Ieronim de Freising-Bavaria.


Sub un Incipit liber Ethico… / Incipit al cărţii lui Aethicus, structurarea „în decadă de aur zalmoxiană“ (în zece părţi) a lucrării donaresiene, datorită intervenţiei cenzorial-ieronimiene, devine „septadă creştină“: I) De ipsa statua ac massa (De ipsa massa ac statua) / Din aşternerea însăşi a materiei, II (din cartea a II-a, cumplitul cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, nu ne-a lăsat vreo pagină, considerând – ca apărător al moralei creştine – că „strică“, „nu-i utilă tineretului creştin“ etc.), III) De gentibus, quae Vetus Testamentum non habent / Despre neamurile ce nu au Vechiul Testament, IV (după numerotarea „haşuratorului“ / cenzorului: IIII) De artium plurimarum instrumenta / Despre mijloacele celor mai multe arte, V) De navibus indagationem philosophus / Filosoful face o cercetare despre nave, VI) De insolis gentium plurimarumque artium / Despre insulele popoarelor şi mulţimea meşteşugurilor / artelor, VII) De Terra et flatu ventorum venisque aquarum parvam mentionem fecit / Aserţiuni despre Pământ, dinamica vânturilor şi vrerile apelor (după alte ediţii: De Terra et aquarum decursu / Vel venis earum. De flatu vento / Rum et aqarum motione (Parvam mentionem fecit).


Există şi o structurare a Cosmografiei în zalmoxiană decadă de aur, de după un Incipiunt capitula libri Ethici…: I) Liber Ethico…, II) De informe materia, III) De orbe condita, IV) / IIII. De gentibus, quae Vetus Testamentum non habent, V) De artium plurimarum instrumenta, VI) De navibus ignotis et earum argumenta, VII) De insulis gentium plurimarumque arcium, VIII) De questionibus, quas alia scriptura non narrat, IX) / VIIII. De Terra et aquarum decursu vel venis aquarum, X) De flatu ventorum et aquarum motione.


Cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria nu avea rafinamentul limbii latine cunoscute de Aethicus Donares (Ister), autorul Cosmografiei.
Pelasgo-dacul / valahul Aethicus Donares (Ister) – în afara paginilor încifrate / codificate în pelasgo-dacă / valahă, graţie alfabetului misteric / iniţiatic, însuşit la Înalta Şcoală de Cavaleri ai Zalmoxianismului din Histria – a lăsat – în traducerea latinească făcută Cosmografiei sale – şi texte „cu cod“ (accesibile numai Cavalerilor Zalmoxianismului, stăpâni ai rafinamentelor limbii Imperiilor Romane din epoca-i), rafinamente la care nu puteau să ajungă „cenzorii“ din categoria benedictinului bavarez: «Unde parabolam enigmatibus suis adsumptam ait: Terrorem terribilem, tot terrarum trivialis torghinavi Trimarcem, turma tergiversantium titillat, turgentium titubata tela tandem trutinata, tritura toracem tacto mucronis. Trimarcia, Thafros, Alces tumultuantes tantilla tenus turma tyronis temporum. Tura tantopere Tulchus triararum tonantium tenit, Malancinorum titanstria tellora Murginum. Dilubra amaram gentium stulta et invia saltus.» (VAeth, 58 / AethK-93, 162 sq.) / «După cum grăieşte o parabolă specifică misterelor sale: Cu o teamă teribilă, tot ţinându-şi corabia la răscrucea pământurilor, mulţimea celor care vor să scape măguleşte, cu triada armelor împleticite şi balansate ale celor umflaţi, cu ascuţişurile frecate de pântece. Trimarcia, Thafros, Alces agitaţi doar în ceea ce priveşte puţina mulţime-a Tyronilor7 timpurilor. Tura cu atât efort ţine tămâia celor trei tunete şi Murginus suspendă pământuri şi aştri titanici. Dilubra amară suportă prostia neamurilor şi locurile de năpătruns ale trecătorilor». Astfel de poeme hermetice se alcătuiau şi decodificau, indiscutabil, după un cod al Cogaionului / Sarmizegetusei. Textul subliniat – în latina Daciei din orizontul anului 466 d. H. – se citea de iniţiatul / epoptul în Zalmoxianism, mai mult ca sigur, în „codul“ Thothymos-18, al misiunii „jertfei zidirii“ (Murgine / Genuniene) şi al rostului Cavalerilor Zalmoxianismului, necesitând o abordare specială, din unghiul franjelor semantic-sincretice de la «Tura tantopere Tulchus (,) triarum / triararum tonantium tenit, Malancinorum titanistria, tollora / tellora Murginum» etc.


Cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria nu a tradus Cosmografia lui Aethicus Donares (Ister) în limba latină; cenzorul doar a „haşurat“ / „tăiat“ textul latinesc al Cosmografiei traduse de autor, de însuşi Aethicus Donares (Ister); a obscurizat / încâlţoşat textul limpid-latinesc, rafinat, al lui Aethicus Donares (Ister); cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria şi-a tradus – în câlţoasa-i latină „dadaistă“ – numai rezumatele pe care le-a făcut capitolelor ciopârţite din Cosmografia, de Aethicus Donares (Ister). Furia ieronimiană – pentru că nu a putut să decodifice acele pagini ale Cosmografiei şi ale Catalogului lămuritor, de Aethicus Donares (Ister), scrise în alfabetul Cavalerilor Zalmoxianismului din Dacia, pagini despre comorile (aur, argint, nestemate, perle etc.) „aflate“ / „cartografiate“ la ocolul Pământului – se vede din faptul că nu a lăsat vreo pagină scrisă în sacrul alfabet al Zalmoxianismului (cu excepţia celor 23 de litere din alfabetul fonetic al limbii lui materne, limba pelasgo-dacă / valahă, înrudită / „soră“ cu latina – fig. 33), se vede din faptul că n-a rămas „vreo urmă / filă“ din Catalogul lămuritor, se vede din intenţionata, căutata „câlţoşenie“ a „rezumatelor deturnatoare de receptor“, se vede din ura ieronimiană de „cenzor înfrânt“ de după scoaterea zâmbitoarei măşti laudative la adresa marelui explorator / „sofist“.


În orizontul anului 466 d. H., an al redactării Cosmografiei (pe baza „jurnalelor de bord“ ale înconjorului lumii, pe baza însemnărilor din călătoriile / „excursiile“ pregătitoare, de antrenament, „cu grupul şi cu Maestrul-Epopt“, pe baza «Catalogului lămuritor» despre care aminteşte prezbiterul Ieronim, catalog „făcut pierdut“ ca şi originalul Cosmografiei etc.), la un deceniu şi jumătate de la zdrobirea şi scoaterea hoardelor teroriste ale hunilor lui Attila din Valea Dunării şi din istorie, se poate spune că pe frontul religios de peste trei sute de ani, dintre Creştinism – tot mai Ortodox şi Cosmic totodată – şi Zalmoxianism, se aşternuse deja „eterna pace“. În Dacia, Iisus Hristos – perceput în popor ca „răstignitul pe Cruce“ – biruie, substituie imaginea puternică a Solului (Mesagerului Celest) al Sarmizegetusei, trimis periodic la Dumnezeu, prin scenariul – tot mai puţin credibil acum – al „aruncării în trei suliţe“. Confreriile războinic religioase ale Cavalerilor Zalmoxianismului „pierd“ această cale de a obţine nemurirea în calitate de Sol / Făt-Frumos „reîntors“ din Cer („tot în al cincilea an“) şi instalat ca rege la Sarmizegetusa, „ca uns al lui Dumnezeu“, păstrându-şi în continuare „secunda cale“, aceea de erou / războinic sfârşindu-şi viaţa pe câmpul de luptă, în încleştarea cu duşmanul pângăritor al pământului Patriei / Daciei, până la ultima picătură de sânge („calea Fiului Masaget şi a lui Decebal“), obţinând, în schimb, Raiul Zalmoxianismului, sau Ţara (Împărăţia)-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Totodată, din acest orizont al anului 466 d. H., există şi „dezlegarea de jurământ cu privire la transmiterea doar iniţiaţilor-zalmoxieni a secretului din „cataloage lămuritoare“, din scrieri / cărţi etc.“, dovadă fiind Cosmografia.


Alfabet iniţiatic / misteric al Cavalerilor Zalmoxianismului – bază a alfabetelor din scrierile Ortodoxiei de peste câteva secole: chirilic, bulgar, sârb, croat, rus etc. În secolul al IX-lea, «vestitul benedictin de la Fulda, Hrabanus Maurus», «după ce citează din Cosmografia» lui Aethicus Donares (VAeth, 12), menţionează cinci alfabete sacre ale acelui timp: ebraic, grec, latin, dacic (mai exact spus, pelasgo-dac / valah) şi vechi-germanic (al lui Lupilă / Ulfila, utilizat în traducerea Bibliei pentru goţi).


Alfabetul „misteric“ / „iniţiatic“, utilizat în scrierea pelasgo-dacă / valahă din vremea lui Aethicus Donares (Ister), în şcolile de Cavaleri ai Zalmoxianismului din toată aria Daciei lui Burebista / Regalian, folosindu-se clarul, exactul principiu fonetic, avea 23 de litere: alamon, becah, cathu, delfoy, efothu, fomethu, garfou, hethmu, iosithu, kaithu, lethfu, malathy, nabaleth, ozechi, chorizech, phythyrin, salathy, întalech, thothymos, ăzăthot, reque, urchoni (yrchoni), zothychin. Între cele 23 de litere ale alfabetului iniţiatic / misteric al Cavalerilor Zalmoxianismului, se află, fireşte, şi cele şapte litere ce reprezintă sistemul vocalic al limbii pelasgo-dace / valahe, adică al dacoromânei arhaice şi de azi: alamon – A, efothu – E, iosithu – I, ozechi – O, înthalech – Â / Î, ăzăthot – Ă, urchoni / yrchoni – U. Pentru Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, pentru Dumnezeirea Zalmoxiană, /Thothymos era simbolul literal / mandalic conectat la „Sacrul Întreg Cosmic“ (Dumnezeu ca „natură infinită“) în care Dacul este partea. Un număr de zece litere / Thothymos – sculptate în piatră – erau puse în cele zece alveole din capul celor zece raze ale Soarelui-de-Andezit, marcând o perioadă de zece zile, corespondentul săptămânii din calendarele de azi, căci Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, Samos („Soare-Moş“ / „Zamosh“) avea între atribute – ca Sacru Întreg Cosmic –, bineînţeles, şi temporalitatea, dimensiune esenţială a cosmosului nostru cotidian.

Fig. 31. Alfabetul utilizat în scrierea iniţiatică / misterică din şcolile Daciei care pregăteau Cavaleri ai Zalmoxianismului, transmis până în zilele noastre prin copiile «Cosmografiei» lui Aethicus Donares (Ister), din orizontul anului 466 d. H., bază a alfabetelor Ortodoxiei de peste câteva secole: chirilic / slavon, bulgar, sârb, croat, rus etc.

 


Acest alfabet – transmis din orizontul anului 466 d. H., graţie Cosmografiei lui Aethicus Donares – era folosit „sub jurământ“, după cum s-a mai subliniat, numai în şcolile Zalmoxianismului şi numai de către Cavalerii Zalmoxianismului, în scrieri cu profund caracter secret, misteric / iniţiatic. În popor – „spre a nu se lenevi memoria colectivă“, „spre a nu muri cel ce înscriptează / scrie“ – era permisă / „recomandată“ doar scrierea ideografică – relevată de arheologie la Carpaţi / Dunăre, în ceramica neoliticului, a antichităţii, a Pelasgilor > Belachilor > Blahilor > Vlahilor, permanent, din orizontul anului 8175 î. H. încoace.

Fig. 32. Litera Dumnezeului Dacic, Thotymoş („Totu-i-Moş“)

 


După secole de metamorfozare a Zalmoxianismului în „Creştinism Cosmic“ (M. Eliade – EDZG, 246 sq.), alfabetul a trecut în sfera sacră a scrierilor Creştinismului Ortodox, constituindu-se în bază a alfabetelor: chirilic / slavon, bulgar, sârb, croat, rus etc.

Fig. 33. Şi Aethicus Donares (Ister) este un astfel de Dac de marmură vişinie (de Vaşcău-Moneasa), ori de bronz…

 

 

 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Note:

1 Subliniem şi de această dată că etnonimul Pelasgi, desemnând „oamenii pământului / locului“ („arhaicii europeni“) în faţa migratorilor euro-asiatici, de la Kurganieni încoace, Pelasgi divizaţi, după Reforma Zalmoxianismului (desfăşurată în orizontul anului 1600 î. H.), în Dax (Daci, „monoteiştii-zalmoxieni“, „războinici-sfinţi“, „cei mai drepţi / cinstiţi“) şi Thrax (Thraci, politeişti, „dhrax“ / „draci“, în accepţiunea de „închinători la zeităţile / idolii vechi“ din Cogaion-Sarmizegetusa), a evoluat (de la Herodot încoace) în Belagi / Belahi, Blachi, Valahi / Vlahi (etnonim „deformat“ după baza de articulare a celorlalte popoare ce şi-au aflat ogor de întemeiere în Dacia, sau pe lângă Dacia: Bolohi, Bolohoveni, Volohi, Olahi, Vladzi, Vlasi etc. – cf. BrPel, 8 / TIR, I, 122). Aşadar, divizarea în Dax şi Thrax este religioasă, ţine de monoteismul Zalmoxianismului, desigur, în întregul lor spaţiu de etnogeneză, cu bazinul Dunării şi Peninsula Balcanică în centru, mai exact, de la Marea Adriatică, Marea Mediterană / Egee / Tracică, Marea Getică / Neagră şi Marea Caspică (delimitatoare, la est, a Ţării Masageţilor / Masagaetia), până la Volga Mijlocie, până la izvoarele fluviului Borysthene / Nipru, Pripet, Marea Baltică şi Alpi, un imens spaţiu în care – după cum confirmă şi Herodot –, deşi aveau aceeaşi limbă (pelasgo-daca), aceleaşi obiceiuri, purtau nume diferite după provinciile / regiunile („ţările de râuri / munţi“) locuite, aşa cum îi aflăm şi astăzi, în România (centrul, inima Daciei Antice), sub nume diferite: olteni (din Ţara Oltului > Alutus = Alutuania > Oltenia), munteni (din Muntenia), crişeni (din Ţara Crişurilor / Crissia), ardeleni (din Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal, sau Ţara Ardealului / Terra Arudeliensis), maramureşeni (din Ţara Maramureşului), moldoveni (din Ţara Moldadava > Moldova), basarabeni (< Bessarabia + suf. –eni; iar toponimul pelasgo-dac, Bess-Arabia, are ca elemente formante: bess-, „besi“ + -arabia, „Arabia“, desemnând „Pustiul“ / „Arabia“ Bessilor, bessii, eroii ce-au rezistat în faţa migratorilor-huni ai lui Attila, invadatori pe care i-au alungat din spaţiul lor, bessii care încearcă şi azi să ne vorbească din onomasticul Băsescu, bessii-pelasgi / valahi, locuitori ai Văii Dunării, de pe la Calafat, până la Marea Neagră, în stepele nord-pontice, de dincolo de Bug, numiţi astfel din vremea deşertizării ariei respective, prin secolul al V-lea de după Iisus Hristos, fenomen al deşertizării reapărut – până şi-n spiritualitate – după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989, evident, nu numai datorită istoricilor „cumanizanţi“ din România, în majoritatea lor, scursori ale imperiilor din această parte de lume, ci şi distrugerii imensului sistem de irigaţii realizat în Dacia / România anilor 1965 – 1970, ori anihilării „metodice“ a sistemului de învăţământ şi a altor sisteme sociale vitale) etc.

Fig. 34.Histria (Capul Viilor): pelasgo-dac (> valaho-dac) «ulcior din cimitirul de incineraţie şi înhumaţie (sec. VIII – IX)» (BarS-III, 56, fig. 21, 1), cu multimilenarul motiv al Bradului Cerurilor – axis mundi, motiv cogaionic-zalmoxian circumscris „Creştinismului cosmic“ (EDZG, 246).

2 Provincia Daciei dintre Donares > Dunăre şi Marea Neagră, Dunogaetia > Dynogaetia (-u- > -y-) a devenit placa turnantă a revoluţiilor spirituale din Europa Creştină a mileniului I d. H. (v. fig. 1, „Harta Dacia Dunăreano-Pontică – dave / oraşe antice din provincia Dunogaetia…“). În toponimul pelasgo-dac, Dunogaetia / Dynogaetia, se disting două elemente formante: primul element formant, Dun- > Dyno-, trimite la numele sacrului fluviu al Daciei, Dunărea, elementul („prefixoidul“) păstrând semnificaţia arhaică de „bună casă / împărăţie a izvoarelor / apelor celeste“, „tărâm / spaţiu vital“ (supra); secundul element formant este -gaetia, provenind din Gaetia (> Geţia), provincie („ţară de râuri / munţi) a Daciei Antice, cuprinzând aria dintre Marea Neagră şi Dunărea de Jos, cu toate râurile-i şi pâraiele afluente, cu bălţile şi lacurile sacrului fluviu, cu delta etc.

Fig. 35. Zână / Zeiţă-Gaie (pictură rupestră dintre orizonturile anilor 10.000 şi 8175 î. H., din Peştera Chindiei (Dacia-România).
Mai exact spus, Dunogaetia > Dynogaetia desemnează provincia Gaetia Dunării / Dunărea Gaetiei (> Geţiei) din Dacia Antică.
Elementul formant secund Gaetia (> Geţia), din Dunogaetia > Dynogaetia, ca şi toponimul Gaetia relevă derivări sufixale multimilenare în limba pelasgă (pelasgo-thraco-dacă), adică valahă, încă din zorile istoriei, când, în bazinul sacrului fluviu dacic, Dunărea, exista un puternic cult al zeităţii-pasăre-psihopompă, Gaia (cf. TGae-I, 3 – 11; TGae-II, 3 – 7; TGae-III, 3 – 10), cu cele mai vechi atestări rupestre dintre orizonturile ani-lor 10.000 şi 8000 î. H., în Peştera Chindiei (sau „Gaura Chindiei“), mai în amonte cu câţiva kilometri de Dierna / Orşova-România: Gae- „gaie“ (Aquila heliaca), + suf. -et ( găiet: 1.„mulţime de găi“; 2. „credincios / adept al cultului Zeiţei / Zânei-Gaie“) + suf. -ie ( -etie / -eţie ).

Fig. 36. Zeiţă-Gaie neolitică, înghiţind „pre-zalmoxian“ (pe la 6500 î. H.) capete de perechi umane (soţ – soţie) şi transportându-le în cer, la Samoş / „Soarele-Moş“ („Tatăl-Cer“ / Dumnezeul unui Cogaion încă politeist, ori aproape „henoteist“), spre a le reîntrupa.

Gaetia (gaetie / „găieţie“) înseamnă spaţiu al credincioşilor în străvechiul cult al puterii teluric-celeste a Zeiţei-Gaie ca pasăre psihopompă şi a suratelor acesteia, adică tărâm / spaţiu, ţară sacră a Gaetilor > Geţilor (cf. TDGae-I, -II, -III, 7 – 11 sqq.).
Pe când strămoşii grecilor, Dorienii, traversau Dacia – ţinându-se de ţărmul Mării Getice / Negre, deci şi prin provincia Dunogaetia –, mai exact spus, în orizontul troian al anului 1194 î. H., aceştia au împrumutat de la pelasgo-daco-thraci şi numele Zeiţei-Gaie (din panteonul Cogaionului), dar numai cu sensul de „tărâm / pământ“, de Terra, aflată în puterea acestei zeităţi pelasgice.
Provincia Daciei cucerite de Imperiul Roman, Dunogaetia > Dynogaetia, este rebotezată la reforma administrativă imperial-romană a lui Diocleţian, din anul 292, cu numele de Scythia Minor. După dispariţia Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), s-a revenit la dacica denumire a provinciei: Dunogaetia.


Târziu, în Evul Mediu, cu câteva secole mai la vale de Schisma cea Mare, numele pelasgo-dac / valah al provinciei, cel de Dunogaetia > Dynogaetia a cunoscut slavizarea de cancelarie, o dată cu introducerea slavonei ca limbă oficială în Biserica Ortodoxă şi în statele valahe medievale ivite (prin voinţa imperiilor) în aria Daciei lui Burebista / Regalian.
Tâlmăcirea în slavonă s-a făcut ţinându-se seama de semnificaţiile elementelor formante din pelasgo-dacă:
primul element formant Dun- > Dyno-, cu semnificaţia de „bună casă / „tărâm / spaţiu vital“, a devenit Dobro-, din slavul dobrâi, „bun“;
secundul element formant, Gaetia / Gaia, cu semnificaţia de planeta Terra („Pământ“), se relevă în -Gea.

3 Este arhicunoscut faptul că Ovidiu (Publius Ovidius Naso, Roma, 43 î. H. – 17 d. H., Tomis-Dacia), marele poet antichităţii latine, a fost exilat în provincia Dunogaetia / Scuthia Minor, sau „Dacia Dunăreano-Pontică“ (v. harta / fig. 1, supra), în marele oraş-port de la Marea Neagră, Tomis (Constanţa, din România de azi), unde şi-a trăit ultimii ani ai vieţii, „printre războinicii geţi“, adică pelasgo-daci, a căror limbă, înrudită, dar mai dură decât latina, l-a influenţat, deraindu-i „accentul de Roma“. Reamintim că provincia Dunogaetia a devenit Scythia Minor, din anul 292, de la reforma administrativ-teritorială a Imperiului făcută de Diocleţian. Prin slavizarea evmezică de cancelarie, care a tradus în slavonă toponimul pelasgo-dac, Dunogaetia, în Dobrogea, numele provinciei rămânănd astfel până azi (supra, nota 2).
Ovidiu, în orizontul anului 15 d. H., în faţa presupuşilor receptori ai poemelor sale trimise la Roma, îşi justifica înrâuririle / influenţele lingvistico-lexicale asupra latinei din scrierile sale prin faptul că, în Tomis (Constanţa), trăia o subţire populaţie „imperial-romană“, într-o copleşitoare majoritate pelasgo-dacă, sau pelasgo-getică, populaţie care, în ciuda permanentelor războiniciri cu migratorii nord-pontici, îşi făcea vreme şi pentru a-i asculta cu sfinţenie poemele-i „getice“ (fiindcă pelasgo-daca / geta era „soră“ cu latina, înţelegând-o fără prea mari eforturi).

4 «Pe mine unul – mărturiseşte Herodot – mă apucă râsul când văd cum mulţi descriu marginile pământului fără nici o noimă; aceştia desenează oceanul curgând jur-împrejurul pământului, care la rându-i este rotund de parcă ar fi strunjit, iar Asia o fac cât Europa de mare» (HIst, I, 324). Râsul herodotic n-a ţinut decât până în Evul Mediu, când Magellan şi echipajul său supravieţuitor maritimului drum-spirală-planetară au demonstrat încă o dată că Pământul este rotund, aidoma Solului şi Cavalerilor Zalmoxianismului, aidoma lui Aethicus Donares (Ister).
În mitologia valahă (dacoromână) contemporană, sacrul drum-spirală zalmoxiană întru Absoluta Cunoaştere are proiecţie eroică, misterică / iniţiatică, în basmele cu protagonistul Făt-Frumos, basm vectorizat în Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte (Raiul conferit Cavalerilor Zalmoxianismului); tot o proiecţie a drumului-spirală-zalmoxiană este şi calea – pe care merge „tot înainte şi la dreapta” – Dalbul-de-Pribeag, între Ţa ra-cu-Dor şi Ţara-fără-Dor.
În istoria spiritualităţii universale, Zalmoxianismul este prima religie monoteistă din „oceanul“ politeismului, care s-a întemeiat pe „cultul cel mai puternic“, al Soarelui-Moş / Tatălui-Cer (Samasua > Samos), reformându-se în orizontul anului 1600 î. H., prin valorificarea celor mai strălucite cunoştinţe multimilenare ale Pelasgilor > Valahilor, de la astrononmie şi matematică / geometrie, până la medicină şi arte.

5 Precizăm că sintagma Mare Oceanus, la Tacitus (aprox. 60 – 118 d. H.), nu era pleonastică – aşa cum se înfăţişează nouă astăzi –, ci desemna Oceanul, mai exact spus, Oceanul Atlantic, «care, după credinţa celor vechi, înconjură Pământul ce pluteşte pe apele lui» (GDlr, 824; s. n.).

6 Termenul pelasgo-thraco-dac / valah, lax (lacs) > rac (cu sonanta lichidă laterală foarte bine vibrantizată), augmentativat: răcon / riacheon / „ryakeon“, este atestat cu vreo 56 de ani înaintea războaielor decebalo-traianice (când nu se poate vorbi de vreo influenţă latină, ori de alt soi, în spaţiul lingvistic al Daciei). Pentru lucrarea legilor lingvistice şi pentru sfera semantică pelasgă (> valahă) a termenului, a se vedea Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, de Ion Pachia Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, pp. 160 – 163: (1) lax / rac – Astacus fluviatilis, (2) lax / rac – Polygonum bistorta, (3) *laxone / răcoane – Filipendula ulmaria etc. În toponimia valahică din spaţiul Daciei (României), radicalul rac- apare în numele câtorva sute de localităţi de azi: Raci (GJ), Raciu (DB), Racoş (BV), Racoşul de Sus (CV), Racova (MH), Racoviţa (AG), Răcăciuni (BC), Răcarii de Jos / Sus (DJ) etc. De asemenea, în hidronimie, onomastică etc.: Răcaru, Răcăreanu, Arăcăriţei, Răcăroiu, Răcărelul (pârâu), Răcărişte (gârlă) etc.

7 Tyronis / «tyronis temporum» – aluzie la vremea lui M. Tullius Tiron, libertul, secretarul şi stenograful lui Cicero.

Bibliografia de sub sigle:
 

 AethC-VIII, 42 = Cosmografia-Aethicus, ediţia Wuttke, Leipzig, 1853 / 1854, pagina 42, după un manuscris din secolul al VIII-lea (apud VAeth, 58, Anexe).
 AethK-93 = Die Kosmographie des Aethicus, ediţia Otto Prinz, München, Monumenta Germaniae Historica, 1993.
 AIC-W-1853 = Aethicus Ister, Cosmographia – Ed. H. Wuttke – Cosmographiam Aethici Istrici, Leipzig, 1853.
 AIC-1966 = Aethici Istrici Cosmographia Vergilio Salisburgensi rectius adscripta. Codex Leidensis Scaligeranus 69 (Umbrae codicum occidentalium, X.), «Introduction» by T. A. M. Bishop, Amsterdam, North-Holland publishing Company, 1966, pp. 532 – 535.
 AMar = Actele martirice (studiu introductiv, traducere şi note de preot prof. dr. Ioan Rămureanu), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
 AtlOx = Concise Atlas of the World, Oxford – Melbourne – Toronto, Oxford University Press, 1995.
 AvezM = A. d’ Avezac, Mémoire sur Ethicus et sur les ouvrages cosmographiques intitulés de ce nom, Paris 1852, pp. 262-263.
 BarS-III = Ion Barnea, Ştefan Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, români şi bulgari la Dunărea de Jos, col. Bibliotheca Historica Romaniae, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971.
 BrPel = Dacian Breianu, Pelasg (Pelasgia) – Vlah (Blachia / Valahia), în Caietele Dacoromâniei (Timişoara), anul II, nr. 5 / 22 septembrie – 22 decembrie 1997, p. 8.
 CaiC = Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor – o istorie a Bisericii Creştine, Dallas-Illinois / Chişinău, Ed. Societatea Misionară Română, 1992.
 Cas = Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese – Aşezămintele mânăstireşti, Convorbiri duhovniceşti, Despre întruparea Domnului (prefaţă, studiu introductiv şi note de profesor Nicolae Chiţescu; Despre întruparea Domnului are o introducere semnată de pr. prof. dr. Ioan G. Coman; traducere de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (colecţia «Părinţi şi scriitori bisericeşti», 57), 1990.
 CDCD = Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovni-cească (traducere / adaptare din limba latină de prof. univ. dr. Decebal Bucurescu; postfaţă: Zalmoxianism şi Creştinism în Dacoromânia, Patria sfântului Ioan Cassian de Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus, 1999.
 CPatr = Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956.
 CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti, Ed. Direcţia Generală a Poştelor şi Telecomunicaţiilor, 1974.
 CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986.
 CSb = Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.
 DEX-98 = Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
 DMID = Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
 ECDrel = Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al religiilor (trad. de Cezar Baltag), Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.
 EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
 DZal = Constantin Daniel, Când a trăit Zalmoxis?, în Almanul Coresi '85 (coord. Dan Tărchilă, V. Copilu-Cheatră, M. N. Rusu, N. Stoie), Braşov, Ed. Asociaţia Scriitorilor, 1985 (pp. 3 - 7).
 Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 — publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.
 GHT = Gândirea hittită în texte (studiu introductiv de Constantin Daniel, traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
 ITNM = G. D. Iscru, Traco-Geto-Dacii – naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Bucureşti, Editura Nicolae Bălcescu, 1998.
 MCA-8 = Materiale şi cercetări arheologice, vol. VIII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962.
 MDGR, III = George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României, volumul III, Bucureşti, Stab. Grafic J. V. Socecu, 1900.
 OTr = Manfred Oppermann, Tracii între arcul carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, Editura Militară, 1988.
 PeiAe-I, PeiAe-II = Bojidar Peicev, Aethicus Philosophus Cosmographus, în revista «Filosofska misăl», partea I, în nr. 2 / 1979, pp. 72 – 85, şi partea a II-a, în nr. 4 / 1979, pp. 54 – 65.
 PerLac = Vittorio Peri, La «Cosmographia» dell’Anonimo di Histria e il suo compendio del l’VIII secolo, in Vestigia. Studi in onore di Giuseppe Billanovich, a cura di A. Avesani, M. Ferrari, T. Foffano, G. Frasso, A. Sottili (= Storia e Letteratura, 153 – 154), Roma, 1984, 503 – 558.
 PerLan = Vittorio Peri, L’«Anonimo Danubiano»: Un esploratore e mercante Del IV/V Secolo Oltre Il Mar Caspio, in Venezia e l’Oriente, Leo S. Olschki editore, 1987, pp. 277 – 305.
 PIB = Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1 (ediţia a II-a), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
 PSIR = D. M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice – texte şi interpretări, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
 RDGIR = I. I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.
 REl = I. I. Russu, Elemente traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1976.
 StrPR = Cristian Popişteanu, Gh. David, Strămoşii poporului Român, culegere de articole / studii apărute între anii 1967 şi 1980, în revista Magazin istoric, Bucureşti, Editura Politică, 1980.
 TDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003.
 TDR = Ion Pachia Tatomirescu, Dacia (Dacoromânia) lui Regalian / Regalianus’ Dacia (Dacoromania) – The Independent State of Dacia / Dacoromania (258 – 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (în română şi engleză; traducerea în limba engleză de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998.
 TDsr = Ion Pachia Tatomirescu, Dumnezeu între sălbatice roze, Timişoara, Editura Hestia, 1993.
 TIrel-LVIII, 936 = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor (LVIII): Zalmoxianismul – scenariul trimiterii Solului…, în Renaşterea bănăţeană, nr. 936, sâmbătă, 27 martie 1993.
 TIrel-LXXXIV, 1096 = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor – Zalmoxianismul şi arhitectura: clădirile dacogetice rectangulare absidate şi cele circulare – baza a bazilicilor Creştinismului, în Renaşterea bănăţeană, nr. 1096, 2 octombrie 1993, p. 9.
 TGae-I / -II / -III = Ion Pachia Taomirescu, De la Gaie şi Ghion, până dincolo de Cogaion – o perpendiculară din mitologiadacoromână de azi, pe orizontul cultural-rupestru al Peşterii Chindiei (România, 10.000 – 8175 î. H.), în revista Caietele Dacoromâniei (Timişoara), anul V, nr. 16 / 22 iunie – 21 septembrie, 2000, pp. 3 – 11; nr. 17 / 22 septembrie – 22 decembrie, 2000, pp. 3 – 7; nr. 18 / 23 decembrie 2000 – 21 martie, 2001, pp. 3 – 10.
 TIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.
 VAeth = Dr. Nestor Vornicescu, Un filosof străromân de la Histria dobrogeană – Aethicus Histricus – autorul unei «Cosmografii» şi al unui alfabet (sec. IV – V), Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1986.
 VBPoe = Florin Vasiliu, Camelia Başta, Poezia lirică japoneză – valori estetice, Bucureşti, Editura Haiku, 2000.
 VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.
 VSP = Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII (izvoare, traduceri, circulaţie), Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1983.
 YM = Yuan Ke, Miturile Chinei antice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com