Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Anul nou viticol

Julia Maria Cristea - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

În calendarul popular prima zi a lunii februarie corespunde cu Anul Nou Viticol, de fapt începutul unui nou sezon delucru pentru cei care cultivă cea mai îndrăgită plantă, din fructele căreia se revarsă nectar şi ambrozie, bucurie şi uitare…

Legendele spun că prima plantă sădită de către Noe, pe pământul uscat de ape, ar fi fost viţa de vie. Dar pentru că primii struguri erau acri, el a jertfit patru animale: un miel, un leu, o maimuţă şi un porc, care au îndulcit bobul de strugure dar au şi imprimat caracterul lor vinului. O legendă noldovenească identică spune că  atunci când Noe a dorit să sădească viţa de vie, Diavolul a cerut voie să-l ajute. El a adus aceleaşi animale, pe care le-a sacrificat şi cu sângele lor a udat planta sădită. Puterea lor s-a transferat viţei de vie,  astfel vinul are calitatea de a-l schimba pe om, după măsura şi numărul paharelor... Întâi îl face blând ca un miel, apoi curajos ca un leu, penibil şi caraghios ca o maimuţă şi în final îl transformă în porc. Datorită abuzurilor care se făceau, mai ales în timpul marilor sărbători, Burebista – prin intermediul preotului său Deceneu, a dorit să stârpească viţa de vie.

Iată câteva cugetări legate de vin:

“La buciumul viţei trei vlăstari cresc, unul al sănătăţii, unul al bucuriei şi unul al turbării” – Anton Pan

„Arama este oglinda înfăţişării, iar vinul oglinda sufletului” – Eschil

„Vinul bun este o fiinţă apropiată, dacă ştii să te porţi cu el”. Dar în acelaşi timp, aşa cum spune Cassio în Othelo: „ O tu spirit nevăzut al vinului, dacă încă nu ai un nume, cel care te cunoaşte te poate numi Diavol” - W. Shakespeare.

„In vino veritas” spunea poetul Alceu, cu mai bine de şase secole î.e.n. Pe vremea lui, pentru a se afla adevărul, celor bănuiţi de fapte antisociale li se da să beie vin foarte tare, iar la beţie, spuneau tot...un adevărat detector natural de minciuni...Ca un contrapunct  la această maximă, poetul german Friedrich Rückert, a dat – peste secole, o replică satirică: „Die Wahreit ist im Wein; / Das heißt: In unsern Tagen, / Muß einer betrunken sein, / Um lust zu haben, die Wahreit zu sagen”...( Adevărul e în vin; / Asta înseamnă că în zilele noastre, / Trebuie să fie cineva beat, / Ca să aibă chef să spună adevărul...)...lucru se pare valabil în toate timpurile...

 

 Dionysos – mozaic în Delos

Prima cultură a viţei de vie, datează cu 3000 de ani î.e.n. în Asia Mică şi Egipt unde era considerată  reîncarnarea lui Osiris. În tradiţia paleo-orientală ea a fost identificată cu „Pomul vieţii”, la sumerieni semnul pentru „viaţă” era o frunză de viţă” iar zeiţa ei era Geschtinanna considerată„ viţa cerului”.Grecii şi romanii i-au investit ca zei ai viţei de vie pe Dionysos şi Bachus. Cultul lor a devenit un simbol a unirii extatice cu  Zeul Suprem.  

După fuga din Egipt şi trecerea Mării Roşii,      prima plantă descoperită de israeliţi a fost viţa de vie. Acesta a fost considerat un semn divin care atesta că au ajuns pe „Pământul Făgăduinţei”. În vechiul testament viţa de vie reprezintă poporul israelian – Iahwe este considerat „crescător de vie iar Israelul este via sa”. Şi Isus spunea: „eu sunt viţa de vie cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul” ( Ev. după Ioan).

                                                                                                              Bachus copil –Caravaggio

 Viţa de vie este simbolul imortalităţii, de aceea este un motiv des întâlnit în iconografia popoarelor. La poporul român apare ca un motiv sacru, în patru ipostaze: 1. Ca arbore genealogic a lui Enisei – ex. iconostasul de deasupra uşilor împărăteşti  de la mănăstirea Golia şi Horezu. 2. Ca o coardă de viţă de vie cu struguri pe ea, care iese din corpul  lui Isus, face un cerc peste capul lui, lăsându-l să stoarcă strugurii – subiect des abordat în iconografia naivă pe sticlă de la Nicula şi Scheii Braşovului( vezi poza stg); 3. ca un strugure mare dus de doi oameni pe umeri – în pictura murală a unor biserici de lemn din Maramureş şi 4.ca un teasc de taină – zugrăvit tot într-o biserică de lemn din  Maramureş (Romulus Vulcănescu – Mitologie Română).

Legendele româneşti asociază viţa de vie cu sângele curs din rana lui Isus, răstignit pe cruce: „ În coastă l-au înţepat, / Din coastă i-au curs / Sânge şi apă. / Din sânge şi apă / Viţă de vie, - poamă; / Din poamă – vin. / Sângele Domnului pentru creştini...” ( T. Pamfilie – Sărbătorile de toamnă). Este revelatoare Sfânta taină a împărtăşaniei:” ...beţi dintr-acesta toţi, acesta este sângele meu care pentru voi se scurge întru iertarea păcatelor”...

            Încă din moşi-strămoşi poporul român a considerat cultivarea viţei de vie ca pe un act sacral. După cum relevă Elena Voronca în cartea sa „Datinile poporului român”, în Moldova se spune că: „ trebuie să munceşti via 7 ani, şi să nu te superi, nici să înjuri, chiar dacă te-ai zgâria sau tăia. Atunci Dumnezeu îţi iartă păcatele, te duci drept în cer”. La români, patronul viticulturii a fost investit Sânvasile. De sărbătoarea lui – în noaptea de revellion, superstiţia sau credinţa este că se deschide cerul şi apa se transformă în vin.

Vechile documente atestă aspectele magico-mitice-religioase legate de săditul viei. El se face cum se desprimăverează şi pământul – chiar plin de zloată, este bun de săpat. Înainte era un adevărat ritual. Întâi se făcea o slujbă sau sfeştanie de către preot, se închina vin, se turna vin pe pământ. Apoi, bărbaţii săpau gropile, femeile puneau răsadul şi muşuroiau pământul, în timp ce lăutarii cântau. La sfârşitul lucrului jucau cu toţii „hora viei”. ( Romulus Vulcănescu – Mitologie română).

În calendarul popular, viţei de vie îi sunt închinate câteva sărbători: Sfântul Trif ( 1 februarie care este considerat Anul Nou Viticol, când se taie butucii de vie); Armindeanul ( 1 mai, când sunt destupate butoaiele cu pelinul de mai; Sânzienele ( 24 iunie – când se merge cu băutură şi mâncare în dealul viilor şi Cristovul viilor ( 14 septembrie – când începe culesul).

De fiecare dată, şi acum, viticultorii aduc şi preotul pentru a face sfeştanie – în vederea rodirii şi apărării de vătămători şi vreme neprielnică. ( A. Gorovei – Credinţi şi superstiţii). Nu sunt uitate nici practicile  magico- mistice preluate de la strămoşi cum ar fi punerea în vie a unor obiecte apotropaice, gen amulete, care să alunge duhurile rele ( căpăţâni de animale, sperietori de păsări, păsări mitice, fire de lână roşie, etc.), depunerea unor ofrande rituale lângă butucul viţei(o bucată de bundărete, turnarea vinului), nelucrarea într-o sărbătoare anume, cum este Ana- Foca (1 iulie) zi de mare arşiţă, când se credea că: „ cine lucra la vie, i se usca via” ( A. Gorovei – idem)

 

Trif Nebunul

 

Este un personaj al mitologiei române, născut în credinţa populară din „ contopirea cultului sfântului creştin Trifon – serbat la 1 februarie şi al unei divinităţi autohtone a naturii”( Ivan Evseev – Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească). Este aceeaşi sinteză suferită de Sânmedru, Sânvasii, Sângeorg, etc. – unde peste personajul mitic popular, creştinismul a suprapus figura unui sfânt. Trif, sau Trif-Nebunul, sau Trifonul viermilor şi al lăcustelor, este în credinţa populară patronul tuturor dăunătorilor care distrug pomii fructiferi şi viile. În Muscel ziua lui Trif mai poartă denumirea de Viermăritul şi se serbează „pentru ca viermii şi lăcustele să nu strice semănăturile” ( T. Pamfilie – Agricultura).

Acest personaj mitic există şi la bulgari sub numele de Trifon Zarezan ( Trifon cel tăiat). Legenda spune că era atât de nebun încât şi-a tăiat nasul – probabil într-un extaz bachic.... De fapt există o sumedenie de legende controversate, care vor să explice motivul pentru care a fost investit în mitologia populară cu titlul de Patron al viilor. Pe lângă această, unii români îi atribuie rolul de păstor al lupilor şi îl serbează pentru ca lupii să nu le mănânce vitele.  Pentru viticultori serbarea zilei lui Trif-Nebunul este un adevărat ritual, denumit:

 

Arezanul viilor

 

            Este un ceremonial magico-mitic, cu caracter bahic din lumea viticultorilor, datând din vremea tracilor, care are ca scop influenţarea recoltei strugurilor. El are loc la 1 februarie -răscrucea dintre ani, în ziua când Anul Vechi Viticol moare şi renaşte Noul An Viticol.           Totodată este o manifestare colectivă ca tot ce este legat de lumea satului. Proprietarii viilor, în sănii sau căruţe, cu caii, cingătorile, pieptarele şi frunţile împodobite cu coarde de viţă de vie, strânse special încă de la culesul strugurilor, plecau din sat strigând” hai să mergem la Gurbanu”. Ajunşi fiecare în via lui, dezgropau sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată toamna, apoi mergeau la petrecerea colectivă care avea loc pe o culme, unde se aprindea focul tradiţional în care se puneau coardele uscate de vie, se bea, se mânca, se cânta, se juca, se sărea peste focul stropit cu vin. Coardele arse şi vinul aruncat în foc, erau jertfa oferită pentru ca via să fie în noul an rodnică. De fapt sunt simbolul arderii vechiului an viticol şi renaşterii anului nou.Când se întuneca toţi participanţii se întorceau acasă cu făclii aprinse în mâni şi petrecerea continua în cadrul familiei. Chemarea “hai să mergem la Gurbanu” atestă faptul că înainte, în cadrul jertfei era sacrificat un animal. Cuvântul Gurban vine de la tradiţia turcească cu acest nume ce însemna sacrificiul unei ovine, care apoi era mâncată de întreaga comunitate.

 

Ziua omizilor

 

            Ziua de 1 februarie este considerată în mediul sătesc Anul Nou Pomicol, când se face prima ceremonie a anului, legată de pomicultură. În strânsă legătură cu Trifon Nebunul, este ziua dedicată tuturor dăunătoarelor (omizi, lăcuste, viermi, gândaci, mana pomilor, rugina pomilor şi viei etc.) care distrug vara recolta. Pomii fructiferi sunt stropiţi cu apă sfinţită la bobotează sau în ziua respectivă, în unele zone preotul face chiar sfeştanie, pentru ca să fie apăraţi şi să dea astfel rod bogat. ( Banat)

 

Târcolitul viilor

 

Este un scenariu mitic ritual executat în scopul fertilităţii viţei de vie, la 2 februarie - stăvechiul început al Anului Nou Viticol. Aşa precum toate ritualurile cu caracter mistico religios, cel care îl îndeplineşte trebuie să fie şi de data asta “curat” sufleteşte  şi trupeşte.   Aşadar, capul familiei, în zorii zilei merge la vie, cu un cosor, o sticlă sau o ploscă cu ultimul vin, funingine de pe vatra casei amestecată cu untură şi un bundărete. Ce este bundăretele? Un aliment ritual, un fel de “Tobă”,  făcut mai ales în Muntenia şi Oltenia, prin umplerea cecumului porcului (denumit moşul) cu carne, slănină şi viscere(ficat, inimă, splină) – toate fierte. El este preparat la sacrificiul porcului – între Crăciun şi Bobotează  şi se mănâncă sacramental la Anul Nou Viticol, la “Târcolitul viilor”, uneori la Bobotează sau la Anul Nou Agrar. Porcul reprezintă în mitologia populară spiritul grâului, iar bundăretele – făcut din organele sale vitale, este simbolul prosperităţii şi abundenţei.

            Deci, şeful familiei, ajuns la vie îndeplineşte următorul ritual de fertilitate pentru noul an. El înconjoară de trei ori o viţă, apoi oprindu-se în colţul viei, taie o bucată de bundărete pe care o pune alături de butucul viţei, taie un vlăstar din viţă şi unge tăietura cu funinginea şi grăsimea adusă, mănâncă şi el o bucată die bundărete, toarnă vin peste viţă şi bea şi el puţin vin – un fel de ritual de fraternizare – cei ce mănâncă şi beau la aceeaşi masă, devin prieteni…cel puţin aşa se spune. Şi un ritual de ofrandă. Urmează apoi incantaţia magică făcută sub forma unui presupus monolog-dialog ”Doamne să-mi faci struguri cât bunderetele! / Cum este bundăretele de mare, aşa să se facă strugurii de mari! / – Bună dimineaţa vie! /  - Mulţumesc Ilie /  - Faci vin sau te tai? / Fac ! . / 

Lăstarele tăiate se pun cruciş pe piept şi rotunjite în formă de cunună pe căciuli, apoi după ce-şi beau sticla de vin până la ultimul strop, întorşi cu mare veselie acasă, podgorenii le plantează în grădină pentru a deveni “norocul viţei”.

 

 

Stretenie

În calendarul creştin ziua de 2 februarie este sărbătoarea “Întâmpinarea Domnului”- la ortodocşi şi “ Curăţirea Sfintei Marii” la catolici. De fapt semnifică intrarea Mariei şi a pruncului Isus la 40 de zile după naşterea lui, în templul din Ierusalim, pentru curăţirea ei. Cuvântul stretenie este preluat din textele liturgice slavone şi semnifică “ întâmpinare” şi “întâlnire”. Această sărbătoare a fost introdusă în creştinismul oriental în penultimul an al domniei împăratului Iustin I. Serbarea a fost generalizată în mediul creştinesc răsăritean în sec. VI, aproximativ anul 534, de către împăratul Iustinian, în speranţa că va scăpa Constantinopolul de cutremurele frecvente şi epidemii. La Roma, sărbătoarea  a fost introdusă în anul 494 de către papa Gelasie, pentru a înlocui tradiţionala sărbătoare păgână – Lupercaliile, care avea loc la începutul lui februarie, când se făceau procesiuni cu făclii aprinse în jurul oraşului – în onoarea zeului Pan, denumit şi Lupercus  - adică distrugătorul lupilor. Făcliile au fost înlocuite cu lumânări, de aceea sărbătoarea se mai chema şi Sărbătoarea luminilor ( Ioan Ţoca – Sărbători religioase, datini şi credinţe populare)

În popor această sărbătoare se numeşte Stretenie, nume care simbolizează o divinitate mitică populară, asemănătoare cu baba Dochia, care, după capriciile şi firea ei schimbătoare, contradictorie (specifice începutului de februar), stabileşte caracterul vremii. Ţăranii fac adevărate prognoze asupra mersului timpului, în funcţie de felul în care este vremea la  Stretenie, deoarece ei consideră că  “ e ziua când se întâlneşte iarna cu primăvara”.

            Dacă în această zi este senin, cald şi frumos, atunci vara va fi  caldă şi îmbelşugată.

            Dacă este frig, posomorât, ninsoare sau chiar viscol, vara va fi răcoroasă şi neroditoare.

            Dacă ştreşinile picură, deci sunt desgheţate, albinelor le va merge rău peste an şi mierea va fi acră. Aici părerile sunt contradictorii.

            “ Unii cred că dacă trece Stretenia peste apă şi apa este desgheţată, atunci se mânie şi-şi face pod ca să treacă, adică dă viscol şi îngheţ “ ( S.Fl.Marian – Sărbătorile)

 

Ziua Ursului

 

Poate unii s-au întrebat de unde derivă expresia “Vin – puterea ursului” ? În mitologia populară, Stretenia (2 februarie), când se fac practicile rituale ale viilor,  este şi Ziua Ursului, sau Martinul cel Mare, fiind la mijlocul celor trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii, deoarece în mitologia populară se crede că în această zi, ursul iese din hibernare şi părăseşte bârlogul. Această tradiţie rituală are motivaţia ei – apărarea gospodăriilor de agresiunea urşilor. De ziua lui ursul primeşte ofrandă o bucată mare de carne şi este amintit cu respect dându-i-se alte nume de tipul : Moş Martin, Moş, Ăl bătrân.

Este interesant, după comportamentul urşilor – consideraţi adevărate barometre sau prevestitori, ţăranii ştiu cum va fi vremea.

“ În Banat se spune că în această zi iese ursul din peşteră afară şi joacă ca în arie jur-împrejur şi, dacă este soare şi-şi vede umbra, atunci iarăşi se bagă în peşteră şi nu iese, ci mai doarme încă şase săptămâni, căci atât mai ţine iarna; iar dacă nu-şi vede umbra, atunci rămâne afară şi iarna se întrerupe” (S. Mangiuca – Călindariu).

 

Prin modul său de viaţă deosebit de al altor animale sălbatice – cum ar fi faptul că fată puii iarna, ursul este văzut încă din cele mai vechi timpuri, drept o” întruchipare a divinităţii naturii, care moare şi renaşte în fiecare an”. El a intrat în mitologia popoarelor încă din paleolitic şi şi-a câştigat o adevărată veneraţie, datorită relativei asemănări cu omul – posibilitatea staţionării bipede, chiar pentru o scurtă durată.

Ursul simbolizează curajul şi puterea, pentru aceasta el a fost ales ca herald al Rusiei şi al oraşului Berna. Berne – zeiţa lunii la celţi era reprezentată de un urs.

În diferite culturi siberiene, ursul era considerat strămoşul şi călăuza şamanilor. El este asimilat cu Luna deoarece dispare odată cu iarna şi apare primăvara.

La diferite triburi din nordul Africii există un adevărat cult al urşilor, pentru a le îmbuna sufletele, să nu se întoarcă şi să se răzbune pe oameni, după ce sunt vânaţi.

La vechii greci ursul era în legătură cu zeiţa Artemis, divinitate a lunii şi vegetaţiei. Preotesele ei erau îmbrăcate în blănuri de urşi. Nimfa Calisto şi fiul ei au fost transformaţi de Hera în constelaţiile ursului – Ursa Mare şi Ursa Mică.

La celţi, ursul era simbolul şi emblema clasei războinicilor şi denumirea ei - Celta Comuna Artos, este regăsită în numele suveranului mitic – Arthur.

În Japonia se consideră că ursul este strămoşul celei mai vechi populaţii nipone – Ainu, din insula Hokkaido şi pentru aceasta i s-au acordat două sărbători pe an: Yomante – serbarea ursulului ( pentru cinstirea celui mai onorat dintre spiritele  Kamui), şi Kim Um Kamui – divinitatea munţilor înalţi, reprezentată de urs.

Mieszko – primul cneaz considerat intemeietorul dinastiei cnejilor polonezi – era asemuit cu un urs, numele său fiind denumirea eufemistică a ursului – Mieszko.

Istoricii consideră că însăşi numele lui Zalmoxis ar deriva din cuvântul Zalmos – care înseamnă “piele de urs”, deoarece atunci când s-a născut a fost învelit cu blana acestui animal.

            În multe tradiţii este considerat strămoş  totemic, intermediar între lumea adâncurilor şi om. Chiar în folclorul românesc există credinţa că ursul a fost om, pedepsit de Dumnezeu să se transforme în fiară sălbatică. “ El e din om, a greşit nu ştiu de ce şi Dumnezeu l-a trimis în pădure să fie urs. (E.N. Voronca – Datinile poporului român)

            Pe teritoriul României cultul ursului  a existat încă din paleolitic, dovadă marile depozite de cranii de urs, cu diverite incrustaţii geometrice, găsite în peşterile ţării, precum şi figurinele din lut ce înfăţişau urşi  (în neolitic), care presupun existenţa unor adevărate ritualuri închinate acestui animal  considerat sacral, un adevărsat cult magico-religios, din care s-a păstrat până la noi  reminiscenţe folclorice, materializate în zilele de sărbătoare închinate ursului (Martinii, Stretenia, Macoveiul etc), jocurile rituale de iarnă sau primăvară, cu măşti de urs, precum şi numeroase superstiţii.

-În medicina magică, ursul condus de “ţiganii ursari”, are darul de a purifica spaţiul şi de a alunga duhurile rele ( A. Gorovei – Credinţi şi superstiţii).

- În lumea satelor există şi acum credinţa că cei care au dureri de mijloc se vindecă dacă se lasă călcaţi de ursul ţiganilor ursari.

- Mulţimea numelor, precum Ursea, Ursu, Ursan, Ursulescu, Ursei, sau a localităţilor – Urseni, Ursaţi, Ursoaia, denotă credinţa că prin abordarea lor, puterea ursului se transferă asupra omului sau localităţii respective. ( R. Vulcănescu).

- În zona munţilor Apuseni, la naşterea copilului i se dădea o linguriţă cu untură de urs, ca să-i dea putere. ( Frâncu-Cândrea – Românii din Munţii Apuseni).

- În regiunea Haţeg, la naştere copilul era uns cu untură de urs “ca să fie om tare” ( O.Densuşeanu – Graiul din Ţara Haţegului).

- Oamenilor fricoşi li se recomandă folosirea părului de urs: “ Dacă ţi-e frică de ceva, ia păr de urs şi te afumă, că-ţi vine bine: uiţi frica ( A Gorovei).

           

            Bogată şi plină de farmec este mitologia poporului nostru. Vorbind despre ea cărturarul român Alecu Russo spunea: “ mi-ar face cinste, dacă aş fi poet şi mai ales poet mitologic, aş edita mai întâi mitologia română, care-i frumoasă şi purtată ca o rufă lepădată, şi aşa ar fi înţeleasă de tot omul ce ştie numai româneşte” ( Studie Moldavana).

           

            Am încercat şi de data aceasta să evoc – cel puţin tangenţial, fascinanta mitologie a poporului nostru, în contextul universal. Ea este expresia spiritualităţii, un document social cultural cu un bogat conţinut epic şi mesaj umanist care nu poate decât să ne facă cinste.

Ne putem mândri. Nu multe popoare se pot lăuda cu o asemenea zestre spirituală care, aşa cum afirmă strălucitul etnolog Romulus Vulcănescu “este  prin însăşi dăinuirea ei în timp şi spaţiu, un certificat autentic de autohtonitate, continuitate şi originalitate, emanat  din mediul şi viaţa întregului popor român şi a ramurilor lui istorice, un atestat istoric de creativitate culturală şi originalitate creatoare”.

 

            Aş dori în încheiere să citez cuvintele cărturarului francez Anatole de Monzie: “un peuple qui n’aurait pas de mythes serait un peuple  mort. Les pays sans légendes sont condamnés ŕ mourir de froid »…

 

 

Julia Maria Cristea

Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]