Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

Seria - Mari personalități ale neamului românesc

Alexandru Ioan Cuza , părintele statului național român modern

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

 

Personalitate de prim rang a poporului român, ce a contribuit substanţial la înfăptuirea idealului secular de unitate al acestuia şi, în acelaşi timp, la făurirea statului naţional modern român, Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite Române (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866).

    El a văzut lumina zilei la 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Galaţi, fiind fiul lui Ioniţă Cuza şi al Sultanei, născută Cozadini, de origine italiană.1 O bună parte din copilărie şi-a petrecut-o pe moşia tatălui său, de la Barboş, cunoscând, astfel, îndeaproape viaţa grea a ţăranilor, fapt ce-l va influenţa, fără îndoială, în măsurile luate în favoarea lor, în momentul în care va ajunge domn.

   Studiile şi le-a început la Iaşi, în pensionul deschis de Victor Cuenim (unul dintre ofiţerii francezi din armata lui Napoleon, rămaşi pe meleagurile moldave după dezastrul suferit de Bonaparte în campania din Rusia)2, unde-i va avea drept colegi pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Matei Millo ş.a. Pregătirea intelectuală şi-o va continua la Paris, începând cu luna august a anului 1834. Aici va avea drept  colegi o seamă de conaţionali, printre care s-au numărat Nicolae Docan (vărul său), Vasile Alecsandri, Ioan Ghica, pictorul Ion Negulici din Câmpulung Muscel ș.a.3 În anul 1835, îşi va lua examenul de bacalaureat în litere şi se va înscrie la cursurile facultăţii de medicină, pe care, la scurt timp, le va abandona, trecând la drept.

    Cuza se întoarce în ţară, în anul 1839, şi datorită calităţilor sale (printre altele era şi membru al Societăţii economiştilor din Paris) va deţine o serie de funcţii administrative în aparatul de stat al Moldovei din acea vreme. În aprilie 1844, se va căsători cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturdza.4

   A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848-1849, din Moldova şi Transilvania, precum şi la lupta pentru Unirea Principatelor Române. La 5 ianuarie 1859, el va fi ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două state surori.

   Referindu-se la calităţile excepţionale ale noului domn Jaques Poumay, consulul Belgiei în Principate, afirma, într-o scrisoare adresată ministrului său, următoarele: „Prinţul, în vârstă doar de 38 de ani, este înalt, zvelt, blond, cu ochi luminoşi şi privire hotărâtă, cu maniere alese şi cu un fel de a fi spiritual, original, agreabil, deşi mai tot timpul serios. Este un soldat minunat, care poartă cu graţie uniforma şi vorbeşte cu multă acurateţe: italiana şi franceza. Face asupra tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversaţie şi nu ascunde defel dificultăţile poziţiei sale (...). Este un om al onoarei şi plin de energie, aşa cum o dovedesc cu prisosinţă funcţiile sale anterioare (...). El declară în mod deliberat celor ce vor să-l asculte că nu doreşte decât independenţa ţării sale.”5 Diplomatul străin s-a dovedit a fi un fin observator, reuşind să creioneze, în doar câteva rânduri, marea personalitate a celui care a fost făuritorul statului naţional modern român – Alexandru Ioan Cuza. Este evident faptul că diplomaţia occidentală a perceput foarte clar doleanţele naţiunii române, ele fiind precizate într-un mod sincer şi diplomatic, în acelaşi timp, de însuşi Cuza, în discuţia avută cu diplomatul belgian: „Domnule consul, nu poate fi stăvilit elanul unei naţiuni, când această naţiune este modernă, când ea reclamă un drept şi când este bine intenţionată; până acum ţara a suferit destul (...); aceasta trebuie să ia sfârşit. Marile Puteri în marea lor înţelepciune vor sfârşi prin a înţelege şi aprecia nefericita noastră situaţie (...).”6

    Preluând puterea, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică, pentru recunoaşterea uniunii personale (înfăptiută, în ianuarie 1859, prin dubla sa alegere), de către puterea suzerană (Turcia) şi puterile garante (Anglia, Franța, Austria și Rusia) şi, apoi, pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Române, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat, în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare legislativă şi un singur guvern.7 În perioada imediat următoare, împreună cu Mihail Kogălniceanu, Cuza a iniţiat şi realizat o serie de schimbări structurale, pe plan social-economic, politico-militar şi cultural-bisericesc, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului naţional român.

    Printre marile sale realizări, se înscriu următoarele: legea rurală din 1864; secularizarea averilor mănăstireşti; legea electorală; unificarea forţelor armate, a serviciilor de poştă şi telegraf, a sistemului de măsuri şi greutăţi; înfiinţarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni, a Universităţii din Iaşi (1860) şi a celei din Bucureşti (1864); introducerea Codului civil, Codului penal, Codului comercial şi al Codului justiţiei militare; introducerea grafiei latine, a învăţământului obligatoriu şi gratuit de patru clase şi a învăţământului gimnazial, liceal şi universitar; organizarea sistemului parlamentar bicameral; instituirea, în decembrie 1864, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (scoaterea acesteia de sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol)8.

    Deşi, de-a lungul timpului, unii istorici şi oameni politici au minimalizat rolul lui Cuza, este evident faptul că măsurile luate de acesta au penetrat toate sectoarele vieţii economice, sociale, politice şi culturale ale ţării, reuşind să creeze condiţiile prielnice necesare înfăptuirii marilor idealuri ale naţiunii şi anume: cucerirea independenţei de stat şi desăvârşirea unităţii naţionale.

    Fiecare dintre reformele lui Cuza a însemnat o deschidere de drum şi un pas înainte pe calea modernizării României. Intransigenţa, spiritul de disciplină şi caracterul său autoritar au stârnit, însă, nemulţumiri, ducând la apariţia unui curent nefavorabil persoanei şi politicii sale în rândurile anumitor cercuri politice.

   O consecinţă a acestui fapt o constituie apariţia „monstruoasei coaliţii” (pusă la cale de conservatori şi de liberalii-radicali), ce-l va sili, în cele din urmă să abdice, în noaptea de 11 februarie 1866 şi să cunoască gustul amar al exilului. Ultimele cuvinte ale lui Cuza, înainte de a pleca în pribegie, au fost: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mele mai bine fără mine, decât cu mine. Trăiască România!”9

   După abdicare, în drum spre exil, a făcut un ultim şi scurt popas printre români, acesta având loc la Timişoara, în zilele de 7 şi 8 martie 1866.10 Populaţia fusese informată din timp de ziarul local „Temeszvarel Zeitung”, despre reformele sociale cât şi despre politica progresistă a lui Cuza. Zi de zi, publicul cititor din Timişoara a urmărit apariţia în presă a telegramelor şi articolelor care consemnau evenimente importante din viaţa politică a României, iar numărul din 1 martie 1866, al ziarului „Temeszvarel Zeitung”, dedica un articol în care se menţiona părăsirea sub escortă, de către Cuza, a Bucureştiului şi îndreptarea sa către Viena.

  Ulterior, cititorii timișoreni au aflat că Domnul Unirii va trece prin urbea lor, ştirea producând mult entuziasm în rândurile acestora. Cuza, însoţit de suita sa, va sosi în Timişoara, în după-amiaza zilei de miercuri, 7 martie 1866. Iată cum surprindea „Temeszvarel Zeitung”, acest moment: „Astăzi după-amiaza, la 3 jumătate, a sosit aici fostul prinţ Cuza, însoţit de prinţesa Elena şi de cei doi copii adoptivi, Alexandru şi Dimitrie, precum şi de adjutantul colonel Pisoschi, apoi de trei cameriste şi doi valeţi şi a tras la hotelul «Dertrompeter».” (cel mai vechi şi mai elegant hotel din Timişoara). Tot în acelaşi articol este descris domnitorul, doamna Elena şi copiii, subliniindu-se faptul că A. I. Cuza era un bărbat înalt şi frumos, pe chipul şi în atitudinea căruia nu se observa amărăciunea acelor zile.

    În seara zilei de 8 martie 1866, Cuza, însoţit de familie şi de mica sa „curte”, părăsea Timişoara, îndreptându-se spre Viena.11

   Ajuns în capitala Austriei şi realizând că datorită unor conjuncturi nefavorabile intereselor naţionale româneşti, prezenţa sa acolo era inoportună, a decis să intreprindă un scurt voiaj în Italia, întârziind, intenţionat, plecarea spre Paris – ţinta finală a călătoriei sale.

   Motivul acestei amânări (Conferinţa diplomatică convocată aici pentru discutarea situaţiei nou create în România) este explicat chiar de Cuza: „Nu voiam să am aerul ducelui de Toscana venit să-şi reclame coroana sau să fiu acuzat de intrigi...” (declaraţie făcută poetului Vasile Alecsandri).

   Sosit la Paris, în aprilie 1866, Cuza s-a instalat în apropierea parcului Bois de Boulogne. Situaţia materială precară şi nesiguranţa revenirii în patrie îl vor determina să dea în arendă moşia de la Ruginoasa.12

   În primăvara anului 1867, a răbufnit, însă, dorinţa sa de reîntoarcere în ţară.13 Astfel, prin intermediul lui Baligot de Beyne şi al lui Pisoschi, această dorinţă, prezentată sub forma unei cereri, justificată de necesitatea rezolvării unor interese particulare, a fost înaintată principelui Carol. Pentru a preîntâmpina interpretările rău voitoare, Cuza a ţinut să aducă unele lămuriri, de altfel, foarte relevante: „... devenit simplu cetăţean în ţara mea, aspir numai la fericirea de a găsi în ea, împreună cu familia mea, existenţa pacinică şi rezervată care convine deprinderilor şi poziţiunei mele...”14 Deşi Carol a respins petiţia fostului domnitor, ideea întoarcerii sale se bucura de asentimentul maselor populare şi a forţelor armate ale ţării.

   Dovadă că imaginea lui era vie în conştiinţa poporului său a fost alegerea, în absenţă, a lui Cuza ca deputat la Colegiul IV (al ţăranilor), la alegerile parţiale care au avut loc, în ianuarie 1870, în judeţul Mehedinţi15 şi, nu peste mult timp, senator la Colegiul II din Turnu-Severin. Ca urmare a acestor evenimente, Carol l-a invitat pe Cuza în ţară, încercând o calmare a opiniei publice, ce devenise nefavorabilă dinastiei de Hohenzollern. Acesta însă a refuzat invitaţia, considerând că, în împrejurările istorice ale vremii (izbucnirea războiului franco-prusac), sosirea lui în ţară nu era oportună.

 

Fișier:Placa Heidelberg Cuza.JPG http://t3.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcTFO3ymzJ4Zrk_I35X83ZnBeX8V8znOu4cxJTVmL5LyDJbKBnIN

 

Clima nepotrivită pentru sănătatea sa precară îl va sili să părăsească, în primăvara anului 1870, Austria, îndreptându-se spre Italia, unde se va stabili la Florenţa.16

   La începutul lunii mai a anului 1873, va pleca spre Heidelberg (foto sus, stânga), în Germania, unde avea de soluţionat unele probleme personale (legate, în special, de situația fiilor săi aflați la studii aici). Ziarul „Heidelberger Zeitung”, din ziua de 12 mai 1873, îi semnalează prezenţa în vechiul oraş universitar de pe malurile Neckarului. Pe lângă dorul de ţară, care-l măcinase neîntrupt, are loc, acum, şi o înrăutăţire a stării sănătăţii sale. În timpul traversării Alpilor, prin tunelul Mont-Cenis, din cauza climei aspre (caracteristice nordului), Cuza a contactat o răceală puternică.17 Aceasta, adăugându-se unor afecţiuni mai vechi (astm, tulburări ale ficatului şi ale inimii, diabet), a cauzat, la 15 mai 1873 (la ora unu şi jumătate, noaptea), decesul prematur al celui care a fost simbolul Unirii.

   După încheierea formalităţilor, abia la 24 mai, rămăşiţele pământeşti ale ex-domnitorului au fost urcate în trenul mortuar, care a ajuns în ţară, în 27 mai. Ceremonia funerară a avut loc la Ruginoasa, pe 29 mai 1873, în prezenţa miilor de ţărani, sosiţi din toată ţara18 şi a prietenilor devotaţi, printre care Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Petru Poni şi Petre Grădişteanu se aflau în primele rânduri.

   Sfârşitul dureros, în singurătatea exilului, departe de patria pe care a iubit-o nespus, nu a putut şterge, din conştiinţa poporului român, măreţele-i fapte, aşa cum mulţi dintre detractorii lui Cuza şi-ar fi dorit.

   Chiar şi astăzi, pe poarta unui binecunoscut hotel din Heidelberg, dăinuie o placă pe care sunt inscripţionate următoarele: „În această clădire a locuit, în ultimele zile ale vieţii sale, marele om politic şi patriot român, Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române, militant de seamă pentru făurirea statului român modern, stins din viaţă aici, la Heidelberg, la 15 mai 1873”.

    Astăzi, osemintele celui ce atât de frumos şi sincer afirma că: „nu voi avea în vedere decât binele şi fericirea naţiunii române”, se odihnesc, la loc de cinste, în Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.19 (foto sus, dreapta)

 

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

 

NOTE:

 

1 Marin Mihalache, Cuza Vodă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 8.

2 Ibidem, p. 9.

3 Ibidem, p.10.

4 Ibidem, p.11.

5 Documente străine despre români, în „Magazin istoric”, nr.5/1973, p. 23.

6 Ibidem.

7 Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 211.

8 Istoria militară a poporului român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 409-411.

9 Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p.351.

10 Aurel Cozma, Ultimul popas printre români, în „Magazin istoric”, nr.5/1973, p. 9.

11 Ibidem.

12 Marin Mihalache, op. cit., p. 228.

13 Ibidem, p. 225.

14 Ibidem, p. 226.

15 D. Gh. Vitcu, „Puterea dragostei de ţară” în „Magazin istoric”, nr. 5/1973, p. 20.

16 Marin Mihalache, op. cit., p. 231.

17 Ibidem, p. 234.

18 Ibidem, p. 237.

19 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 273. 

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)