HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Argumente „interne“ privind paternitatea nicetian-remesiană

şi autohtonismul pelasgo-dacic / valahic al imnului întregii Creştinătăţi, «Te, Deum, laudamus...»

 

Primul mare poet creştin pelasgo-thraco-dac / valah (ori dacoromân), Niceta Remesianu, sau, cum îl pomenesc mai des documentele, după numele eparhiei sale, Niceta de Remesiana, sau de Romoesiana / Romesiana, rostuind atât poezia cât şi filosofia creştină în sacra limbă valahă a secolului al IV-lea, s-a născut pe la anul 340 (cf. CSb, 93 sqq.; VSP, 71), în Dacia („Dacoromânia“), mai exact spus, în provincia imperial-romanică a Daciei Ripensis (pe alte segmente temporale, Moesia Superior), ceea ce este confirmat şi de Paulinus Nolanus (353 − 431), în Carmen XVII, De reditu Nicetae sive Dacia (Poema a XVII-a, Despre întoarcerea lui Niceta sau despre Dacia): «ibis et Scupos Patriae propinquos / Dardanus hospes»; «vei merge şi la Scupi, în vecinătatea Patriei tale, / oaspete Dardaniei» (PNC, 81 / Fontes, II, 176).

Studiile sale teologice, de cea mai mare strălucire în veac («atque doctissimo Nicetae» − Paulinus din Nola), şi le-a desăvârşit în Dacia Dunăreano-Pontică, poate la Tropaeum Traiani, ori la Tomis şi la Constantinopol, aflându-se sub pecetea vremii de „ofensivă“ a Creştinismului şi de „defensivă“ a Zalmoxianismului. Şi „tânărul“ Niceta Remesianu, înrâurit de Zalmoxianism, a optat „veridic“ pentru Ortodoxism în chipul „Creştinismului Cosmic“ (M. Eliade). În anul 370 − când îl menţionează episcopul Germanus într-o scrisoare către episcopii daci (dacoromâni) din Illyricum − era deja în scaunul episcopal, pe pământul naşterii, în „ţara sa de râuri / munţi“, la Remesiana (azi, Bela Palanka, în Serbia − cf. CPatr, 235 / VPS, 71), sau − după cum mai scriu cronicile acelor vremuri − Romansiana, Romantiana, Romoesiana („Roma Moesiei“, „de neamul Romoesienilor, Romoşenilor“ − cf. IPnp, 99). Ţineau – strategic − de eparhia lui Niceta Romoesianu / Remesianu atât teritoriile din Dacia Sud-Dunăreană, dintre Serdica (azi, Sofia / Bulgaria) şi Singidunum (azi, Belgrad / Iugoslavia), cât şi ţinuturi din Dacia Nord-Dunăreană («Ibis Arctoos procul usque Dacos…» / «vei merge departe până la Dacii de la miază-noapte»), din aria provinciilor dacoromâneşti („ţări de râuri / munţi“): Oltenia, Banat, Ardeal (nordul şi nord-estul Daciei − erau încă sub „controlul“ preoţilor Zalmoxianismului în războire cu Dacia Creştinismului − cf. CAm, 356; DIS, 520; VSP, 72). Acest spaţiu mirific al Daciei Creştine, în care se exercita Niceta Remesianu ca „atlet al lui Iisus Hristos“, îndeosebi, bogatul ţinut nord-dunărean, a fost evocat de Paulin de Nola în poemul dedicat prietenului său dac (dacoromân), Despre întoarcerea lui Niceta sau despre Dacia. Niceta Romoesianu îi descrisese eparhia în anul 397 / 398, cu ocazia călătoriei în Italica Peninsulă. Este vorba despre acea Dacie (Dacoromânie) Nord-Dunăreană, «unde Boreas … înţepeneşte fluviile cu gheţuri dese» (după Herodot, între fluvii, fiind şi Marisia / Mureş − cf. HIst, I, 328); este vorba despre o Dacie Decebalo-Traiană cu „munţi inaccesibili“, cu un Ardeal ce are prunduri bogate în grăunţe de aur, «aurul ales înainte cu mâna din pământ», dar metamorfozat acum, în vremea episcopului dacoromân, în «aur cules cu mintea din cer»: «…quod humi manuque / ante quaerebat, modo mente caelo / conligit aurum.» (PNC, 82 / Fontes, I, 178). Se observă la Paulin din Nola şi urmele lecturilor din Ovidiu, exilatul în Dacia (Dacoromânia) Sud-Dunăreană, pe malul pontic, la Tomis, şi învăţăturile / informaţiile de la dascălul său cu paterne obârşii dacic-maramureşene, între vestiţii «Daci Magni», Ausoniu (D. Magnus Ausonius, aprox. 310 – 395, care a mai avut încă un ilustru elev, dacul / dacoromânul ce a devenit împărat, Gratianus − cf. BLit, 734). Dacia / Dacoromânia, în viziunea lui Paulin de Nola, fireşte, e un tărâm al „tragediei lui Decebal“, e un pământ al Zalmoxianismului ce, în ciuda biruitorului împărat Traian (după mobilizarea marilor forţe armate ale Imperiului Roman la Dunăre şi Carpaţi), nu a admis / îngăduit sclavia: «Grumazurile ce, mereu ne-nfrânte-n războaie, / au respins jugul sclaviei, / se pun acum cu bucurie» în slujba «adevăratului Stăpân», Iisus Hristos, „nou“ Sol / Mesager Celest, nimbând Creştinismul Cosmic. Şi Dacia (Dacoromânia) − după cum viersuieşte tot Paulin de Nola –, «odinioară pământ al sângelui, acum e (pământ) al vieţii». Şi «unde cândva era nărav de fiară, / acum înfloresc rânduieli îngereşti; / omul drept trăieşte retras în peştera − / unde-a stat odinioară păgânul» („păgân“, aici, cu sensul de „zalmoxian“) / «mos ubi quondam fuerat ferarum, / nunc ibi ritus viget angelorum, / et latet iustus quibus ipse latro / vixit in antris» (ibid.). Niceta Remesianu / Romoesianu este şi pentru Dacia Nord-Dunăreană tată, cuvânt sacru atât la Daci / Geţi − după cum se ştie din Pilda lui Dromihete –, cât şi la urmaşii Valahi ai acestora: «Tu străbaţi codrii meréi, culmi nesfârşite, / şi cauţi drumul; înfrângi pădurea-n sterpie / a minţii, prefăcând-o-n ogor roditor. // Toate ţinuturile miazănoptit-dunărene-ţi zic tată…» / «Te patrem dicit plaga tota Boreae…» (ibid). Niceta Remesianu a călătorit şi în afara Daciei; două dintre călătoriile lui în Italica Peninsulă, din anii 397 / 398 şi 402 (cf. CPatr, 236 / IPnp, 98), având ca „ţintă“ cetatea eternă a Romei, desigur, au fost marcate şi de „halta“ de la Nola, din Campania, spre „a se închina la moaştele Sfântului Felix“ (CPatr, 236), dar, mai ales, spre a-şi reîntâlni prietenul, episcopul Paulinus Nolanus. O scrisoare către papa Inocenţiu I (409 – 415) s-ar constitui în „ultimul document“ privitor la Niceta de Remesiana.

Opera lui Niceta Remesianu − cât s-a păstrat / transmis prin vremuiri − îl proiectează pe episcopul valah alături de sfinţii: Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Ambrozie şi Fericitul Augustin. Opera filosofic-patristică a lui Niceta Remesianu, străbătută de soarele „Creştinismului Cosmic“, cuprinde şi „sextalogia“ catehetică de profunde ecouri prin veacuri (Cassiodor, Ghenadie de Marsilia ş.a.), Competentibus ad baptismum instructionis libelli sex (Libelli instructionis), sau Catehismul candidaţilor la botez în şase cărţi (cf. M, LII, 847 – 876; BN, 69; GN etc.):

1. «Despre felul în care trebuie să se comporte candidaţii doritori să ajungă la harul Botezului», din care s-au păstrat trei fragmente despre originea / rostul lucrării, despre «categoriile de oameni ce pot veni la Sfântul Botez»;

2. «Despre erorile păgânismului», din care au rămas două fragmente ce permit a se observa tâlcuirea unui sens al «actului duhovnicesc prin care cel ce vine la Botez se leapădă de diavol şi de lucrurile lui», despre rostul / funcţia Simbolului Credinţei; se lămureşte actul duhovnicesc al celui ce se îndreaptă spre Botez, se arată în ce se rostuieşte Simbolul de Credinţă şi în ce rezidă Rugăciunea Domnească;

3. «Despre Credinţă», lucrare păstrată aproape în întregul ei, structurată în două părţi: De ratione fidei / Despre raţiunea Credinţei şi De Spiritus Sancti potentia / Despre puterea Sfântului Duh, expunând probleme trinitare, hristologice etc., unde este relevată «consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi Dumnezeirea Sfântului Duh» (cf. CPatr, 236 / CŞiC, 233 sqq.), «plecând de la fiinţa Sfântului Duh» şi arătând «atributele sale, pe care le exercită împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi», unde sunt dezbătute probleme «în legătură cu arienii şi apolinariştii», «soluţionate ortodox» (VSP, 73);

4. «Împotriva genethliologiei / horoscopului», care nu s-a păstrat / transmis;

5. «De Symbolo» / «Despre Simbolul Credinţei», păstrată integral, reflectând cateheza cosmic-creştină dinspre cei cu ştiinţa de a se face nemuritori, «o ţinută ortodoxă riguroasă», dunăreană, chiar dacă a fost pusă când sub numele lui Niceta de Aquilea, când sub numele lui Origen, unde, aidoma întemeietorului Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î.H., consideră că «omul este format din două părţi: din trup şi din suflet; trupu-i într-adevăr muritor, însă sufletul este nemuritor; când se sfârşeşte omul din viaţă, sufletul nu moare, ci el merge înapoi, de unde şi-a luat fiinţă» (apud IPnp, 104); ideile lui Niceta Remesianu vin din nemuritoarea dogmatică a Zalmoxianismului, «nu tind nicidecum spre o reformulare a viziunilor despre sensurile umanismului şi despre destin», fiind aşezate «cu deliberare în trupul recunoscutei tradiţii» (IPnp, 104), tradiţia Zalmoxianismului.

«Despre jertfirea Mielului Pascal» / «De Agni Paschalis victima», carte „pierdută“, din „cauza“ circumscrierii unui element prea „autohton“, zalmoxian, jerta zidirii, este lucrarea unde, după cum lasă a se înţelege şi Ghenadie de Marsilia, aborda problema sacrificării mielului la Paşti, ofrandă cu valenţele purităţii / purificării. Se ştie că în Creştinism, singura jertfă este constituită din pâine şi vin, ce se metamorfozează − graţie lucrării Sfântului Duh, în cadrul Liturghiei − «în trupul şi sângele lui Hristos». Aserţiunile elogioase ale lui Cassiodor la adresa acestei lucrări pun în evidenţă capacitatea de sinteză, de penetrare spre esenţe, profunzimea impresionantă a gândirii episcopului dac (valah / dacoromân): «Cel ce doreşte să atingă iute lamura învăţăturilor despre Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh (…), să studieze cartea Despre Credinţă de Niceta Remesianu; şi înrăzărindu-se în strălucirea învăţăturii cereşti (din această carte), va ajunge prompt la contemplarea dumnezeiască» (CDi, XVI).

Scrierea De vigiliis servorum Dei / Despre privegherea robilor lui Dumnezeu este o omilie despre introducerea, încă din acea vreme, în Biserica Valahă, a Sfintei Privegheri în slujbele de seară (cf. PDppr, 207 sq.), îndeosebi, de sâmbătă noaptea spre duminică, despre Privegherea / Priveghiul «celor trecuţi către Domnul, în timpul nopţii, înainte de înmormântare» («de aici denumirea lumânării: privighetoare, ce se aprinde la capul sau pe pieptul mortului; tot de aici denumirea − numai la Valahi − a păsării ce „priveghează noaptea“ cu cereştile, sublimele ei cântări» − VSP, 74; la Valahi / Dacoromâni, ca şi la strămoşii lor direcţi, cu ştiinţa de a se face nemuritori, privighetoarea era, şi mai este în anumite provincii ale Daciei / României şi pasăre psihopompă, pasăre a sufletului). Desigur, dimensiunea creştin-cosmică a Privegherii / Priveghiului îşi are revelarea primă în Gura de Rai, provine din Zalmoxianism. Abordând „folosul privegherilor“, Niceta Remesianu «statuează valoarea şi funcţiile meditaţiei în echilibrul fiinţei, arătând că noaptea este întuneric pentru trup şi el nu se poate subjuga, deci să furăm din noapte pentru cugetare, să furăm, de asemenea, din duminici şi o parte din sâmbete, dacă vrem să fim învingători („Du-te, leneşule, la furnică şi imită căile ei“…)» (IPnp, 103).

Elevat spirit zalmoxian se evidenţiază şi în lucrarea De Psalmodiae bono («De utilitate hymnorum») / Despre Bunul Psalmodiei (sau  «Despre foloasele cântării de psalmi»; valahicul / dacoromânescul psalmodie < dacicul compus: p/er/- „fiu“ + -Salmo/s- „Soare-Moş“ / „Tatăl-Cer„ + -duua, „ziuă“, reverberând semantic-sincretic-zalmoxian în folclor, în „bocetul“ Cântecul Zuorilor, Zuorile / Ziorile; dacicul *duua, din care a rezultat valahicul / dacoromânescul contemporan ziuă / zuuă şi latinescul dies, din care se iveşte cuvântul zi, provin din fondul comun, dacico-latin, de radicali lexicali). Psalmosdua-rea / psalmodierea (viersuirea) era o practică sacră străveche la Pelasgo-Daco-Thracii (Valahii) / Dacoromânii (Românii) Zalmoxianismului, în tratarea / tămăduirea Sufletului. Ca şi viersuirile Zalmoxianismului străbătute de sublim, ca şi încântecele / descântecele utilizate de medicii Zalmoxianismului în psihoterapie, fireşte, imnurile bisericeşti aveau menirea de a înnobila / purifica sufletul. În precuvântul omiliei De Psalmodiae bono, Niceta Remesianu subliniază: «Mi-aduc aminte că pe când vorbeam despre frumuseţea şi folosul privegherii, am făgăduit că în cuvântarea următoare voi trata despre lauda şi taina imnelor, lucru pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl va realiza lucrarea de faţă» (apud VSP, 75). După ce face o istorie a «cântărilor» în Biserică, de la psalmistul David până la Sfântul Ciprian (căruia-i citează lucrarea Ad Donatum), Niceta Remesianu conchide zalmoxian: «…Domnul a creat această băutură, cântarea cea dulce, bună să tămăduiască rănile păcatelor… Dulceaţa cântării poate să scoată din sufletul omenesc ceea ce nu poate să scoată severitatea legii» (ibid.). Poezia şi muzica, adică viersuirea, atât la epopţii Zalmoxianismului cât şi la Niceta Remesianu, care o practica la un nivel „atingând stelele“ (Paulin de Nola), se profilează în temeiul «general de reconstrucţie morală a lumii» (cf. IPnp, 104). Concepţia lui Niceta de Remesiana asupra imnologiei bisericeşti, asupra „psalmodiei“, prin elementele dinspre estetica Zalmoxianismului, sporeşte mult corola „foloaselor cântării de psalmi“ faţă de cea pusă în evidenţă la Fericitul Augustin, la Sfântul Vasile cel Mare, la Grigore de Nyssa ş.a.

O predică deosebit de valoroasă a lui Niceta Remesianu este şi De diversis appelationibus / Despre diferitele numiri ale lui Hristos, unde se relevă după Sfânta Scriptură că Iisus Hristos este numit: Adevăr, Cale, Cuvânt, Înger, Înţelepciune, Judecător, Lumină, Miel, Om, Pace, Piatră, Preot, Putere, Uşă etc.

Opera poetică a lui Niceta Remesianu ca „artă / muzică a sferelor / stelelor“ a reverberat „Creştinismul Cosmic“, înrădăcinat prin Zalmoxianism în întreaga Dacie (Dacoromânie) şi a uimit lumea din afara fruntariilor ariei spirituale valahic-arhaice: cu prilejul călătoriilor la Roma, după cum atestă Paulin de Nola, frapează nu numai prin erudiţie, ci şi prin practicarea unei viersuiri cosmice, genialul poet dac / valah, asemenea lui Orfeu, slujindu-se de muzică deopotrivă ca pedagog, teoretician şi filosof al ei: «…în Italia, unde face mare vâlvă prin erudiţia lui, Paulin îl prezintă ca autor de imnuri şi, totodată, ca părinte care se serveşte de muzică într-un chip deosebit; el nu intră în lăcaşurile italiene de cult decât însoţit de coruri de călugări şi călugăriţe, împreună cu care cântă, intrând, frumoase cântări şi imne; despre aceste coruri spune Paulin că „ating stelele cu cântecele lor“; în corabia ce-l aduce spre Patrie, împreună cu marinarii, obişnuiţi până acuma să cânte numai celeuma, Niceta intonează imnuri care farmecă fiarele mării, făcându-le să se apropie vrăjite de corabie şi să asculte; (…) Niceta îmbină poezia şi muzica, este cântăreţ, aed, însă şi profet, angajat în lupta pentru îmblânzirea naturii şi pentru fericirea umană» (ibid.).

Chiar dacă din bogata operă poetică a lui Niceta Remesianu nu s-a păstrat (transmis) decât Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, devenit imn al întregii Creştinătăţi, scris pe la anul 370, când a fost desemnat episcop pe pământul naşterii, la Remesiana / Romoesiana, genialul poet dac / valah s-a impus definitiv în marea poezie creştină universală, inaugurând totodată filonul de aur al imnologiei dacoromâneşti. Potrivit indicaţiilor liturghice, Te Deum… se cântă la Anul Nou, după Doxologia Mare, ori în locul acesteia, în deschiderea reuniunilor Sfântului Sinod, înaintea începerii lucrărilor Adunării Naţionale Bisericeşti, ori ale Adunării Eparhiale, la onomastica prea-fericitului-patriarh, a mitropoliţilor, şi în prima zi a anului şcolar de la institutele de învăţământ teologic; se viersuieşte drept «mulţumire pentru toată facerea de bine primită de la Dumnezeu» (VSP, 79).

Spiritul dunăreano-carpatic, cogaionic / zalmoxian, căci Te Deum... se adresa Dacilor / Valahilor de convertit de la Zalmoxianism la Creştinism, se relevă mai ales din următoarele două versuri ale imnului:

Tu ad liberandum suscepturus hominem non horuisti virginis uterum,

Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum...,

adică:

Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei,

Tu, Biruitorul-din-Suliţa-Morţii, deschis-ai credincioşilor poarta-mpărăţiei cerurilor...

Sunt în aceste două stihuri (peste care, „din greşeală“, trec unele ediţii roesleriano-staliniste şi de alt soi, căci nu „cadrează dogmatic“ atunci când se mai atribuie acest imn lui Ambrosius − cf. CCLl, 163 sqq.), fireşte, argumentele incontestabile ale pelasgo-thraco-dacismului zalmoxian, ori ale „valahismului“, peceţile stilistice de profund autohtonism nicet-remesian: marele episcop moesodunărean le-a zămislit pentru că se adresa unei populaţii pelasgo-dacice / valahice, aparţinând Zalmoxianismului. Biruitorul din „suliţa morţii“ nu este altcineva decât Iisus Hristos, pironitul pe cruce, menit a substitui Solul / Mesagerul Celest aruncat în trei suliţe şi trimis ritualic-iniţiatic la Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (adică la „Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“). Strigătul fricii-n pântecul Fecioarei este încă un element profund-zalmoxian: plânsul, strigătul în pântec înainte de a te naşte, ca-n basmul valahic, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte («Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe de-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe-fără-Bătrâneţe-şi-Viaţă-fără-Moarte.»), nu poate fi anihilat decât zalmoxian, cu dezlegarea / acordarea Nemuririi în calitate de erou cogaionic / dunărean, ca Făt-Frumos, ceea ce se tălmăceşte doar prin Raiul conferit Pelasgo-Dacilor / Valahilor arhaici − încă din orizontul anului 5300 î.H. (după cum atestă Tăbliţa-Soare de la Tărăria-România − cf. GCiv, 51 sqq.) de Samasua / Samoş („Tatăl-Cer“, „Soarele-Moş“, adică Dumnezeul Cogaionului / Daciei, confundat de istorici cu „Zalmas“ / „Zalmoxis“, regele-zeu-medic, dintr-o instituţie sacră de tipul Papalităţii), adică Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Şi este Te Deum... de Niceta Remesianu  capodoperă indiscutabilă, incontestabilă a poeziei europene / universale din secolul al IV-lea, prim-curcubeu al spiritualităţii pelasgo-thraco-dacice / valahic-arhaice pe cerul poeziei lumii Creştinismului:

 

Te, Deum, laudamus, Te, Dominum, confitemur,

Te aeternum Patrem omnis terra veneratur,

Tibi omnes angeli, Tibi caeli et universae potestates,

Tibi cherubin et seraphin incessabili voce proclamant:

Sanctus, sanctus, sanctus, Dominus Deus sabaoth…!

 

Pleni sunt caeli et terra maiestatis gloriae Tuae;

Te gloriosus apostolorum chorus,

Te prophetarum laudabilis numerus,

Te martyrum candidatus laudat exercitus.

 

Te per orbem terrarum sancta confitemur ecclesia,

Patrem immensae maiestatis,

Venerandum Tuum verum unigentium Filium,

Sanctum quoque paraclitum Spiritum…!

 

Tu rex gloriae Christe,

Tu Patris sempiternus es Filius,

Tu ad liberandum suscepturus hominem non horuisti virginis uterum,

Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum;

 

Tu ad dexteram Dei sedes in gloria Patris,

Iudex crederis esse venturus;

Te ergo quaesumus Tuis famulis subveni quos pretioso sanguine redemisti;

Aeterna cum sanctis Tuis gloria munerari…!

 

Salvum populum Tuum Domine et benedic hereditati tuae

Et rege eos et extolle illos usque in aeternum!

Per singulos dies benedicimus Te

Et laudamus nomen Tuum in saeculum et in saeculum!

 

Dignare Domine die isto sine peccato nos custodire,

Miserere nostri Domine, miserere nostri!

Fiat misericordia Tua, Domine, super nos quem ad modum speravimus in Te,

In Te, Domine, speravi non confundar in aeternum…!

 

Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Doamne, Te lăudăm…

(370 d.H.)

 

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim,

Pe Tine, Eterne-Părinte, tot pământul Te cinsteşte,

Ţie, toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile,

Ţie, heruvimii, serafimii, ne-ncetat glăsuind:

Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul, Dumnezeul celestelor armii…!

 

Pline sunt cerurile şi pământul de-nălţarea gloriei Tale,

Doar pe Tine Te laudă coruri de-apostoli,

Droaia de vrednici prooroci,

Armatele-albind ale martirilor…!

 

Doar pe Tine Te mărturiseşte Biserica pe-ntregul pământ,

Tată nesfârşitei înălţări,

Fiul, Unu-Născutu-n-Adevărată-Cinstire,

Duhul Sfânt, mereu apărător-mângâietorul…!

 

Tu, Hristoase,-mpărat slavei,

Tu, veşnicit Tată, eşti Fiu,

Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei,

Tu, Biruitorul-din-Suliţa-Morţii, deschis-ai credincioşilor poarta-mpărăţiei cerurilor;

 

Tu, dumnezeiască mână-dreaptă-ntru-slava Tatălui,

Mare-Judecător veni-vei, după cum credem:

Aşadar, Te rugăm să vii-n ajutor fidelilor Tăi, răscumpăraţi cu nepreţuitul Tău sânge –

Eternă glorie dăruieşte-le cum sfinţilor Tăi…!

 

Poporul Tău, Doamne,-l mântuieşte, binecuvântează moştenirea Ta,

Diriguieşte-l, înalţă-l etern !

Zilnic, Te slăvim,

Lăudăm Numele-Ţi în vecii-vecilor…!

 

Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără păcat să ne păzim,

Miluieşte-ne, Doamne, miluieşte-ne,

Fie, Doamne, a Ta miluire preste noi, după cum nădăjduit-am în Tine –

În Tine, Doamne, sperat-am, spre-a nu mă tulbura în veac…!

(cf. BN, 102; CDr-1, pp. 2 −11; CDCD, 102 −111; IPnp, 239 sq.; TNR, 8; VCT, 3; VSP, 80 etc.).

 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

......................................................

 

 Bibliografia de sub sigle:

 

·   BLit = Jean Bayet, Literatura latină, Bucureşti, Editura Univers, 1972.

·   BN = A. E. Burn, Niceta of Remesiana, His Life and Works, Cambridge, 1905.

·   CAm = I. G. Coman, «Aria misionară» a Sfântului Niceta de Remesiana, în Biserica Ortodoxă Română (buletin oficial al Patriarhiei Române), Bucureşti, LXVI, nr. 5 – 8 / 1948.

·   CCLl = Maria Capoianu, Gabriela Creţia, Limba latină, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1993.

·   CDCD = Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească (traducere / adaptare din limba latină de prof. univ. dr. Decebal Bucurescu; postfaţă: Zalmoxianism şi Creştinism în Dacoromânia, Patria sfântului Ioan Cassian de Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus, 1999.

·   CDi = Cassiodor, De institutione divinarum litterarum, XVI, apud M, LXX, 1132 C.

·   CDr-1 = Caietele Dacoromâniei, anul I, nr. 1 (22 iunie −22 decembrie) 1995, pp. 2 − 11.

·   CPatr = Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956.

·   CSb = Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.

·   CŞiC = Ioan G. Coman, «Şi Cuvântul trup s-a făcut» − hristologie şi mariologie patristică, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1993.

·   DIS = Gh. I. Drăgulin, Influenţe ale Sinodului al II-lea ecumenic (381) şi ale principalelor lui personalităţi asupra începuturilor teologiei româneşti, în Mitropolia Ardealului (revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului şi a Arhiepiscopiei Clujului, şi a Episcopiilor Alba Iulia şi Oradea, Sibiu), anul XXVI, nr. 7 – 9 / 1981.

·   Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 – publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

·   GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.

·   GN = Klaus Gamber, Niceta von Remesiana, Instructio ad competentes, Regensburg, 1964.

·   Hist, I = Herodot, Istorii, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961.

·   IPnp = Ion Itu, Primii noştri poeţi, Braşov, Editura Orientul Latin, 1994.

·   M, LII = J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus…, Series Latina, Paris, 1844 – 1855;  (v. Competentibus ad baptismum instr…, vol. LII, pp. 847 – 876; LXVIII, LXX etc.).

·   PDppr = N. M. Popescu, De la priveghere la privighetoare, în Biserica Ortodoxă Română, LXI, nr. 4 – 6 / 1943.

·   PNC = Paulinus Nolanus, Carmen XVII, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. XXX, partea a II-a, Viena, Ed. G. de Hartel, 1894, p. 81 sq.; sau în Fontes, II, pp. 176 – 181.

·   TNR = Ion Pachia Tatomirescu, Niceta Remesianu (Niceta de Remesiana), «Te Deum laudamus...», în «Renaşterea bănăţeană» («Paralela 45»), nr. 1067, 30 august 1993, p. 8.

·   VCT = Veniamin Costache, Te Deum…, Ed. Mănăstirea Neamţ, 1807 (reed. 1816, 1828, 1862, 1940 etc.).

·   VSP = Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, Craiova, Ed. Mitropolia Olteniei, 1983.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com