HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ANDREI GHIDIU -

CĂRTURAR DE SEAMĂ AL BANATULUI

 

 Dr. TIBERIU CIOBANU

 

             Notă bibliografică. Andrei Ghidiu s-a născut la 15 ianuarie 1849, în localitatea Deda din judeţul Mureş. După ce a urmat cursurile Seminarului Teologic din Caransebeş, absolvindu-le în mod strălucit, Andrei Ghidiu şi-a continuat studiile de specialitate la Viena şi Leipzig. Între 1880 – 1881, a funcţionat ca profesor de teologie la Caransebeş, iar in anul 1883 a fost numit protopop al Oraviţei, unde va sta până în 1888, când va fi transferat, pe aceeaşi funcţie bisericească, la Caransebeş.

            Ales preşedinte al Despărţământului Astrei din Caransebeş, Andrei Ghidiu s-a manifestat ca un înflăcărat susţinător al activităţii cultural-artistice şi al instituţiilor de cultură de aici, un sprijin aparte acordându-l Societăţii române de cântare şi muzică din Caransebeş, reuniunilor de femei şi celor ale învăţătorilor.

            Dornic să salveze patrimoniul cultural românesc din zonă, el a strâns majoritatea cărţilor vechi, de valoare (îndeosebi pe cele din bisericile aflate în protopopiatul pe care îl păstorea), pe care, apoi,  le-a trimis Bibliotecii Academiei Române de la Bucureşti.

            Deosebit de grăitoare, pentru a înţelege personalitatea lui Andrei Ghidiu, rămâne cuvântarea ţinută de el în anul 1911, cu ocazia inaugurării steagului Reuniunii române de cântări şi muzică Doina din Grădinari, când, adresându-se celor prezenţi la eveniment, i-a îndemnat cu însufleţire „să-şi iubească plugul şi cântarea, că, prin aceasta, ni s-a conservat individualitatea; să-şi iubească limba, portul şi datinile şi (...) să cultive cântarea, care nobilează inimile(...)”.

            Dovedindu-se un bun patriot şi extrem de activ, el se va implica cu însufleţire în acţiunile premergătoare Marii Uniri, participând activ la lupta dusă de românii din Banat pentru desăvârşirea statului naţional unitar român. Astfel, la 7 noiembrie 1918, el va prezida Adunarea de la Caransebeş, în care s-a hotărât înfiinţarea Consiliului Naţional Român local, subordonarea acestuia la Consiliul Naţional Român Central şi înfiinţarea Gărzii Naţionale Române în fiecare comună din regiune.

            Ca delegat al Sfatului Naţional Român, al Cercului Caransebeş, a luat parte la adunările de constituire a Consiliilor Naţionale şi a Gărzilor Naţionale în localităţile din împrejurimile Caransebeşului, prezidând, printre altele, adunările naţionale ale românilor din Domaşnea, Feneş, Teregova, Armeniş, Rusca ş.a.

            La 1 decembrie 1918, va participa la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în calitate de delegat de drept al Protopopiatului ortodox Caransebeş, fiind ales ca membru în Marele Sfat Naţional Român.

            Andrei Ghidiu a avut şi o susţinută activitate publicistică, materializată îndeosebi printr-o fructuoasă colaborare cu publicaţia „Foaia diecesană” din Caransebeş. S-a remarcat, însă, în mod deosebit, prin întocmirea (împreună cu profesorul Iosif Bălan), în 1909, a documentatei monografii dedicată oraşului Caransebeş.

            Se va stinge din viaţă în anul 1937.

 

Opera (selectiv):

Ř  Monografia oraşului Caransebeş, dimpreună cu monografiile caselor dumnezeieşti, a episcopiei, a institutului teologic şi pedagogic şi cu biografiile bărbaţilor care au lucrat la una sau alta instituţiune (în colaborare cu Iosif Bălan), Caransebeş, 1909

Referinţe:

Ř  Ioan Munteanu – Marea Unire - Contribuţii bănăţene, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p.210.

Ř  Ioan I. Şerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan – Dicţionarul personalităţilor Unirii: trimişii românilor transilvăneni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Editura Altis, Alba Iulia, 2003, p.152.

Ř  Galeria de biografii ilustrate din Banat şi Crişana (redactor Victor Aga), Tipografia „Petru Műckstein”, Sânicolaul-Mare, f.a., p. 87;

Ř  Prot. conf. univ. dr. Vasile Petrica, Institutul teologic diecezan ortodox român din Caransebeş, 1865-1927, Contribuţii istorice, Editura Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 2005;

Ř  Constantin Brătescu, Protopresbiterul Andrei Ghidiu (1849-1937). Între Biserică şi Neam, Editura Dalami, Caransebeş, 2006;

Ř  Tiberiu Ciobanu, Monografia oraşului Caransebeş, în Monografism bănăţean. (Istoria medievală a Banatului reflectată în monografii alcătuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea), Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 29-33.

 

ISTORIA MEDIEVALĂ A BANATULUI REFLECTATĂ ÎN MONOGRAFIA ORAȘULUI CARANSEBEȘ

 

Din păcate, Monografia oraşului Caransebeş, scrisă de Andrei Ghidiu în colaborare cu  Iosif Bălan și apărută la Caransebeş în anul 1909, nici nu este amintită în lucrarea lui Carmen Albert despre cercetarea monografică în Banat (1859-1948). În această lucrare sunt menţionate însă monografiile săteşti – Măidan, Alibunari, Petrovoselo şi Pătaş. Autoarea subliniază că „monografismul românesc din Banat, până la Marea Unire, stă sub semnul istoriei”. Totuşi, amintitele monografii ale unor localităţi rurale stau, de fapt, „numai «teoretic» sub semnul istoriei”[1], pentru că, practic, acestea se situează sub semnul etnografiei, în paginile lor având o prezenţă covârşitoare cultura populară. „Sub semnul istoriei” stă mai mult decât acestea Monografia oraşului Caransebeş, prima lucrare de acest gen pentru o localitate românească bănăţeană urbană. Autorii acestei lucrări erau două binecunoscute personalităţi caransebeşene, Andrei Ghidiu, fiind protopopul Caransebeşului, iar Iosif Bălan, fusese (până în 1908, când s-a pensionat) profesor de economie rurală (a mai predat şi ştiinţele naturale, chimie şi limba germană) la Institutul Pedagogic Diecesan din localitate[2].

Ei scriu în Prefaţă: „A fost de mult dorinţa noastră să scriem monografia oraşului nostru, mai vârtos cu scopul ca să arătăm calea pe care şi alţii ar putea să scrie monografia comunelor lor. Ne-am folosit de autorii indicaţi în lucrare[3] şi de însemnările aflate pe cărţile bisericeşti[4] şi prin matricule. Îndeosebi am voit să arătăm importanţa ce o au aceste însemnări în lipsa de alte izvoare”[5]. În capitolul Date istorice, Ghidiu şi Bălan greşesc când localizează Căranul „dincolo de Timiş, la gura Sebeşului, până în veacul al 17-lea”[6]. Ioachim Miloia va demonstra, după două decenii, că această localitate era situată pe locul de azi al Căvăranului[7]. După autorii monografiei, Caransebeşul s-ar fi format din cele două localităţi învecinate – Căranul şi Sebeşul. În continuare, autorii menţionează, cronologic, atestările localităţii în documentele istorice, începând cu anul 1289, când este pomenit Ubul, castelanul Caransebeşului. În 1318, Sebeşul este amintit într-un document emis de regele Carol Robert; în 1325 se scrie despre Szeri Posa, castelan al Sebeşului; la 1352, acesta i-a dăruit lui Ştefan de Mâtnic un loc de pământ lângă pârâul Mâtnic; Ludovic cel Mare, la 1365, i-a donat lui Stracimir, ţarul Bulgariei (Apusene, cu centrul politic la Vidin), cetăţile Timişoara, Sebeş (Sebuzvar), Miháld (Mehadia) şi Orşova; la 1386, regele Sigismund de Luxemburg a poruncit castelanilor din Lugoj, Sebeş şi Somlyo să recunoască în funcţia de comite suprem pe Ladislau şi Ştefan Losonczy; Nicolae Perény, ban al Severinului, în 1391, convoacă pe nobilii districtelor Lugoj, Karan, Komyath şi Sebeş, la adunarea din Cuvin, pentru judecarea unei neînţelegeri privind „o bucată de pământ” disputată între Bogdan de Mâtnic şi locuitorii oraşului Caran (Căvăran); la 1414, regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui Mihai de Mâtnic satele Maciova şi Dobroste, din districtul Sebeş; castelanul Sebeşului, Sigismund Losonczy, în anul 1419, înainte de Rusalii, a ţinut adunarea cu nobilii şi cnezii districtelor Lugoj, Sebeş, Caran şi Comiat.

Sunt menţionate şi alte evenimente. Astfel, se arată cum, în vederea pregătirii luptelor antiotomane, regele şi împăratul Sigismund de Luxemburg a fost, de mai multe ori, la Caransebeş: 28 noiembrie 1419; 29 septembrie, 9, 18, 19 octombrie, 19, 29, 30 noiembrie, 2, 4 decembrie 1428; ultima dată, în 30 noiembrie 1429, când a dăruit familiei de Bizere (Bizerea) un loc de casă în Caransebeş, pentru vitejia dovedită la cucerirea cetăţii Galumbocz (Golubăţ) în Serbia. De asemenea, ni se spune că, din cauza năpăstuirilor îndurate din partea năvălirilor otomane, Sigismund de Luxemburg i-a scutit de toate dările pe locuitorii districtului Sebeş, scutire care va fi întărită de regele Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516), la anul 1493.

Autorii monografiei menţionează prezenţa lui Iancu de Hunedoara la Caransebeş, aici el pregătind unele din campaniile sale antiotomane: la 26 şi 27 august 1447, apoi în octombrie 1455 când a dăruit caransebeşenilor prediul Racoviţa. În anul 1456, Iancu de Hunedoara le-a cerut saşilor să vină la Caransebeş, de unde, împreună cu armata sa, vor pleca să cucerească Belgradul. Alte detalii importante: în anul 1428, a fost adus la cunoştinţa publică „un rescript al regelui Sigismund de Luxemburg prin care acesta întăreşte ordinaţiunea antecesorului său, a lui Ludovic cel Mare, referitor la convertirea românilor (la catolicism – n.n. T.C.), căci în districtele Sebes, Miháld etc. şi Hatseg sunt nobili şi chinezi «schismatici», care ţin popi «schismatici» şi seduc poporul cel simplu”[8]. În această împrejurare, regele „însărcinează pe minoriţi şi pe franciscanii din Sebeş, Hatseg şi Orşova (fratres ordini minoris S. Francisci Confessoris) să vegheze să nu-şi ţină nici un nobil sau chinez vreun popă schismatic, căci altcum îşi pierde averea carea o va secvestra castelanul cetăţii Sebeş”[9]. Documentul emis de regele Sigismund de Luxemburg, este publicat atât în monografie, în limba latină, cât şi în traducerea, făcută de către autori, în limba română. Istoricii români mai recenţi au comentat cu insistenţă acest document, extrem de important pentru statutul micii feudalităţi româneşti, înnobilate sau nu, ca şi pentru apartenenţa confesională a acesteia, pentru restricţiile la care era supusă confesiunea bizantină şi adepţii acesteia din Regatul Ungariei. 

Cea mai mare parte a Monografiei oraşului Caransebeş cuprinde istoria episcopiei de aici, a Institutului Teologic-Pedagogic Diecezan şi a personalităţilor care au activat la aceste instituţii. De asemenea, lucrarea are o substanţială secvenţă cu caracter etnografic, în care sunt prezentate îndeletniciri tradiţionale, arta populară şi obiceiuri. Mai există un capitol, destul de bine închegat, despre topografia localităţii (interesantă este prezentarea vechilor străzi ale oraşului) şi a cetăţii Caransebeşului, autorii semnalând aici păstrarea până în vremea lor a unor aspecte din perioada medievală.

 

Dr. TIBERIU CIOBANU

 

[1] Carmen Albert, op. cit., p. 166.

[2] Iosif Bălan publicase  în anul 1897, la Caransebeş, lucrarea Iancu de Huniad, cercetare istorică, autorul folosind, ca sursă de informare, lucrarea lui Paul Hunfalvy, Az oláhok története (Istoria românilor până la Mihai Viteazul), apărută în 1894, sub auspiciile Academiei Maghiare. Acesta recunoştea originea română a lui Iancu de Hunedoara. Faptul este cu atât mai semnificativ – scrie Iosif Bălan – cu cât istoricul maghiar Paul Hunfalvy „în toată viaţa lui s-a ocupat cu istoria românilor având tendinţa de a dovedi că românii abia prin secolul al 13-lea ar fi venit în ţara aceasta din Peninsula Balcanică, furişându-se pe nesimţite” (Iosif Bălan  , op.cit. , p. 5).

[3] Îndeosebi de lucrările lui Frigyes Pesty.

[4] Se pare că Andrei Ghidiu şi Iosif Bălan sunt primii cercetători bănăţeni care folosesc, ca sursă documentară, însemnările de pe vechile cărţi bisericeşti.

[5] Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, op. cit., p. 1.

[6] Ibidem, p. 2.

[7] Ioachim Miloia, Căvăranul din Evul Mediu (O rectificare istorică), în „Analele Banatului”, nr. 1, fasc. 8, ianuarie-martie, Timişoara, 1931.

[8] Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, op. cit., p. 15.

[9] Ibidem.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com