HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ALIFANTUL DIN BĂBENI ŞI PROFESORUL NELU BARBU

Ing. dr. Mihai Sporiş

 

        Omul de cultură Nelu Barbu, statornicit în Băbeni demult, de când cu descălecatul în Valea Bistriţei oltene să le fie dascăl copiilor de ungureni neaoşi, ne dăruieşte la maturitatea creatoare deplină, folosindu-se de genul dramatic, o interesantă recuperare a vieţii şcolii, acolo unde se iviseră copiii din care se vor fi ridicat mari personalităţi.

       Alifantul este un dar frumos făcut celei de-a doua patrii, Băbeniul împlinirii profesionale şi sociale, după câmpia Găvanu Burda, locul  ivirii sub soare a autorului. Este un fel de mulţumire adusă locului care l-a adoptat fără rezerve, ca pe un fiu autentic. Este un lucru deosebit să pătrunzi în nobila castă a păstorilor, să depăşeşti statutul, ca un stigmat de venetic. Nelu Barbu, dascălul respectat, va fi luptat şi va fi reuşit şă convingă, nu uşor, că merită această cetăţenie.

        Cine nu a înţeles spiritul muntelui şi convieţuirea în vatra unor oameni, trăind între flux şi reflux, între verile înălţimilor şi iernile aspre ale bălţilor, nu se va fi putut pătrunde de dorurile speciale ale spaţiului mioritic. Solidaritatea oamenilor în doruri este una ca un legământ sacru. Din această comuniune de sentimente se întemeiază încrederea şi apoi iubirea se mărturiseşte. Cred că spiritul primordial al lui Abel, de păstor liber, face din vatra aceasta, tranzitorie, a familiilor de păstori, un loc sacru cu tabuuri greu de înfrânt. Tenacitatea păstorilor şi puterea de-a cuprinde diversitatea în pendularea lor continuă, vor fi văzut în statornicul profesor, omul iubitor de tradiţii intrat fără inhibiţii în cercul trăirii specifice. Observarea directă a dascălului ca un apostol al satului, într-o misiune pe care nu o poţi face decât cu iubire pentru comunitate, a convins autoritatea să-l declare fără rezerve fiu adoptiv al ei. Formal, am găsit consemnată această stare de fapt în monografia, veritabil album: Păstoritul vâlcean în lumina istoriei, apărută la Editura ADRIANSO, Râmnicu-Vâlcea, 2007, având ca autor pe dascălul Ion I. Dănuleţ. Din această frumoasă lucrare am desprins reciprocitatea sentimentelor în cununia cu Băbeniul, a lui Nelu Barbu. Este foarte directă constatarea lui Dănuleţ, autorul monografiei: „Nelu Barbu fiu integrat în comunitatea din Băbeni”. Apoi din Profilul de medalie, inspiratul cuvânt înainte al monografiei, rostuit de fiul adoptiv, aflăm explicit când scrie de Băbeni: „Dragoş Vrânceanu, fiu al oraşului nostru şi al Vâlcii moderne”. Nelu Barbu a intrat în spiritul locului şi în pleiada marilor lui purtători de cuvânt, între cei de departe, din fabuloasa întru românism Mărginime a Sibiului: Octavian Goga, Victor Păcală, Lucian Blaga, Ioan Moga, Ion Lupaş, Ioana Postelnicu, etc., ori cei ce se revendică din aşezarea târzie la sud de Carpaţi, într-un fel contemporanii noştri: Adam Toma Băncescu, Vortolomeu Todeci, Dragoş Vrânceanu, Felix Sima, George Ţărnea, Aurel Constantin Zorlescu, Ioan Marina, George Voica, Dumitru Lăzăr etc. Nelu Barbu este fie coleg de cancelarie, fie continuator al unor iluştri înaintaşi. Atunci când se ocupă de gruparea literară Casa de sub pădure,  nu uită să semnifice personalitatea celui ce va fi intuit spiritul tainic al acestei vetre sfinţită de mişcare, adică de neostoirea unor oameni liberi în rosturile lor, tocmite de la începutul lumii. Acestor oameni ai locului şi-a potrivit autorul paşii.  Unui Ion Dănuleţ sau George Voica, George Ţărnea, Dragoş Serafim, le va fi declarat deschis, de mai multe ori, admiraţia sa.

 

     Am credinţa că doar în acest context poate fi descifrată  lucrarea dramatică Alifantul. O dedicaţie făcută cu tandreţe tuturor băbenarilor, amintindu-le de feerica vreme a copilăriei lor, când toate le erau permise în zburdălnicie. Doar ei copiii de ieri, eroii cei vii ai atâtor întâmplări, azi la vârstele înţelepciunii, pot descifra sensurile biografice ale unui jurnal, cronică de demult şi tot ei îşi pot aminti că au fost colegii unor mari personalităţi. Numai lor, savoarea poreclelor izvodite de viaţa concretă le va da tâlcul şi susţinerea multor alte păţanii din zestrea lor încă nepovestită. Doar ei pot să râdă cu poftă şi nostalgie, ori să-şi reamintească o istorie  spre o decantată dumirire peste timp. Poreclele, întărind informal numele din cataloage, conferă tuturor personajelor o intimitate, iar pentru cei din afara cercului închis  al specificului local,  garanţia unei lucrări în sine, cu personaje reprezentând un anume profil omenesc.

        Povestea în sine, pentru lumea largă, vorbeşte frumos despre oameni, despre viaţa lor într-o conexiune cum numai un sat viu poate oferi. Când se vorbeşte despre vecinătatea de dincolo de gardul şcolii, există aseamănarea cu o altfel de monografie. Cea despre care am vorbit în introducere este imaginea unor neamuri de păstori, în conexiunea lor cu stânele de pe munţii văratului, comuniunea în ceremonialul satului, în manifestarea culturală impusă de cadrul organizat. Monografia ascunsă în discursul scenic este un altfel de vizual, parcă în norma teatrului vechi, cel cu unitatea de timp spaţiu şi acţiune. Am senzaţia unei potriviri inefabile. Dacă pastoralul vine de foarte departe, oare el nu este încă în ritmul arhaic al stânei trace? Dacă acest cifru al pastoralului poate exprima comunitatea, cu specificul ei, înseamnă că interpretul, om de cultură a potrivit fericit lucrurile, el însuşi fiind, cum semnalam mai sus, adus în această matrice.

        Autorul se pune în pielea inspectorului Moise Dumitrescu, ca un dirijor bun, foarte bun cunoscător al locului şi construieşte discursul pe profilul unor ore de curs din vremea în care, ştim de la Mihail Sadoveanu, Domnu Trandafir îşi orânduia monitorii în absenţa sa. Aşa va proceda aici şi învăţătorul Leon Georgescu, domnu’ diriginte, cel cu grijile împărţite între şcoală şi mica lui afacere. Autorul, intrat în firea satului Băbeni Ungureni, are în băncile clasei inspectate, toate neamurile importante ale satului. O adevărată proiecţie în mic a unui întreg ce îşi manifestă de-acum, personalităţile sale viitoare. Prin acest sat va fi trecut pe vremea când era dascăl de muzică, absolventul Seminarului Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, Ioan Marina, cel care va fi avut şi prima parohie aici, în Băbeni şi va fi devenit între 1948-1977, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu numele de Iustinian Marina.

        Înfiriparea povestirii, pusă în registrul dramatic este facilitată de biografiile cunoscute ale unor personalităţi ridicate din acest spaţiu mirific, rupt prin roirea misionară în 1760, din Mărginimea Sibiului. Studentul Dragoş Vrânceanu tocmai trebuie să plece ambasador în Italia.  Alexandru Popescu din Mihăieşti, premiantul, sigur trebuie să urmeze studiile de limba română şi pedagogie, iar colegul lui de clasă, cel cu scheletul pregătit pentru ora de anatomie, musai se va face medic. Şi ce medic remarcabil, pe deasupra poet, va fi fost acest mare iubitor de literatură, doctorul Serafim! Gică Opriţescu va izbândi în sportul rege. Remarcabilul număr nouă va fi fost de atunci marca înregistrată a incisivităţii.

        Şcolarii sunt cei ai şcolii româneşti de pretutindeni, după ce spiritul haretian va fi întărit instituţional educaţia. Dascălii rămaşi în conştiinţa locului ca nişte apostoli, sunt regăsiţi aici, confirmând intuiţia lui Octavian Goga, cel născut în Răşinarii Mărginimii. În cazul fericit al Băbeniului dascălul devenit patriarh este întărirea cuvântului.

         Nelu Barbu, băbenarul autentificabil, ne vorbeşte despre cel mai lung cerc al planetei, ecuatorul. Îl pune pe elevul Creţu Bogdan să-l definească şi se trezeşte cu  Alifantul. Pretextul este valorificat cu multă pricepere. Plotoagele puteau rezolva, pentru comicul de situaţie, orice problemă. Ce piele groasă are  alifantul! Între pielicica de oaie, pusă să atenueze vergile nuielelor pe fundul celor ce nu îşi dădeau silinţa şi pachiderma cu piele groasă, conexiunea este imediată. Din această păţanie anecdotică îşi trage numele piesa de teatru  clasic, ce trece nu departe de realismul cotidian din perioada crizei interbelice. O realitate adusă prin actualizare se vădeşte târguşorul Băbeni, aflat nu departe de Râmnic şi legat de acesta şi de calea ferată.

        Dirigintele clasei, preocupat şi cu alte lucruri pentru existenţa sa cotidiană, permite investigarea şi a altor preocupări ale comunităţii. Este interesantă activitatea culturală, obştească  şi gura slobodă a satului. Instituţia văruţelor, este o importantă componentă a gurii satului, formă de trăire şi permanentă ajustare morală. Pocăirea finală a lui Leon Georgescu, prins cu alte treburi de inspectorul venit în misiune, cum i se va fi întâmplat cândva şi celui din Mihăeşti, devine o lecţie de morală. Este nevoie de moralitate şi de respect pentru dascălii din totdeauna. Ceea ce se întâmplă în şcoala românească a secolului XXI, desconsiderată de guvernanţi şi folosită să scoată lumea din crizele ei nenumărate, arată blestemul axiofagiei româneşti, mereu pregătită să sacrifice temeliile, să experimenteze pe pielea oamenilor. Cred că aceşti nefericiţi decidenţi au purtat şi în şcolile lor cele mari plotoagele, ori chiar se cred… alifanţi, dar sigur unii fără memorie.  

         Despre activitatea culturală aflăm lucruri relevante privind implicarea şcolii în educaţia prin cultură a comunităţii. În scena orei de clasă, apare vioristul Pălaie şi colorează, pe mai multe planuri, ambianţa. Laie Chiorul, nemuritoarea creaţie a lui Octavian Goga, cântată copiilor cu patos de un lăutar autentic, permite autorului noi conexiuni cu Mărginimea, inclusiv atunci când se vorbeşte, despre organizarea ansamblurilor culturale.

Dincolo de constatata virtute monografică stă verbalizarea vie, suculentă, entuziasmul nestăvilit al copilăriei şi al adolescenţei, viaţa unei comunităţi cu amprenta personalităţii. Trăirea prin dialogul abundent este maniera de a hrăni viaţa sufletului cu viaţă. Constatăm reuşita dascălului din Băbeni, adoptat cu dragoste de comunitate şi credem că iubirea lui pentru această nouă patrie va scrie şi alte poeme cu valenţe estetice. Teatrul lui Nelu Barbu merită pe deplin punere în scenă, pentru a ne dărui satisfacţia misiunii împlinite.

 

Ing. dr. Mihai Sporiş

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com