Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Amintirile lui Cozma Pătrăuceanu,

soţul de pribegie şi spaime al lui Constantin Cenuşă, în lectura lui

Mihai Rădulescu

 

 

Impresii si pareri personale in FORUM


Caietul dictando folosit de către însuşi Cozma Pătrăuceanu pentru a-şi pune în ordine amintirile conţine 57 pagini scrise. Numerotarea apare pe ambele feţe ale filelor.
Caligrafia şi ortografia redactării fac destul de greu abordabil conţinutul, iar stângăciile de exprimare a naratorului nu rareori te pun în situaţia de a nu mai putea urmări firul acţiunii. Aceasta este pricina pentru care suntem datori a interveni, în vederea limpezirii ideilor, în scenariul scrierii, împărţindu-l în capitole şi alegând pentru comunicare varianta cea mai bogată şi mai clară din cele propuse de autor în diverse locuri ale memoriilor sale. Din păcate, nici aceste precauţii nu fac accesibilă pe de-a-ntregul viaţa autorului. Cum, totuşi, paginile alese pentru a fi împărtăşite cititorului rămân documente înduioşătoare sau înfricoşătoare asupra existenţei în munţi a fugarilor din faţa răzbunării comuniste, socotim că ele trebuie să vadă lumina tiparului, înscriindu-se, alături de altele similare, material de construcţie a istoriei patriei ce urmează a fi redactată în viitor.
Mai trebuie menţionat că acest caiet mi-a fost pus la îndemână, odată cu acela al Marioarei Cenuşă, de către doamna Oltea Nistor, născută Robu, care a stimulat scrierea respectivelor amintiri, din dragoste pentru recuperarea istoriei contemporane a neamului nostru şi din iubire pentru spiţa bucovinenilor care mulţi eroi a dat în lupta lor fără şansă, nici nădejde, împotriva ruşilor şi a comunismului.
În continuarea acestei introduceri, vom spicui din cele dintâi pagini ale scrierii acele informaţii ce să ne pună în temă cât de cât asupra anilor premergând fuga în munţi a autorului ca şi asupra crezului său patriotic.
“Să încep cu anul 1940, când ne-au ocupat ruşii Basarabia şi nordul Bucovinei. Armata Română în retragere a fost atacată de bande de evrei comunişti care aşteptau cu drapelul roşu pe ruşi.
Ajunşi la apa Sucevei, noi am ocupat poziţie pe malul drept al Sucevei.” Amestecarea sa în mişcare locală stârnită de cele petrecute a condus la aplicarea unei pedepse cu detenţie, ceea ce dovedeşte trăinicia democraţiei române în acele timpuri tulburi din preajma izbucnirii războiului. “După asta, stabilindu-se graniţa şi revenind toate la normal, am fost anchetat şi dat în judecată şi condamnat la trei ani închisoare.” În urma umilirilor la care fuseseră supuşi ostaşii români batjocoriţi de străini, se încingeau pasiunile fără a mai fi trecute prin temperarea judecăţii. Chemarea în faţa instanţei a lui Cozma Pătrăuceanu dovedeşte neimplicarea statului român în atari demonstraţii de răzbunare. Dimpotrivă, aderarea lui la spiritul justiţiei, în numele căreia l-a condamnat pe memorialist.
În sfârşit, spiritul aceloraşi legi umanitare i se va aplica şi lui Pătrăuceanu, redându-l familiei sale. “Am declarat recurs. Şi am fost încorporat în armată şi am plecat în război, ca în toamna anului 42 să găsesc într-un ziar un articol în care scria că la toţi cei care au de executat pedepse şi sunt pe front, li se graţiază pedeapsa.
Aşa că atunci când am fost citat la Curtea de Apel Botoşani, mi-a spus Preşedintele că da, li se graţiază celor care au dat dovadă de eroism, invalid sau decorat. Eu i-am prezentat procesul verbal de clasare şi brevetul de decoraţie şi mi-a aplicat decretul.
Făcând parte din Regimentul 2 AA şi venind din Rusia în 43 în ţară, am fost avansat în Regimentul 5 AA Caransebeş şi făceam servici în Reşiţa la un centru de informaţii cu activitatea aeriană în timpul bombardamentului.
După insurecţia cu nemţii şi după ce trecuse frontul în Ungaria, am venit până acasă, să văd ce-i cu familia, ştiind că a fost evacuată şi dacă s-au întors acasă şi ce posibilităţi de trai am sau poate nici casa mea să n-o mai găsesc şi n-a lipsit mult să n-o găsesc, fiindcă şura a fost lovită de un proiectil şi s-a rupt acoperişul din grajd. Doi pereţi scoşi şi băgaţi în cazemată.
Erau toţi adunaţi la socru şi acolo trei erau bolnavi de tifos. Numai soacra şi soţia erau în picioare. Pe un cumnat l-au luat ruşii, pârât de nişte cozi de topor care s-au pus în slujba duşmanului ţării şi poporului nostru că a fost împotriva lor partizan. Pe unii îi trimitea la Siret pentru ceva verificare şi nu se mai întorceau acasă, cu direcţia Rusia. Aşa făceau unii românaşi de-ai noştri: îşi vindeau fraţii la duşmani. Aici se adevereşte vorba: omul, toporul şi codrul.
Cică odată mergea omul cu toporul spre o dumbravă. Când l-au văzut, stejarii cei tineri s-au înspăimântat şi spun către cei bătrâni: ‘Vai, că vine omul cu toporul!...’ Dar întreabă: ‘Toporul are coadă?’ ‘Nu.’ ‘Atunci nu vă fie frică...’ Dar văzând omul că fără coadă n-are spor, s-a gândit de i-a pus coadă. Şi când a venit a doua oară, cei tineri iar au strigat. Dar bătrânii au întrebat dacă toporul are coadă. ‘Da, acum are!’ Atunci bătrânii au spus: ‘Acu-i rău, că un frate de-al nostru s-a pus în slujba lui...’
Şi văzând astea, nu m-am arătat. Şi după o săptămână, nu pot să mai stau pe aici, fiindcă nimeni n-are numai prieteni, are şi duşmani şi decât să iau drumul Rusiei, mai bine mă întorc la unitate. Şi îi propun soţiei să meargă şi ea cu mine.
La început nu era de acord: «Fiindcă tu eşti militar. Războiul e întâi. Noi ce facem?» Eu i-am spus: «Nu-i frică, ne descurcăm. Aşa că am trimis şi au adus fata, fiindcă lucra pe unde au fost evacuaţi, să poată câştiga ceva hrană pentru iarnă. Aşa că a venit şi fata şi am plecat toţi trei.
Ajunşi la Reşiţa, la unitate, i-am raportat d-lui maior Zaharescu că m-am înapoiat, însă nu singur, ci cu familie cu tot. «Acolo a fost frontul şi am găsit totul distrus.» Atunci el a dat ordin sergentului de la aprovizionare să le treacă şi pe ele în raţie, să primesc masa de la unitate până voi primi salariu, fiindcă a vorbit cu funcţionarii de la uzină, care m-au băgat în servici de pază. La periferia oraşului a fost o baterie de antiaeriană care plecase pe front şi fiind o baracă care i-a servit comandantului bateriei, mi-a servit şi mie de locuinţă. M-au plătit ca pază. Nu m-au desconcentrat, dar făceam şase ore servici la telefoane şi 12 eram liber, plecând în familie. Fata am băgat-o la şcoala profesională şi, ca s-o scurtez cu astea, cam aşa s-au petrecut lucrurile până s-a terminat războiul.
Au început anii de foamete. Eu am rămas mai departe tot pe aici, până în anul 1947. Toamna am venit acasă şi în primăvara lui 48, am fost arestat de securitate. Când m-au adus la Rădăuţi, m-au predat unui evreu, pe nume Ghenzer. După ce a plecat escorta, m-a-ntrebat evreul: «Ştii pentru ce eşti chemat?» I-am răspuns că nu ştiu. El mi-a spus: «Nici n-ai să ştii.» Atunci m-a trecut un fior rece şi atunci m-am gândit ce înseamnă asta că “nici n-ai să ştii”. ‹Ăsta are de gând să mă împuşte... Asta înseamnă “nici n-ai să ştii”!›
Şi m-a băgat la beci. Aici am mai găsit vreo trei inşi, printre care era şi unul cu care mă cunoşteam, pe nume Nachiu, fost preşedinte de sindicat. L-am întrebat pentru ce-i aici. El mi-a spus că pentru săraci. «Adică cum pentru săraci?» «Păi, ştii că în anii din urmă, când era criza aia, s-a adus porumb şi s-a dat la săraci. Dar ştii cum e vorba aia: ‘cine-mparte, parte-şi face’: a dus şi primarul o parte bunicică acasă. Oamenii au prins mişcarea şi au venit la mine şi s-au plâns. M-am dus cu ei şi într-adevăr am găsit porumbul furat. L-am împărţit la oamenii săraci. Ei, şi acum nu vine nici un sărac să mă scoată de aici! Ei, nu-i prost cel ce crede săracului?!»
Să revin la mine, seara. După ce se întuneca, pe la orele 8-9, nu pot preciza, ne scoteau afară la veceu, pe câte doi. Dar a treia seară, celui ce ieşea cu mine, i-a pus mâna-n piept şi l-a dat înapoi. Atunci mi-a fost suspect cazul şi nu numai mie.
M-am dus până-n dreptul geamului de la beci şi nu m-am dus până la veceu. Am urinat lângă geam. Am căutat să nu mă depărtez de el, să aibă motiv să tragă, să mă împuşte. Securistul a întors capul către geam şi văzându-i pe ăia toţi privind pe geam, m-a înjurat şi mi-a zis: «Nu scapi tu de mâna mea!» Ei, m-am convins acum că nemernicul ăsta e pus de evreu să mă împuşte. Pe nume era: Goilam. Doi erau care le satisfăceau planurile şi gusturile evreilor: Goilam şi Bârsan. Mai târziu, de la Bârsan a evadat colegul meu Cenuşă Ctin.
Când am venit înăuntru şi le-a spus celorlaţi, a zis Nachiu: «Să ştii că pe ăsta l-a ales evreul, comunistul dracului, coadă de topor, să-i satisfacă dorinţa. Ai văzut ce-i în stare!»
Şi văzând care-i planul lor, m-am gândit ce aş putea face să pot evada. Şi am ajuns la concluzia să duc o înscenare mare. M-am fript cu ţigara... şi am spus că sunt bolnav de boli venerice, să mă ducă la dispensar pentru tratament., crezând că pe drumul dus şi întors se va nimeri să fie mai aglomerat, să-i dau o lovitură să ia contact cu pământul şi eu s-o întind. Dar cred că au prevăzut şi ei ce s-ar putea întâmpla şi mă conduceau doi. Goilam mă ducea pe şosea şi evreul pe trotuar. Deci mergeau cu distanţă unul de altul, pentru orice eventualitate: unul cade, altu-i în picioare.
Acum mă aştepta altă primejdie, dar nu le-a venit în cap: dacă nu scotea tot aerul din seringă, tot îmi făceau capătul.
Când mă duceau la dispensar, îl îmbăta şi încărca pistolul şi mă-njura şi spunea: «Ăsta-i al tău, că doar n-am tors pe tine!»




TRĂDAREA LUI GHERMAN

În anul 1948, îl găsim angajat pe Cozma Pătrăuceanu într-o fabrică din Falcău. Nu izbutise că câştige simpatia muncitorilor alături de care lucra, ei înşişi ascunzându-şi frecvent identitatea şi înclinaţiile politice autentice. Obişnuiau să spună despre el: «Cozma are praf vechi prin buzunări – nu se încadrează cu noi...», înţelegând printr-aceasta că nu se scuturase de credinţele şi obiceiurile trecutului, cum se străduiau ei, vopsiţii, de ochii lumii şi pentru a-şi asigura pâinea cea de toate zilele, minţind la tot pasul, spre indignarea lui Cozma, rămas om dintr-o bucată. “Eu nu i-am suportat mult şi m-am retras dintre ei şi n-am mai venit la fabrică”, mărturiseşte.
Atitudinea lui a adus asupră-i urmări nefaste. Era urmărit fără s-o ştie şi nişte inşi mai mult sau mai puţin apropiaţi de el fură chemaţi la securitate, pentru a se obţine de la dânşii informaţii cu privire la persoana sa, la trecutul lui, la ce gândea şi la ce... punea la cale. Aceasta deoarece securiştii nu-şi puteau închipui om, dintre aceia care nu le cântau în strună, să stea cuminte de o parte, să-şi vadă de muncă, gospodărie şi familie. Ci pe toţi îi socoteau antrenaţi într-o luptă misterioasă urmărind dărâmarea regimului şi înlocuirea puterii lor cu una legală. Nu se cuvine trecut cu iuţeală asupra acestui aspect al atitudinii securiştilor faţă de concetăţeni, ba chiar a majorităţii membrilor de partid. De unde provenea neîncrederea criminală în ceilalţi? Dintr-aceea că angajaţii poliţiei politice erau conştienţi a fi pus mâna pe frâiele ţării prin abuz şi că nimeni nu s-ar fi îndoit că nu meritau să le păstreze? Ori din faptul că ei înşişi nu făceau alta decât să răstoarne pe dos tot ce era firesc în alcătuirea societăţii, să comploteze, să fărâmiţeze, să verse sânge, să fure averile clădite cinstit, să dea din coate pentru a-i înlătura pe alţii de la masă ca să le rămână numai lor şi neamurilor lor caimacul cât mai plutea pe faţa oalei după jaful săvârşit de Uniunea Sovietică? Drept pentru care îşi imaginau că tot românul se poartă după calapodul lor? Încerc aceste multiple ipoteze, ce – cu certitudine – se pot înmulţi cu mare spor, pentru că nu mi se pare satisfăcătoare afirmaţia că se purtau astfel numai din ordin şi cu atât mai puţin din convingere... În definitiv, pentru a se dobândi convingeri în urma cărora să devii duşmanul năimit al tuturor semenilor de o limbă cu tine, ai nevoie de multă carte. Or, ei furau exact atâta învăţătură de câtă aveau nevoie pentru a promova jalnicele lor lectorate politice, susţinute de analfabeţi la fel de trişti ca şi cursanţii dinainte-le; şi cu nici un preţ mai multă.
Revenind la Cozma Pătrăuceanu, i-au parvenit când şi când ştiri despre încercările securişilor de a-i pătrunde şirul existenţei. Veştile soseau sporadic, dar de fiece dată îi reaminteau că trebuia să-şi ia rămasul-bun de la traiul liniştit. Începu să se ascundă de consăteni. Lucrurile nu stătură pe loc ci se încâlciră până ce, într-o noapte, se pomeni cu miliţia în prag. Izbuti să piară-n beznă, peste garduri, departe, fără să-l simtă copoii. Sora lui le spuse că lipsea de-acasă şi nu ştia când o să apară. Aceia stătură ce stătură şi până la urmă bătură drumu-napoi. Cozma nu se mai arătă nimănui. Doar cu Constantin Gherman îl trăgea inima să se întâlnească. Şi o făcu în vara anului 1949, cu destulă nevoinţă.
Cel numit avusese şi el necazurile sale cu securiştii. Va să zică se putea lăuda cu oarece experienţă în privinţa tertipurilor folosite de ei în vânarea omului. Era originar din teritoriul ocupat. Arestat de securitate, l-au cărat la graniţă să-l predea ruşilor. Învinuirea? Că ar fi trecut frontiera cu diverse scopuri ce nu le ştiau numi limpede, oricât l-au zdrobit. Ajuns pe mâna unui colonel sovietic, acesta comunică hingherilor români că nici o informaţie dintr-ale lor nu-l incrimina pe ins şi că nu avea ordin să aresteze cetăţeni străini nevinovaţi. «Dacă l-aţi prins cu ceva, judecaţi-l voi.» Ai noştri nu se lăsau păgubaşi, ci clănţăneau din dinţii de viplă de parcă de binele lor personal era vorba. «Bine. Fie. O să-ntreb Moscova. Dacă îmi dau poruncă, îl popresc.» Liniştiţi, ofiţerii români nu l-au mai adus înapoi la Câmpulung Moldovenesc. L-au lăsat la Izvoarele Sucevei, unde-l târâseră. Aveau o certitudine lăuntrică privind destinaţia sa ulterioară, anume Siberia. Iar de acolo, Gherman evadă.
După ce se văzură la chip şi se cântăriră din priviri, după ce se înţeleseră, Pătrăuceanu şi cu el împuşcară un bou prin luna octombrie, anul 1949. Cu rupere de oase, l-au cocoţat într-un copac, să-l aibă provizie peste iarnă, fiindcă luaseră hotărârea să nu mai revină în sat, ci să-şi petreacă restul zilelor ascunşi. Au scos din el numai ficatul şi inima, să le mănânce mintenaş.
Mai pe-ntuneric, mai cu fereală, au ajuns în comuna Straja, la Serafim Cotos, şi au luat înţelegere cu dumnealui să ierneze la el în gazdă. Şi-au făcut o colibă sub fân, în podul grajdului. Acolo era lumină din fundul grajdului. Iar dacă voiau să coboare, dispuseseră un dulap lung de 1,20 m şi lat de vreo 0,35 m, care era mobil. Scoseseră cuiele din scândură, din partea de jos. O ţineau trasă cu o sârmă, pentru orice eventualitate. Fie o dădeau la o parte, fie o puneau cum şezuse, după nevoi, nimeni nu observa mutarea ei din loc. Aruncând-o, puteau sări în larg, în livadă. Mai aveau şi două rânduri de porţi la şură. Două corespundeau în curte, iar altele două ieşeau de partea cealaltă care dădea imediat în uliţa comunală. Cârligele acestor porţi erau supravegheate de ei ca să nu fie înţepenite, de parcă cei doi ar fi avut presimţiri rele.
În a treia decadă din ianuarie, Constantin Gherman plecă să vadă cum i se mai aflau soţia şi copiii, retraşi la Suliţa Moldova. Nu ştia că un cunoscut tot din teritoriul ocupat, anume din Crasna, o vizitase pe femeie. Se interesase dacă mai venea s-o vadă Costică. Îi povestise vrute şi nevrute despre faptul că şi el s-ar fi găsit într-o situaţie asemănătoare cu a soţului şi că-i era tare greu şi ar fi vrut să se tragă pe lângă el.
Femeia, fără experienţă, avu încredere şi i se spovedi cu toatele, din fir a păr, de bună credinţă fiind. Omul, cumpărat să-l trădeze pe Gherman, se puse pe pândit până ce-l dibui atunci când îl părăsise pe Pătrăuceanu. Vesti la Câmpulung, de unde se grăbiră mai mulţi securişti şi se ascunseră prin preajmă. Consemnul era să dea năvală când şi-o aprinde el ţigara, după ce va fi stat o ţâră de vorbă cu cel căutat. Gherman luptă cu ei vreo cincizeci de minute, cât încercă să se salveze. Când l-au doborât, l-au legat, l-au pus jos şi l-au bătut până ce a spus şi ţâţa ce a supt-o.
Constantin Gherman a plecat la începutul lui februarie de lângă Pătrăuceanu şi a revenit la 24 februarie.
“Dar n-a venit singur, ci cu un camion de securitate. Au lăsat camionul la o distanţă de trei sute de metri, ca să nu facă zgomot suspect”, istoriseşte Cozma Pătrăuceanu. “Şi au ajuns pe jos. Când au ajuns la uliţa pe care trebuiau să intre, unde eram eu, l-au întâlnit pe gazdă care pleca cu boii, fiindcă lucra la pădure. Mai avea vreo cincizeci de metri până la şosea. Asta era pe la ora cinci dimineaţa. Colegul, când l-a văzut, le-a şi spus: «Ăsta-i gazda...». L-au somat, l-au oprit şi l-au şi luat în pălmi. L-au adus înapoi. Cred că a lăsat boii la soacră-sa. Ei au rămas la o mică distanţă, până ce gazda a strâns câinele. Totuşi câinele a simţit ceva străin şi a lătrat o singură dată. Mie mi s-a părut suspect lătratul ăsta şi stăteam foarte atent să pot să aud vreo mişcare. Îmi opream chiar şi respiraţia, şi totuşi n-am putut să simt nimic, aşa au umblat ca pisicile, până au ocupat punctele principale de ieşire, pentru că colegul le-a spus toate tainele.
El a intrat în grajd, dar aşa de fin că eu n-am putut să-l simt. În curte au fost numai doi. Trebuie să fi stat de o parte şi de alta a uşii, ca atunci când oi ieşi să-mi pună mâinile în gât, alţii să tragă foc de armă, să mă intimideze şi – gata – eram al lor. Asta şi consemnul colegului le-a fost planul.
Colegul, care intrase în grajd, m-a strigat. Când m-a strigat, mi s-a părut că a făcut-o de-afară. Bucuros că nu i s-a întâmplat nimic, repede dau dulapul la o parte, mă dau jos şi când merg spre uşă să-i deschid, mă lovesc de el. Atunci îi zic: «De ce m-ai strigat, dacă a fost descuiat?» Dar el îmi spune: «Hai să plecăm de aici.» «Da’ de ce?» «Hai, repede, că nu mai putem sta aici.» Eu, crezând că l-a suspectat cineva şi să nu i se întâmple ceva rău gazdei, m-am fâstâcit şi repede merg la uşă să trag uşa cam de vreo palmă, două. Spre norocul meu că în noaptea aia m-am fost descălţat, fiindcă mă strângeau opincile, şi eram numai în ciorapi. Când m-am udat prin ciorapi în urina de la vite, imediat mi-am dat seama, că doar era iarna, 24 februarie: «Unde plec desculţ, dezbrăcat şi fără armament?» Am împins uşa la loc şi-i spun colegului: «Stai puţin să mă îmbrac, că sunt desculţ.» El îmi spune: «Numai grăbeşte repede.» Eu am urcat pe iesle, m-am prins cu mâinile sus de pod şi în două minute am fost îmbrăcat şi mi-am tras bocancii în picioare, am luat automatul şi m-am dat jos. Dar ce să vezi? Acum era şi gazda cu felinarul în grajd şi spune: «Hai, plecaţi mai repede!» «Acum, imediat!» Şi colegul îmi spune: «Nu mai lua armament la tine.»
Imediat mi-am dat seama că nu-i lucru curat: gazda s-a întors înapoi; ăsta îmi spune să nu iau armament. Eu îi spun: «Stai că-l dau în pod.» Şi când am săltat pe iesle şi de pe iesle, cu al doilea salt, am fost sus cu şezutul pe pod, când să-mi trag picioarele, colegul m-a şi prins de picioare, să mă tragă în jos. M-am rezemat cu pieptul în perete, m-am aplecat şi i-am aruncat mâinile după picioare. Când i-am aruncat mâinile, am dat de cătuşe. El era legat.
Acu, imediat mi-am dat seama că el era prins şi că afară trebuia să fiu încercuit. Pe coleg l-au băgat înăuntru să caute să mă scoată dezarmat afară, cred. La iuţeală am luat automatul şi m-am săltat pe cununa de la fund şi când împing scândurile care erau pregătite să sar în livadă, în larg, şi imediat să deschid foc, să-i pun cu nasul la pământ, s-o pot întinde, mă bizuiam şi pe iuţeală, că atunci, la anii ăia, eram o panteră nu altceva. Dar nu mi-a reuşit, fiindcă Gherman al meu le-a spus toate tainele, căci când am împins scândura, ăia care mă aşteptau au fost gata cu degetul pe trăgaci şi am observat că au fost mai multe guri de foc, totul automat. Când au deschis foc ăştia din faţă, au deschis foc şi ăştia din curte, tot mai multe guri de foc, deci aveam foc din faţă şi din flanc.
Ăştia din curte au strigat: «Cozma, predă-te!» Eu le-am răspuns: «Încetaţi focul, că mă predau.» Asta am spus numai ca să întrerupă focul, să pot să mă mişc din locul sau, mai bine zis, din poziţia unde eram, dar ei n-au întrerupt focul. Ţineau foc continuu şi curgeau gloanţele cum roiesc albinele.
Eu atunci trag cu mâna în faţă, de sus în jos, m-am pipăit pe piept să văd dacă nu sunt rupt de gloanţe. Am văzut că nu simt nimic. Am făcut un salt înapoi şi am sărit din pod jos în şură, dar am fost simţit. Şi ăştia care mă aşteptau la uşă au şi intrat în grajd şi i-au luat pe ăştia doi civili în faţă, să-i aibă scut, şi ei, din spatele lor, să tragă în mine. Eu, când am apărut la uşa care trece din grajd în şura cu nutreţ, când am întins automatul să trag, ei cu aşa iuţeală s-au dat înapoi încât cred c-au căzut grămadă pe baligă, unul peste altul. Eu, în timpul ăsta, am aruncat cârligele de la porţile şurii, unul cu mâna şi ăla de jos cu piciorul, fiind pregătite pentru asta dinainte, şi când am repezit porţile, să sară şi din bălămări, am deschis foc. Ăştia care erau la poartă au îngheţat şi eu, printre ei, am ieşit din cerc. Ei până şi-au revenit din fâstâceala aia, eu m-am depărtat vreo 40-50 m, până au tras o rachetă şi au luminat şi au început să tragă foc iar după mine. Eu când am văzut c-au luminat şi au deschis foc după mine, imediat am sărit un gard şi, prin faţa unei case, le-am făcut unghi mort şi am trecut două livezi şi am oprit, am luat poziţie după un gard, în aşteptare. Crezând c-au văzut în ce direcţie am plecat, gândindu-mă că sunt mulţi şi mă vor căuta în formă de potcoavă şi se vor lua după mine, şi mai luminează cu rachete, mă pot vâna, de aia m-am pus în aşteptare, să-i pot vâna eu pe ei. Dar au fost deştepţi că nu m-au luat din urmă.
După ce am stat vreo jumătate de oră, văzând că nu-i nici o mişcare, că se făcuse o tăcere ca-n mormânt, mi-am dat seama că ei nu pleacă de-acolo, fiindcă e întuneric, căci era cam pe la ora cinci dimineaţa şi în 24 februarie mai sunt vreo două ore până se face ziuă şi poate s-au gândit ei că-i aştept. Atunci m-am ridicat de-acolo şi am plecat. Am traversat şoseaua, am trecut pe islaz. Aici am văzut că sunt desculţ: bocancii mi-au sărit din picioare la mişcările care le-am avut, când şi unde nu mai ştiu. Mi-am dat seama că am mers prea mult şi că ciorapii s-au rupt. Am ajuns aproape de un drum care mergea la pădure şi la gară. Dar nu am luat-o pe drum, să nu mă întâlnesc cu cineva să nu informeze securitatea în ce direcţie sunt plecat, pentru că în câmp deschis nu puteam face faţă. Acum aveam de gând să trec pe la o rudă a mea, să mă pot încălţa, dar fiind cam departe, m-a prins ziua pe la jumătatea comunei şi am fost silit să intru în apa Sucevei, aşa cum era, cu sloi de gheaţă, să trec în pădure. Şi după ce m-am urcat în pădure, mi-am stors pantalonii de apă şi mi-am făcut plan cam ce am de făcut. Am fost hotărât să merg pe coastă, paralel cu drumul, până unde voi găsi muncitori, să mă pot încălţa. Şi mergând aşa, mă opream din loc în loc şi mai încălzeam picioarele în căciulă. Dar de la un timp, nu mai puteam de durere. Şi când am ridicat unul şi m-am uitat la el, am văzut că erau toate băşici cu sânge negru. Totuşi, am hotărât să merg înainte, măcar de-ar cădea şi carnea de pe el, trebuia să merg înainte. Şi aşa am mers înainte, fără să le mai încălzesc, până am dat de un drum pe care erau mai mulţi cărăuşi. Cu cai, cu boi, trăgeau buştenii de sus, din parchet, la părău.
M-am pitit într-un boschet de buhaşi şi m-am uitat la care mi s-ar potrivi încălţările. Printre alţii, a apărut un flăcău cu o pereche de boi, încălţat cu opinci, cu obiele de lână lucrate în casă. Eu ce mi-am zis: astea-s ale mele! Şi i-am căutat loc unde să poată băga boii. Şi după ce a băgat boii, i-am spus: «Stai jos şi imediat descalţă-te!» În două minute a şi fost descălţat. L-am întrebat cum îl cheamă şi al cui e. «Petrică Zuravle a lu’ Biruş.» «Tu mă cunoşti pe mine?» «Da: Cozma.» Acum ce să fac şi ce să spun? I-am spus: «Sui călare pe boi şi du-te şi spune că te-am desculţat eu.» L-am urmărit şi, mai la o curbă, s-a întâlnit cu altul. Când l-a văzut că coboară cu golul, l-a întrebat ce s-a întâmplat. Când i-o fi spus, s-a întors şi ăla înapoi. Ziua aia nimeni n-a mai lucrat. I-a spus şi maistrul de exploatare: «Sui în car şi du-te la postul de miliţie şi spune ce ţi s-a întâmplat!» Aşa a şi făcut. Şi i-au zis: «De ce n-ai pus mâna pe pistol, să-l dezarmezi?» «Eu cum puteam să-l dezarmez? D-voastră aţi fost mai mulţi şi nu l-aţi putut dezarma, da’ eu cum puteam?» «Atunci, hai şi ne arată unde a fost şi cum...» Dar asta a fost numai ca să arate că şi ei sunt curajoşi. Au mers până-ntr-un loc şi i-au spus că de aci poate să se întoarcă înapoi că ei vor merge singuri. Dar au dat dos undeva şi au stat pitiţi fiindcă le era frică de aproape să li se oprească inima. Şi le-am spus ce mi s-a întâmplat, fiindcă ei n-aveau de unde să ştie în pădure.”













PE URMELE BOULUI DIN COPAC

“Eu m-am dus până a înnoptat şi am găsit un brad cu coroana mare, deasă, unde nu era zăpadă sub el. Toată noaptea am făcut mişcări, să nu mă prindă frigul şi să nu adorm, căci dacă aş fi adormit, cred că aş fi fost bun adormit, mai ales cum erau îngheţate toate hainele pe mine.
Dimineaţa, când s-a mijit de ziuă, am plecat. Şi după masă am găsit doi muncitori cu care mă cunoşteam. Şi văzându-mă pansat la mână, le-am spus că sunt rănit. I-am întrebat dacă n-au ceva de mâncare. «N-avem decât o bucată de mămăligă şi puţină slănină; aşa, ca sâmbăta. Dar un chibrit şi ceva de fumat, astea da, că noi şi aşa plecăm acasă, că-i sâmbătă seara.» Mi-am potolit foamea cu o bucată de măligă şi cu o bucată de slănină, căci nu mâncasem de două zile «Şi dacă plecaţi, nu mai spuneţi nimănui că v-aţi întâlnit cu mine. Să vă dea Dumnezeu sănătate...» Şi mi-am luat direcţia spre munţi, pentru că acolo aveam provizie pregătită din toamnă pentru orice eventualitate.
Pe seară, am ajuns într-un părău numit: Ascuncelu. De aici, după ce-nserase, m-am dus în Frasin, la un cetăţean cu care muncisem odată împreună şi era şi rudă cu soţia mea.
Am bătut la geam. A venit, a deschis geamul. Eu îl rog să-mi dea ceva alimente şi un chibrit. El s-a înspăimântat când m-a văzut şi spune: «Nu-ţi pot da nimic. Te rog, pleacă, să nu te fi văzut cineva, că m-ai nenorocit.» Eu îi spun: «N-ai frică. Am avut grijă să nu fiu văzut.» «Nu, nu, te rog, du-te cu Dumnezeu...» Şi am plecat.
Am trecut prin Falcău, la o verişoară a mea. M-am tras încet, atent, şi am tot ascultat. Mă gândeam să nu fiu păzit, fiindcă-i rudă. N-a fost nimic. Am bătut la geam, am spus cine sunt şi imediat a venit afară. I-am spus cam ce-mi lipseşte. Mi-a dat un suman care l-am îmbrăcat peste scurtă, o bundiţă şi o traistă pe care am transformat-o în raniţă. Şi alimente ca să am până pot ajunge în munţi, unde aveam boul care l-am pus în toamnă. Speranţa mea era numai dacă pot să ajung acolo pot să ies din iarnă, că altfel nu pot circula şi nu pot să mă alimentez.
Şi m-am dus până sub Cruhlea. Acolo sus, în munte, aveam legături cu un huţan, Vasile Maricicu. Era drum de sanie până la el, dar mi-a fost frică să merg, din cauză că mai trăgea miliţia pe la el. Aşa că, o dată, puţin a fost să nu intrăm peste ei acolo şi ne-a spus Maricicu să nu mergem direct la el, până nu luăm contact cu el, fiindcă nu vrea să se întâmple aşa ceva la el.
Acum nu puteam să merg că nu puteam şti că este sau nu este cineva. Pe-alături nu puteam merge că zăpada era atât de mare încât era greu să ajungi până la pădure, că deşi era mare, a fost şi un moloşag şi după aia a îngheţat şi era greu s-o rupi şi numaidecât pe aici trebuia să merg în direcţia unde aveam provizia. Totuşi, nu puteam. Şi m-am întors înapoi până la kilometrul cincisprezece, unde era căsătorită o consăteancă de-a mea cu gospodărie, cu situaţie bună. Şi m-am gândit să merg pe la ea, poate m-oi pricopsi cu ceva alimente. Deşi era periculos de mers la ea, fiindcă acolo trăgea miliţia la odihnă, la masa femeii. Dar am încercat: poate că acum să nu fie.
Să încerc. Trec o punte care era peste părău. Urc la ea. Mă uit pe geam şi văd în casă vreo trei bărbaţi desbrăcaţi. La început am crezut că sunt nişte vecini şi strig gazda afară. A ieşit Zenovia. Îi dau bună seara şi o întreb: «Pe cine ai în casă?» Ea îmi spune: «Nişte oameni străini.» Dar eu vorbeam cu ea, dar cu ochii eram pe geam, să pot observa orice mişcare în casă. Eram cu închizătorul tras şi cu degetul pe trăgaci. Şi-i spun ei să mă servească cu ceva alimentaţie; fiindcă acum îmi cunoştea oricine situaţia, nu trebuia multă spovedanie. Dar ea îmi spune că nu poate, fiindcă sunt oamenii ăştia străini. Eu îi spun: «Dar ei n-au nici un interes şi ce ştiu ei ce faci tu afară?» Ea: «Nu că-s cam şmecheri...» Iar eu imediat mi-am dat seama că ăştia-s miliţia şi-i spun: «Hai, pleacă în casă!» Şi eu am ridicat pistolul în poziţie de tragere şi m-am pus cu spatele înainte ca să pot observa cum apare o umbră să trag. Aşa m-am retras până după o şură. După aia m-am întors pas alergător până am trecut apa şi am început să vin la vale şi am venit vreo doi kilometri. M-am răzgândit că degeaba vin încoace că n-am unde mă alimenta. Chiar cu riscul morţii, trebuie să mă întorc, să merg, să ajung acolo unde am pus boul, că altfel sunt pierdut.
Şi mă întorc şi merg aproximativ un kilometru şi la o curbă apar vreo patru inşi. Distanţa între mine şi ei era de aproximativ o sută cincizeci metri. Deşi era bună, se vedea bine, totuşi de la distanţă mare, dacă nu eşti atent, nu-ţi poţi da seama dacă vine sau pleacă, aşa că eu, cum i-am observat, m-am şi întors înapoi cam trei sute de metri, unde era un teren viran şi erau mulţi buşteni care erau sloboziţi pe un părău din pădure. Aici m-am făcut pierdut printre buşteni până în gura părăului. Dar ei fiind atenţi, au observat mişcarea şi s-au împărţit: doi au plecat înainte, îmbrăcaţi civil, iar doi au înscenat că merg la cineva şi am observat că s-au făcut pierduţi. Şi au ocupat poziţie, crezând că ori de merg în vale, ori de merg în deal, cad în ţeava lor.
Atunci am fost nevoit să urc sus în pădure, să merg pe coastă. Şi aveam de mers patru kilometri. Dar distanţa asta atât de greu a fost de mers încât nu găsesc cuvinte să spun, fiindcă pădurea era tineret încărcat cu zăpadă. Se scutura tot pe mine de m-a udat totul. Atât de greu a fost de mers că în jumate de noapte abia am mers doi kilometri. Aici am dat de o prăpastie care nu puteam să o cobor, nici nu puteam urmări noaptea de unde începe. Şi am fost nevoit să rămân pe loc până s-a mijit de ziuă. Apoi am ocolit-o şi am avut de mers încă doi kilometri până să traversez un părău şi un drum ca să ies din zona periculoasă.
Când să traversez, deabia ajuns în părău, stau pitit să mai observ de a nu fi nimeni. Şi, când colo, din dreapta, apare un cetăţean. A trebuit să mă dau încet după un cot ce-l făcea în stânga, să nu mă poată observa individul pe moment ce trecea. Dar el a mers puţin mai sus şi a stat puţin atent şi s-a întors înapoi. După ce a dispărut el, imediat eu am sărit în drum şi până am găsit un boschet ca să-mi fur urma din drum, aud că sună nişte clopote.
Cobora cineva cu caii cu buşteni şi deodată m-a surprins fără să am unde mă camufla. Decât că m-am culcat pe butuci. Erau doi oameni şi erau cu faţa spre mine. Deşi nu m-au cunoscut, dar eram om suspect.
M-am ridicat de-acolo, am urcat în sus, fiindcă era pantă şi, făcând urma cam spre ieşire, dacă căuta urma cineva că-i spre ieşire, căci mai sus a fost mai în faţa soarelui şi nu era zăpadă şi fiind brad era tare-tare şi nu se putea observa urma până am dat de un drum circulat care urca într-un munte Bucovineşti. Şi deodată am întâlnit o femeie care, la prima vedere, s-a înspăimântat. Eu i-am vorbit şi i-am spus să nu-i fie frică că nu i se întâmplă nimic. Am întrebat-o unde merge. Ea mi-a spus că merge la cooperativă. «Dacă mergi la cooperativă, nu spui nimănui că te-ai întâlnit cu cineva.» Ea a început să jure că nu va spune nimănui. Am întrebat-o dacă fumează. A spus că da. I-am cerut o ţigară. Mi-a dat jumătate de pachet şi chibrit, ceea ce-mi lipsea. Am mai întrebat-o dacă nu-i miliţie pe sus. Zice: «Astăzi nu s-au văzut. Ieri au fost.» Mi-am luat la revedere şi am început să urc sus. Acolo am dat de o poiană mare, frumoasă şi am traversat-o până lângă pădure, unde era şi în faţa soarelui, unde am adunat ramuri de fag care erau atârnate fără coajă pe ele, fiindcă astea nu produc fum.
Aici, până seara, mi-am uscat obielele, că erau ude, cum am trecut prin apă. Şi mi-am fript doi cartofi, căci mulţi n-aveam şi trebuia să-i cruţ, că nu ştiam când voi putea ajunge unde aveam boul.
Spre înserat, am coborât spre linia ferată, să merg în sus până am ajuns iar sub Cruhlea. Acum n-am mai căutat să merg la Vasile Maricicu. M-am urcat pe gard, gardul fiind de răzlogi, şi am mers pe gard ca pisica, cam o sută cincizeci de metri, până am ajuns în dreptul unui pâlc de pădure. M-am dat jos.
Ei, când m-am dat jos, am intrat în zăpadă până la cingătoare. Am început să sparg gheaţa cu patul pistolului şi fiindcă distanţa nu era mare, am reuşit şi-am ajuns la pădure. Ei, aici zăpada fiind mai mică şi afânată, am ajuns mai uşor sus pe plai. Ei, aici bucurie pe mine că pe plai zăpada aproape nu mai era, fiindcă era în faţa soarelui. Dar, de la un timp, iarăşi a devenit deasă şi a început iarăşi să se îngroaşă şi atunci n-am mai putut merge în direcţia unde aveam boul. Şi am început să merg cu plaiul înainte; şi era un pustiu; şi când a început să înnopteze, am găsit un brad uscat căzut la pământ. Şi am rămas peste noapte acolo. Am făcut un foc de m-am uscat peste noapte. Şi dimineaţa am plecat înainte.
Mergeam, dar nici eu nu ştiam unde merg. Şi mergând aşa, am dat de-o târlă, unde era o femeie cu vite. Fiindcă nu era departe de plai, m-am dus la ea şi i-am propus dacă poate să mă servească cu vreo mâncare. Dar mi-a răspuns că nu are şi, fără să-i mai răspund, am plecat. Dar în gând: «Să dea Dumnezeu să n-ai sănătate în oase, femeie fără suflet...» De forţat nu puteam s-o forţez, fiindcă era zăpadă şi nu mă puteam pierde.
Şi aşa mergând pe plaiul ăsta, zăpada era mare şi îngheţată. Când puneam un picior deasupra şi-l ridicam pe ăstălalt, se afunda ăstălalt. Până am găsit un drugar lung de vreo cinci-şase metri. Îl întindeam pe zăpadă, mă urcam pe el, mergeam până la capăt, mă dam jos şi îl întindeam. Iar mă urcam pe el, mergeam până la capăt. Numai aşa puteam înainta. Şi aşa mergând, am ajuns de mi-a apărut în faţă o pădure. Cât cuprindeai cu ochii, nu mai vedeai altceva numai pădure. Te uitai ca pe Marea Neagră.
Acum eram disperat de tot. Înapoi n-aveam la ce mă întoarce, înainte – pustiul ăsta. Înfometat, obosit, istovit de putere. Alimente nimic. Şi atunci m-am gândit: «Cred că aici mi-a fost locul unde să-mi fie sfârşitul de foame şi de frig.» Ar dura prea mult. Dar m-am gândit: «De ce port arma asta la mine? Cel mai nimerit lucru ar fi să mă împuşc în cap. Pun ţeava sub bărbie. La o apăsare de trăgaci, la secundă eşti mort fără dureri.» Cea mai rapidă şi uşoară moarte fără dureri.
Dar când am tras închizătorul, fulgerător mi-a venit o altă idee: că numai laşii îşi iau viaţa. Omu-i dator să lupte cu existenţa.
Şi cum în timpul acela se tăia pădurea în stil barbar şi erau tăieri în toate părţile, pentru că era Sovromul de ne cărau ruşii bunul ţării cu o lăcomie nespusă, te durea inima, dar n-aveai ce face.
Şi m-am gândit că într-o pădure aşa mare să nu fie vreo lucrare şi mă gândesc dacă o fi vreo lucrare, trebuie să se audă vreo comandă. Şi fiindcă eram sus în creastă. Voi putea să aud mai bine. Şi stau atent şi ascult. Şi după un timp aud o comandă slabă, căci erau departe. Stau atent, să pot să-mi fixez direcţia.
După ce mi-am stabilit direcţia, am tras cartuşul ăla, să nu-l mai port la mine. Fiindcă era numit să-mi ia viaţa, n-am vrut să-l mai port la mine. Acu, până să ajung la pădure, era o distanţă în jur de o sută de metri. Era pantă la optzeci grade şi am crezut că, coborând în pantă, voi putea rupe zăpada mai uşor. Însă văzând că-i îngheţată, şi era şi groasă, mi-a venit o idee, şi pun mâna pe gheaţă, la o distanţă cât mi-am putut permite, şi mă rezem în pistol şi mă salt şi mă pun cu şezutul pe gheaţă. Observ că mă ţine. Ridic picioarele. Împing din pistol. Fac pornirea şi am mers până-n marginea de pădure ca cu săniuţa. Când am ajuns mai aproape de pădure, zăpada nefiind îngheţată şi eu venind în viteză, am intrat sub ea. Ei, m-am ridicat, m-am scuturat şi am plecat în direcţia unde am auzit strigând comanda.
Când m-am apropiat la o distanţă oarecare, m-am oprit. Am tras arcul din spate de la pistol. Dau ţeava în jos. Trag închizătorul, ca să curăţ locaşul închizătorului ca, în caz de tragere, să nu am incidente. Dar când aduc ţeava la loc, am scăpat închizătorul şi mi-a luat un cartuş şi am făcut o detunătură, ceea ce înseamnă că m-am descoperit înainte de a mă trage să pot observa cine şi ce-i acolo. Fiindcă în timpul acela stătea miliţia în preajma muncitorilor, doar venim noi să le cădem în ţeavă. Şi lăsau sâmbăta în cabane alimente otrăvite, doar, fiind lipsiţi, le vom lua...
Şi acum, cu toate că m-am descoperit, m-am dus hotărât orice ar fi, dacă mor, mor în luptă. Dar s-a întâmplat că n-au fost poteraşi. Erau patru muncitori. Observ că unul din ei era mai scuturat, mai deosebit de ceilalţi. Îi fac semn să vină la mine. A venit, dar l-am oprit cu distanţă. L-am întrebat cum se numeşte, de unde este. «Ai vreo funcţie, că te văd mai deosebit de ceilalţi?» «Da, sunt manipulant.» «Ştiu că eşti vopsit.» «Ba nu sunt. Dar mi s-a propus, fiindcă mă pricep în exploatare bine.» «Domnule, nu mă interesează ce politică faci, dar nu uita că eşti român! Domnule, fac o întrebare: dacă pot să mă pricopsesc cu ceva alimente de la d-voastră?» «Tovarăşe...» «Fără “tovarăş”!» «Scuză-mă, te rog, domnule, noi suntem veniţi de la zece kilometri, pentru a pregăti nişte lemn, să-l poată lua cu caii. Suntem veniţi de la capătul linei Dămăcuşa. Alimente nu avem. Avem cu noi mâncare numai pentru amiază, pentru că diseară ne întoarcem. Dar din ce avem, vă putem servi...» Şi-i spune unui muncitor să facă focul ca după aia să vină şi ceilalţi să facă amiaza. Am stat şi eu cu ei şi am prânzit prieteneşte. Manipulantul m-a servit şi mai decât ceilalţi.
«Dar mai am nevoie de altceva: aici sunt dezorientat. Aş vrea să ajung în muntele ăsta, în Feredeu.» Şi unul din ei, care fusese cioban şi cunoştea toate locurile, mă învaţă pe unde şi cum să merg să ajung în Feredeu. Şeful îmi mai spune că în părăul care-i imediat în faţă, sunt patru oameni care încarcă cărăuşi. «Unul din ei a fost şi el în situaţia matale. A fost, dar în scurt timp a scăpat. Vezi că de la ei te poţi alimenta mai bine, fiindcă ei sunt pe săptămână aici.»
Le-am mulţumit şi i-am rugat să nu mai difuzeze nimănui c-am trecut pe la ei. Şi, într-adevăr, n-am mers mult şi am găsit, după cum mi-a spus, patru oameni care încărcau un cărăuş. Le dau ‘Doamne-ajută’. Îmi mulţumesc. «Ei, cum merge treaba?» «Dacă dai din mâini, merge.» «Nu vă supăraţi dacă vă întreb de unde sunteţi: din Frumosu? Dar mata care eşti cu caii pari a fi de altă naţionalitate...» «Da, sunt neamţ.» «De unde?» «Din Pojorâta.» «Dar cum de ai rămas în România, că nemţii s-au repatriat în Germania?» «Eu n-am plecat.» «Foarte bine că îţi place la noi, în România. Poate fumaţi careva dintre d-voastră să mă serviţi cu o ţigară...» «Da, poftim.» Spun: «Continuaţi, ca să nu stea dumnealui prea mult.» Aşa că i-au mai pus un butuc şi au completat încărcătura neamţului şi, la plecare, l-am rugat să nu mai spună nimănui. «Fiindcă eşti neamţ, am încrederea că ai să taci, n-ai să spui nimănui nimic, adică de apariţia mea pe aici.»
Unul dintre muncitori a mers la baracă, unde avea un băieţandru care era calman şi l-a făcut atent despre aceea că am să vin eu, să nu-i fie frică. După aia a mai venit un cărăuş. Şi după ce l-au încărcat şi pe ăsta, probabil a fost ultimul, c-au venit cu toţi la baracă. Şi stând de vorbă cu ei şi văzând că sunt pansat la mână, le-am spus cum a fost trădat şi prins un coleg al meu care a fost mers în Suliţa Moldova, unde erau soţia cu doi copii. Şi fiind bătut într-un stil barbar, m-a divulgat şi pe mine şi a venit un camion de securitate, m-au încercuit şi s-a deschis foc. Dar am acţionat puternic şi am ieşit din cerc. Dar după ce am ieşit din cerc şi m-am depărtat de locul cu pricina, am observat că sunt desculţ: bocancii mi-au sărit din picioare, fiindcă nu erau bine legaţi: când şi unde, n-am simţit. Şi tot atunci am văzut că sunt rănit la mână. Mi-era rupt podul palmei. Am început să mă tratez cu compresă cu urină, fiindcă aveam experienţa asta că urina ajută mult la vindecarea rănilor. M-am bucurat că nu erau rupte oasele.
Între timp, oamenii au făcut mâncarea. Am servit cu toţii cina şi analizându-i pe fiecare în parte, am ajuns la convingerea că n-ar fi niciunul din acei criminali să-mi facă vreun rău. Şi am rămas peste noapte la ei şi m-am uscat după cum eram tot ud.
A doua zi dimineaţa, au făcut iarăşi mâncare. Am mâncat cu toţii. Mi-au dat toţi alimente la raniţă şi tutun şi chibrite. Unul care nu fuma a împrumutat de la ceilalţi ţigări, fiindcă a vrut să mă servească şi el, egal cu ceilalţi.
La plecare, le mulţumesc de ospitalitatea şi dragostea cu care am fost primit şi îmi mai dau nişte indicaţii: «Te urci cam distanţa asta, ajungi în plai, mergi la stânga, aproximativ cam atât, şi faci în dreapta şi ai să dai de muntele Feredeu. Cobori şi dai în părăul Brezii», căci pe mine asta mă interesa, fiindcă acolo aveam o femeie care era văduvă de război. Se numea Macovei Elena. Era de 29 ani, singură, fără copii, pe un munte, şi neavând vecini pe aproape acolo. Puteam fi în siguranţă să pot ieşi din iarnă.
Dar n-am nimerit în Feredeu, ci l-am depăşit. S-a terminat şi plaiul ăla şi am văzut că nu merge bine. Dar am dat de un părăuaş mic care se scurgea la vale şi am mers şi eu după scurgerea lui, că doar m-o scoate undeva.. Şi am coborât o distanţă cam mare şi am dat de un părău mare şi avea un drum pe malul stâng, dar neumblat. Ei, şi atunci mi-am zis: «Ah, părăul ăsta mă scoate numaidecât undeva ca să mă pot orienta...», ca după vreo trei sute de metri să-mi apară în faţă o baracă de muncitori unde de curând se terminase o lucrare. Drumul era şlefuit, cum se căraseră buşteni.
Acum eram cam orientat unde mă aflam, fiindcă în iarna anului 46-47 am fost angajat la fabrica de cherestea din Dămăcuşa şi am făcut servici aici. Luam lemnul în primire de la cărăuşii care-l trăgeau din pădure, şi pe cel care se încărca la vagoane şi se transporta la fabrică. Eu le cubam şi le dădeam bonurile de lucru.
Mi-am zis: «Trebuie mai înainte să găsesc a doua cabană, unde eram cu muncitorii.» Merg şi, într-adevăr, găsesc baraca de la care era o urmă de sanie proaspăt ieşită. Când intru în baracă, găsesc încă foc, ceea ce înseamnă că acum terminase lucrarea şi acest cărăuş plecase ultimul. Atunci mă gândesc: «Hai să merg până unde se încărcau vagoanele.» Şi de aici se vedea la cantonul pădurarului. Pe când eram eu acolo, eram cunoscut cu pădurarul Ţugui X, care era fără o mână. Un om foarte cumsecade. M-aş fi dus la el. Dar cum poţi să mergi, când nu poţi să ştii cine poate fi acolo. Aşa că am renunţat să mai merg şi m-am întors la baracă şi m-am dat la o parte pe coastă. M-am camuflat şi am supravegheat baraca până a înnoptat de-a binelea.
Aşa că, după ce s-a întunecat de tot, târziu, am intrat, ştiind că după ce întunecă nu mai circulă nimeni în pădure. Mi-am făcut focul de m-am uscat peste noapte. A doua zi am căutat să merg pe unde ştiam că umblam când am făcut servici aici. Dar fiindcă a fost zăpada mare, cred că nu au mai circulat pe aici oameni din părăul Brezii. Şi pe aici era periculos de mers, fiindcă se putea să mă întâlnesc cu miliţie şi eram silit să-i împuşc fără somaţie, fiindcă ei ar fi căutat să mă someze, să mă legitimeze. Aşa că am renunţat să mai merg pe acolo, să nu mai provoc o alarmă şi pe aici. Aşa că am fost nevoit să mă întorc pe unde am venit, deşi am avut de urcat o pantă foarte abruptă dar, cu toată greutatea, am ajuns la creastă. Dar eram disperat. Era o ceaţă atât de deasă, încât era aproape jumătate întuneric. Şi aşa stând şi neştiind ce hotărâre să iau, deodată aud un lătrat de câine foarte puternic. Stau şi-l ascult, să-mi pot da seama cam unde ar fi. Apreciez că ar fi în părăul Purşescu: o bucurie pe mine ce nu o pot spune, căci acum eram orientat unde mă aflu. Şi atunci mi-am zis: «Mă cobor în Purşescu, traversez muntele Armanca şi ajung în părăul Brezii.» Mai aveam de urcat pe alt munte şi, gata, ajungeam la locul dorit.
Dar, altă minune. Merg puţin la vale şi îmi apare o poiană în faţă: era muntele Feredeu. Am coborât până în părău şi am mers prin pădure ca vreun kilometru şi m-am apropiat la vreo trei sute de metri de casa Ilenei. M-am postat într-un boschet de buhaşi, nu cumva să fie descoperită şi să fie păzită.
Aşa am supravegheat de la amiază până spre seară, fără să observ vreo mişcare, dar nici gazda nu se mai vedea. Atunci mi s-a părut suspect, căci aproape să înnopteze. Vitele stăteau pe lângă grajd şi nu le băga nimeni înăuntru. Deodată văd că apare o femeie şi bagă vitele la grajd şi după aia pleacă acasă, fiindcă casa era la distanţă de grajd. Eu atunci repede am coborât o pantă şi am urcat dincolo, direct la grajd. Prima dată am controlat grajdul. După aia, m-am tras aproape de casă. Am stat şi am aşteptat până a ieşit Ileana afară. Am strigat-o cu voce aşa mai redusă, şi ea, când m-a auzit, m-a cunoscut. Repede a venit la mine. Şi eu am întrebat-o unde a fost, că «eu am supravegheat casa cam de la amiază şi nu te-am văzut. Era interesant că vitele erau afară şi nu te vedeam ca să le bagi în grajd.»
Atunci ea a început să plângă şi să-mi spună că a fost luată la miliţie şi au bătut-o grozav. «Dar cum de ţi-au dat drumul?» Acum, ea mi-a spus: «Am fost lăsată singură şi am fugit de-acolo.» «Acum să-ţi spun eu de ce ai fost arestată şi bătută. Ştii tu când am fost pe la tine cu un coleg şi-am adus carne şi ai fiert-o noaptea şi ne-ai pregătit-o? Şi în zorii zilei, am plecat. Ăla a fost prins în Suliţa Moldova şi ne-a divulgat şi pe mine şi pe tine. Ei, aici nu putem sta mult de vorbă. Ai ceva de-ale mâncării?» «N-am nimic gata.» «Uite, eu cobor colo în vale, la stogul ăla de fân. Să-mi aduci nişte cartofi, sare şi chibrite.» Aşa că n-a zăbovit prea mult şi a venit cu jumătate de traistă de cartofi, mere, sare şi chibrite. Şi, de aici, am putut să-i spun tot, cum el s-a dus să mai poată afla ce mai fac soţia şi copiii, că avea doi copii mici...” [Precum îşi dă seama cititorul, Cozma Pătrăuceanu, din acest loc înainte, reia, pentru ştiinţa Ilenei, povestirea prinderii lui Constantin Gherman şi aducerea securităţii în ograda gazdei amândurora, naraţiune publicată de noi anterior, uşor modificată datorită folosirii unor mici fragmente din aceeaşi istorisire expusă la locul potrivit. Cu această punere în temă, amintirile lui Cozma Pătrăuceanu se curmă brusc.]

Mihai Rădulescu
 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.