Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

AL TREILEA LUCRĂTOR

Mihai Rădulescu

Impresii si pareri personale in FORUM


Apele luminii nu se mai revărsau peste senin ca mai adineaori. Altiţele ciripitului nu mai sunau pe piepţii cerului. Zurgălăii frunzarelor încremeniseră. Aripile străvezii ale insectelor nu mai zumzăiau. Ochiul soarelui se înceţoşase fără pricină. O clipită lungă cât o zi de post aşternuse peste toate o tăcere, o amorţire şi o orbire ce vesteau ceva neobişnuit.
Furtuna se stârnise din nimica. O pală. Alta. A treia. Fiecare sugrumată pe neaşteptatelea, ca de un sughiţ. Apoi vântul se aşeză, suflare neîntreruptă, să măture de pe uliţe uluci şi ţigle de pe case. Zburau foile pomilor, hârtii sfâşiate, gunoaie. Păsări întârziate luptau cu împotrivirea văzduhului, singuratice, funebre. Gemea pământul. Albastrul părea bătut de vine de bou, aşa se învineţise fără de veste, se umflase şi crăpase pretutindeni. Ziceai că nu mai avea sânge să curgă din el. Te aşteptai să zemuiască fiere şi clăbuci. Nourii iţiţi din pântecele-i ivit privirii cu deşănţare mugeau, fornăiau şi tropoteau pe loc, parcă deasupră-le s-ar fi cutremurat burguri şi cetăţi de granit, gata să se surpe. Un alt univers sta să se prăvălească peste al nostru. Numai pe Golgota s-ar fi închipuit o atare întunecare şi mânie a tăriilor.
Funia şerpui şfichiuitoare din vârful turlei până-n curte. Tabla răsună sec de descolăcirea ei sălbatică. Sărise-n salturi şi suspendări năpraznice până pe pietrele de pe glod, de unde o înşfăcase pumnul aspru al omului. O ţinea zdravăn. Se depărta destui paşi s-o întindă între sine – care se afla jos – şi drugul de fier de sus, în jurul căruia fusese strânsă în mai multe noduri suprapuse. Bărbatul şi-o petrecu şi pe după pulpă, s-o tragă cu vlaga întregului trup, nu numai a braţelor.
– Aţi prins-o cum trebuie, domnule locotenent? – se auzi de pe acoperiş.
– Ca pe mă-ta-ntre picioare! – grohăi încântat ofiţerul mărunt şi bondoc de la capătul răsucit. Îşi continuă grosolănia cu câteva erupţii de zgomote din gâtlej, ce se voiau semne ale bunei dispoziţii şi ale râsului. Adăugă: Taci şi lucrează! Nu-i timp, …tu-ţi dumnezeii şi candela cui te-a făcut! Eşti chior?! Nu vezi că vine ploaia, paştele şi grijania ei de vreme-mpuţită, că tocmai astăzi face fiţe, când avem noi treabă!
Acest discurs complicat era prea lung pentru nevoile unei activităţi atât de simple cum era aceea ce urma să se desfăşoare; dar dumnealui îi resimţea necesitatea în pregătirea viitoarei încordări a muşchilor, ca un fel de „încălzire“, după modelul oferit de sportivi înainte de concurs.
Un hârâit fără capăt fierăstrui celula cu o pânză de freamăt şi durere. Se prelungea că-i umplu pe toţi deţinuţii de fiori, oricât erau de obişnuiţi cu băsmuirea aceasta scârboasă a tuberculozei. Ea le amintea că erau până la unul condamnaţi la o moarte inutilă, grăbită şi fără stavilă. Nici o privire nu se opuse nevoii arzătoare de a-l privi pe muribund. Pe faţa lui citeau propriul lor sfârşit ce urma să-i ajungă curând, oricât încercau să se amăgească. Sforăitul acela adânc se prefăcu într-o strădanie de a tuşi, iar ea nu izbutea să se materializeze; se îneca întruna şi sâsâia neputincioasă, cenuşie. Flegmele putrezite gâlgâiau adânc şi nu-şi găseau ieşirea dintre coastele supte.
– De ce nu-i gata-n p…da mă-ti?! – răcni butia crăcănată-n aer liber. Îmi bag p…-n gura ta de neisprăvit! – striga şi se agăţa mai straşnic de coardă.
În dezlănţuirea ameninţătoare a Naturii ce tăbăra asupră-i, parcă-şi căuta echilibrul, prins de firele de cânepă împletite gros, ca şi când ele i-ar fi fost ultima salvare.
– Aşa căznit o fi arătând şi când se înfăţişează la examene…? – zâmbi Vasile Cristea, la fereastră.
Se referea la faptul că se răspândise zvonul despre eforturile de intelectualizare ale uniformei schimonosite la peste o sută de metri distanţă de el. Dacă nu absolvea liceul „la fără frecvenţă“, risca să-şi piardă postul, locotenentul Paşa. Şi numai a târzielnic bacalaureat nu arăta. Dar până atunci mai scorojea ani buni cu buchisitul.
Deţinutului Cristea îi revenise cheful să râdă. Îl trecuseră sudorile când surprinsese horcăitul bolnavului. Se temuse că era vorba despre colonelul de artilerie Almăjan, pe care-l îngrijea. Taman acum îl părăsise, de dragul spectacolului din curte. Ştia că mâine-poimâine îi va muri în braţe. L-ar fi durut cumplit să se amuze cu ochii zgâiţi la Paşa, pe când domnul colonel ar fi putut…
Dar nu; era Papadopoulos, partizanul grec, dintre oamenii lui Markos, refugiat mai întâi la „tovarăşii“ din Iugoslavia, însă, cum Tito nu mai agrea lagărul socialist, se ascunsese mai departe, la „tovarăşii“ din România. Iar aceştia se împăcaseră, în numele afacerilor, cu capitaliştii din Grecia şi internaţionaliştii roşii din republica noastră îl vârâseră la zdup pe zece ani. Mai avea un soţ în aceeaşi cameră: Tarlachidis. Se sfârşea de un t.b.c., testicular, dobândit în cursul interviurilor luate de anchetatorii din „Ţara lui lerui-ler“. Se grăbeau să plătească vama cât mai repede unul după celălalt, pentru a trece în Câmpiile Elizee împreună, sătui de atâtea „ţări prietene“.
Mutarea uităturii de la pielea de bivol întinsă pe cer la varul alb al încăperii şi înapoi îl ameţise pe Vasile. El însuşi era lingav: Târgu-Ocna fusese decretat penitenciar pentru bolnavii de plămâni.
Comandantul închisorii era Giurcan; ofiţerii politici se numeau Leonte şi Valahe. Sub toţi aceştia şi peste toţi condamnaţii se zbătea să-şi impună prezenţa grasă şi stupidă locotenentul Paşa care – după cum îi sta în caracter – mi s-a infiltrat în povestire, că a fost nevoie de el sau nu, cu alaiul său nedezminţit de mitocănii, înjurături şi rudimente de gândire pedestră.
Îşi zvârlea remarcile bolovănoase către un deţinut de drept comun cocoţat în exteriorul turlei ce îmbrăca clopotniţa suprapusă intrării, aidoma unei căciuli de zinc vopsit în prăzuliu spălăcit şi ruginit. Incinta fusese menită ispăşirilor încă de pe timpul lui Armand Călinescu; el o construise în scopul conjugării ei cu salinele din preajmă, exploatate prin muncă silnică. Făptura în zeghe, condusă de o scară interioară abruptă, ajunsese în dreptul unei ferestruici înguste şi înalte, îşi strecurase elastic umerii prin canatul ei zgârcit, pe urma lor şoldurile şi, finalmente, picioarele. Cu îndemânarea şi nonşalanţa unei mâţe, se aburcase de parcă ar fi fost la el acasă, până-n vârf, unde înşfăcă piciorul crucii de fier. De bună seamă, aceste calităţi de alpinist le deprinsese în vederea asemuirii cu Fantomas, adică pentru violarea apartamentelor din blocuri. Cercetă îndelung cele două bare metalice încrucişate. La capătul examinării trimise observatorului său M.A.I. un:
– Nu ţine cu bonfaiărul. E burduşit ca pe gât. Să-ncercăm s-o smulgem.
Coborî cu aceeaşi sprinteneală cu care se urcase. Pieri înghiţit de bezna deschizăturii dreptunghiulare şi reapăru la nivelul solului. Se grăbi către depozit, urmat caraghios de milităreşte de insul cu epoleţi, şi se arătă iarăşi cu un colac greu pe braţe.
Vasile, aflat îndărătul gratiilor de la etajul I, să tragă o gură de aer ce să nu duhnească a puroi, cuprindea perspectiva atât a curţii „politicilor“, cât şi a celei folosite de „dreptul comun“, găzduit în acelaşi stabiliment. Băgase de seamă mişcările neuzuale şi le înregistrase absent. O dată cu revenirea celor doi în câmpul său vizual, se agăţă de pantomima lor inexplicabilă, să-şi facă de lucru. Fiece incident exterior putea fi interpretat şi comentat zile şi săptămâni întregi de către bolnavi şi mare le era nevoia să-şi rătăcească minţile cât mai departe de realitatea necruţătoare a stării lor de fapt. Îi vestise pe cei zăcând în paturile metalice dindărătul său asupra mişcărilor surprinse; acum se-nghesuiau ciorchine de-a dreapta şi de-a stânga lui şi pe spinarea sa osoasă o droaie de măşti livide şi dezumanizate, ca prinzând viaţă de pe o pânză de James Ensor.
Hoţul răsărise încă o dată pe faţa turnului ţuguiat. Între timp, se stârnise vijelia. După ce ancorase straşnic crucea, împingându-se în ea cu talpa unuia dintre bocanci, zvârlise funia cât era de lungă în praful dens ce se zvârcolea în jurul său şi-l învelea în pături anevoie de străbătut de văz. Aceasta îşi destinse în mai multe rânduri rotocolirile, biciuise vecinătatea, tăiase în aderenţa colbului plutitor făgaşe imediat închise, se bălăngănise larg şi-n cele din urmă fusese prinsă de Paşa.
Vasile distingea tot mai dificil opintirile lui fără noimă. În schimb, auzea limpede vocalizele evacuate din beregata locotenentului care se încrâncena să tragă de funie în smucituri agresive. Era ridicol, pentru că-şi lua avânt şi cu piciorul înfăşurat şi dădea cu el înapoi ca măgarul din copită, simultan cu retragerea bruscă a braţelor spre pântec. Gestica sa îl făcea nu numai să se izbească în abdomen, ci şi să fie pe punctul de a-şi pierde echilibrul de fiece dată.
Vremea rea se înteţea de la o clipă la alta, de parcă se pregătea de Făurar până-n prânz. Şi, când se aştepta toată lumea mai puţin, actorii inclusiv, postamentul cedă. În aţintirea uluită a tuturora, rotofeiul locotenent Paşa se sumeţi de pe pământ cu vreo zece centimetri, cărora li se adăugară alţi douăzeci, alţi patruzeci şi cât mai lipseau să se împlinească în jur de un metru jumătate. Funia i se deşurubase de pe pulpa grăsulie. Un urlet de fiară înjunghiată spintecă din vârtejul negru ce-l aspira şi în pâlnia căruia se răsucea în jurul său însuşi, ca un titirez de nouăzeci de kilograme pe puţin. Mai toţi spectatorii se delectaseră să-şi distreze pupilele ostenite cu eforturile lui groteşti de până atunci. Prea puţini luaseră seama la îndemânarea tâlharului de a-l ajuta sau la imobilitatea crucii de pe clopotniţă. Aceştia rari izbucniră ca unul:
– Nu cade! Crucea se înalţă!!
Într-adevăr, laţul ce o despărţea de individul pântecos se îndreptase ca o prăjină imens de lungă şi devenise rigid tot ca aceasta. Mai mult, se zvârlugea, impunând trupului spânzurat o mişcare centrifugă uluitor de rapidă şi tot ridicându-l mai sus, în acelaşi timp cu greutatea metalică de la capătul superior, ce constituia motorul dictând acest zbor nemaivăzut.
După ce-i trecu prima spaimă, locotenentul de Securitate Paşa, angajat al Direcţiei Penitenciarelor, împotriva obiceiului său, pricepu ce avea de făcut şi-şi descleştă degetele butucănoase de pe pripon.
Se prăbuşi, adunat, ca o rufă udă. Nu murise. N-a izbutit să-l ucidă nici crucea masivă, când căzu lângă el.
Fu o nouă victorie a ateismului împotriva obscurantismului mistic ce împiedica reeducarea reacţionarilor condamnaţi politic.
A rămas o singură întrebare nedezlegată: cine să fi înălţat crucea, când s-a desprins din cuibul hotărnicit ei?

Mihai Rădulescu

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.