HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

 

ARHETIPUL  CA  TEMEI  AL  ORICĂRUI  CANON

George Liviu Teleoacă

                                                  

Începute cel puţin cu zece ani în urmă, odată cu apariţia articolului Despre canonul estetic semnat de Mircea Martin în România Literară nr. 5/2000, dezbaterile cu privire la canon înaintează cu precauţie pentru a se ajunge la o cât mai largă implicare. După cum se arată şi în articol, definirea canonului presupune o suită de convenţii care “trebuie să se întemeieze pe nişte date, texte şi interpretări negociate şi acceptate”. Ele se obţin prin eforturile depuse în comunitatea experţilor, după care urmează impunerea lor de sus în jos, aşa cum se întâmplă mai ales “în cazul canonului curicular, acolo unde şi aspectul instituţional e cît se poate de pregnant.” Cu privire la aplicarea canonului în şcoală, autorul are în vedere şi personalitatea creativă a profesorilor „care nu-şi pot îngădui să ignore canonul propriei instituţii …, dar care n-ar fi corecţi faţă de ei înşişi şi, din nou, faţă de cei pe care îi îndrumă, dacă nu şi-ar face cunoscute opiniile pînă la capăt.”

 

Îndemnul acesta de a ne „face cunoscute opiniile pînă la capăt” ne oferă cadrul necesar pentru a discuta de pe acum problema arhetipului în relaţie cu un viitor canon care încă „ridică probleme de limbaj - teoretic şi tehnic - de terminologie”.  Păstrat mai mult în subconştient, arhetipul devine reper de actualitate, atât în interiorul dezbaterilor privind canonul, cât şi în contextul mai larg al demersurilor ce se fac pentru întemeierea spirituală a Europei Unite. Pentru o definiţie "tare" a canonului, care să includă toate nivele şi formele sale,  este nevoie să închipuim – spune autorul – un fel de centru, de nucleu dur, de miez, iar pe linia acestui efort al închipuirii, care din treaptă în treaptă ajunge până la ansamblul unei literaturi naţionale, se poate descoperi că nimic nu poate fi mai central ca arhetipul şi nimic nu poate fi dur ca existenţa sa imuabilă.  Ca o trecere spre importanţa lărgită a arhetipului, autorul îşi exprimă, la finalul studiului său, convingerea prin care „Canonul estetic repune problematica identităţii în termenii ei fireşti” agravată de „Confuzia valorilor, care nu e doar suportată, ci chiar cultivată în zilele noastre”. Or, nimic mai firesc în abordarea problemelor identitare din spaţiul numit Lumea Veche ca abordările care pornesc de la arhetip. 

 

Din nevoia de a înţelege corect problema identităţilor naţionale în contextul globarizării decurge, de fapt, importanţa definitorie a arhetipului, singurul care va permite punerea în aplicare a principiului „unitate în diversitate” preconizat pentru înfăptuirea noului edificiu european. Pentru importanţa actuală a naţionalismului pledează mai mulţi autori printre care şi cercetătorul englez Anthony D. Smith în cartea sa „Nation and nationalism in global era” (Polity Press, 2000), carte prezentată pe larg de Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu în cadrul simpozionului „Globalizare şi identitate naţională” organizat de Ministerul Administraţiei şi Internelor în ziua de 18 mai 2006. (Cota BAR:  II 306277) Deşi surprinzător, şi într-un anume fel paradoxal, principiul „unitate în diversitate” poate fi aplicat în mod real păstrând pentru diversitate diferenţele specifice, dar înfăptuind unitatea prin valorile noastre comune, care devin cu atât mai evidente cu cât ne apropiem mai mult de arhetipul care a generat diversitatea. Arhetipul devine astfel criteriul ontologic pentru unitatea spirituală a Europei şi temei al dăinuirii sale. Cele mai mari dificultăţi care se cer depăşite sunt cele referitoare la găsirea căilor de conciliere pentru marea diversitate etno-lingvistică şi religioasă existentă în Europa şi ca atare ne îndreptăm atenţia spre definirea a ceea ce specialiştii numesc Ur-Wort pentru limbaj şi Ur-Monotheismus  pentru înnăscuta aspiraţie religioasă a omenirii. În mod firesc şi mai presus de neştiinţificele imputări numite protocronism, căutarea acestor arhetipuri trebuie să înceapă în zona Dunării de Jos, despre care iată ce spunea ziarul New York Times din 1 Decembrie 2009 cu ocazia deschiderii  expoziţiei de arheologie de la New York: „Înaintea gloriei care le-a revenit Greciei şi Romei, chiar înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau templelor de pe malul Nilului, în Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice locuia un popor avansat pentru vremea sa în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă.” (http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html)

 

La apogeu, în jurul anului 4500 î. Chr. – continuă prestigiosul ziar citându-l pe antropologul David W. Anthony – „Vechea Europă era între locurile cele mai sofisticate şi avansate din punct de vedere tehnologic din lume” şi prezenta „multe din semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei”. Ca semn sigur al civilizaţiei declanşată în acea epocă, în bazinul Dunării de Jos, a fost elaborarea şi impunerea în anul 5508 î.Chr. a caledarului numit „de la Facerea Lumii”, singurul care a permis sincronizarea planificată a manifestărilor economice, sociale şi religioase, definitorie (sincronizarea) pentru orice societate civilizată. Prin precizia sa bazată pe cunoştinţe solide de matematică şi astronomie, ca şi prin importanţa sa, acest calendar a fost păstrat în uz nu numai de cronicarii noştri, ci şi de Dimitrie Cantemir, unul din marii cărturari ai Europei epocii sale. Şi pentru ca existenţa acestui calendar cu cea mai lungă viaţa, de peste 7200 de ani, să nu fie desconsiderată doar ca un fapt singular, deşi numai Cezarul şi Papa au mai dispus de specialiştii, ca si de puterea necesară pentru modificarea caledarelor, vom spune pentru lumea întreagă că Valahii de la Dunărea de Jos din acea perioadă sunt înscrişi ca începători de lume sau ca eroi civilzatori în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de la Vede la Edde, de la Vechiul Testament la Noul Testament, dar şi în în mitologia greacă şi latină. Desigur sunt repere foarte vechi, dar fără buna lor cunoaştere nu avem nici o şansă să ne înţelegem corect rostul vieţii noastre şi nici drumul pe care îl avem de continuat, fiindcă omul se bate nu numai pentru pâinea lui, ci şi pentru temeiurile sale spirituale, iar canonul pus în discuţie, tocmai la aceste temeiuri se referă.

 

Pentru această împlinire spirituală parcurgem drumurile spre marile capodopere ale lumii şi din considerente de ordin spiritual există fabuloasa bursă a lucrărilor de artă, care se cer, nu numai preţuite, ci şi corect înţelese. Printre ele şi faimoasa Lupoaică de pe Capitoliu, atât de familiară nouă prin binecunoscutele replici dăruite de statul italian oraşelor Bucureşti, Chişinău, Cluj, Timişoara, Târgul Mureş. Prezenţa ei în conştinţa omenirii începe cu mitul consacrat celor doi gemeni născuţi de vestala Rhea Silvia (a se citi Vlasia) de la puternicul zeu Mars, supranumit Lup-Ercus, deseori invocat Mar-Mar. O superbă miniatură de artă etruscă din secolul V î.Chr. surprinde şi redă prin mijloace plastice semnificaţia reală a mitului. După modelul etrusc se realizează în anul 296 î.Chr. celebra statuie de pe Capitoliu (Th.Mommsen, Istoria Romană, Vol.I, p.269 şi 276), dar, ulterior, marele public şi odată cu el istoria o vor asocia mai mult cu măreţia istorică a Romei şi mai puţin cu semnificţia originară a mitului, care în cele din urmă se pierde, aşa cum s-au pierdut în timp şi semnificaţiile altor simboluri.  Azi, beneficiem, însă, de o extraordinară perfecţionare a tehnologiilor pentru  realizarea şi răspândirea reproducerilor de artă, ceea ce ne permite lărgirea studiilor comparative pentru a recupra semnificaţiile originare.                  

 

Cheia pentru înţelegerea corectă a mesajului purtat peste milenii de Lupa Capitolină o găsim la Th. Mommsen, care în Istoria romană Vol.I, p.523 consemnează că una din scrierile lui Nevius s-a intitulat „Educaţia lui Romulus şi Remus sau Lupul”, de unde rezultă fără echivoc că în asocierea sa cu gemenii Romulus şi Remus, Lupul, aici în chip de Lupoaică, reprezintă reperul spiritual necesar educaţiei unor semizei. Şi sculptura originală pune în evidenţă valoarea ei spirituală, tocmai prin faptul că pentru gemenii redaţi prin atitudini de oameni maturi stând pe un genunchi, Lupoaica se arcuieşte maiestos deasupra lor ca cerul, tot aşa după cum Nut, zeiţa recunoscută a cerului în mitologia egipteană se arcuişte deasupra lumii, iar succesiunea celor patru reproduceri ne scutesc de alte comentarii, analogia cu frecventa şi multimilenară metaforă plastică egipteană fiind evidentă. 

 

Nici metafora plastică, care sugerează că regii dobândesc înţelepciune divină şi investire divină, dacă sug hrana spirituală de la zei, nu este singulară. Figura alăturată, care, în Enciclpedia Egiptului Antic, este însoţită de următorul text: „Regele alăptat de Isis, reprezentată sub forma unui arbore sacru. Hipogeul lui Tutmes al III-lea, Valea Regilor”, reprezintă în mod evident felul în care trebuie înţeleasă alăptarea celor doi gemeni născuţi din zei de Lupa Capitolină personificând cerul.  Pentru deplina echivalenţa Lup-Lupoaică, mitologia romană a moştenit din vremuri imemoriale zeiţa numită Lup-Erca alături de zeul Lup-Ercus, pereche sărbătorită printr-un ritual special în ziua de 15(17) februarie până târziu în perioada primelor secole de creştinism (Th. Mommsen, Istoria Romană, Vol.I, p.42).

 

Remarcabil este faptul că Lupul apare pe Columna lui Traian, nu numai ca stindard, ci şi ca semn pentru o mare zeitate. În scena XXIV din tratatul lui Conrad Cichorius (anul 1895), faţă în faţă şi la acelaşi nivel cu bustul lui Jupiter (Zeus) se află bustul Lupului, ceea ce arată în limbaj plastic că şi Lupul desemnează ca şi Zeus, numit la romani Jupiter, un Dumnezeu al Dumnezeilor. Plasat, însă, pe Columna Traiană, Lupul nu mai este un lup oarecare, ci chiar Lupul Stindardului Dacic, adică este simbolul tutelar al ţinuturilor de la Dunărea de Jos, vatra băştinaşilor Europei cum o numeşte în concluziile sale marele istoric al culturilor Marjia Gimbutas. Cam în aceeaşi perioadă în care Marjia Gimbutas a ajuns la concluziile sale, Whitney Smith, fostul director al Institutului american pentru drapelele lumii, nu va ezita să afirme în tratatul său de vexologie, că sub semnul Stindardului Dacic, s-a făcut istoria lumii timp de peste 2500 de ani, din Persia până în Bretania lui Richard al III-lea, după ce fusese purtat şi în cruciade.

 

Prin aprofundarea cercetărilor de lingvistică religioasă se arată apoi că hieroglifa-fonogramă numită Stindardul Dacic ilustrează sintagma teonimică arhetipală, care se citeşte tot aşa cum se citeşte tetragrama sacră, fapt care şi explică rolul imens pe care l-a avut Stindardul Dacic, numit şi Dragon, în edificarea civilizaţiei umane, începând din antichitatea îndepărtată şi până către începuturile Renaşterii. Dispunem, aşadar, de suficiente mărturii care probează că în ţinuturile de la Dunărea de Jos, la care face referire şi New York Times, a luat naştere acel căutat Ur-Monotheismus, ilustrat de arhetipul dumnezeiesc pentru religiile lumii. El incumbă esenţa şi ca orice esenţă este menit să resoarbă antinomiile individualizărilor sale, iar generalizarea cunoaşterii acestui arheip al lumii se cere a fi un prim obiectiv pentru orice canonizare. Pe de altă parte, este evident faptul că înainte de apariţia religiei şi a mitului a trebuit să existe bine constituit graiul uman articulat, despre care se recunoaşte că este factorul decisiv şi nu doar unul dintre factorii care au determinat saltul de la animalitate la umanitate. Dat fiind rolul antropogenetic al limbajului, toţi marii gânditori ai lumii au depus eforturi remarcabile în răstimpul a cel puţin 2500 de ani pentru a ajunge la originea lui.

 

S-au acumulat enorm de multe date referitoare la faptele de limbă observate şi s-au formulat câteva postulate, prin a căror valorificare mai mulţi savanţi, printre care finlandezul Valentin Kiparski, francezul Jacques Goudet sau englezul Martin Maiden,  au ajuns la conluzia că din punct de vedere lingvistic limba română este cea mai importantă din Europa. Iar suedezul Alf  Lombard ca foarte bun cunoscător al limbii române consideră că nu numai pe continent, dar poate nici în lumea întreagă nu există o altă limbă a cărei istorie să prezinte aceleaşi probleme de importnţă fundamentală pentru lingvistica generală. Formulate în mod tranşant, aceste conluzii se cer a fi luate în considerare, iar pentru a susţine odată în plus generalizarea cunoaşterii lor prin canonizare mai adăugăm, pe baza cercetărilor proprii, că unele reguli de gramatică universală a limbilor se regăsesc în toponimia românească de vecinătate, tot aşa după cum în

 

                                                              cloambă (climbuciu)

                        ceh. colebka             engl. clamber – a se căţăra            skt. LAMB

                        lat.  cunabula           engl   lumber – a tăia lemne        

                               culabula            engl    club – bâtă, băţ                     –  a (se) legăna          

                       mcd. colepka              engl. limb – ramură                        – a (se) agăţa      

                       rus.  colâbeli              engl.   climb – a se căţăra              – a (se) ţine de

                       scr.  colevka               rom.   limbă – organul vorbirii        – a căptuşi cu şipci

                       sp.   columpio             lat.    clava – măciucă, băţ             

          toate cu înţelesul de leagăn     lat.    clavola – vlăstar

                                                           rom.    colvă – măciucă (în Olt)    

 

anumite cazuri s-a putut reconstitui originea valahică a unor cuvinte folosite şi astăzi pe larga arie indo-europeană. Aşa sunt de exemplu cuvintele grupate în tabel, generate prin metaforizarea cuvintelor româneşti cloambă sau climbuciu, două arhaisme pentru acelaşi concept de creangă.  Considerată nucleu al ştiinţelor culturii, lingvistica trebuie să devină un alt obiectiv major al canonului cu scopul promovării prin învăţământ, în toate ţările din Uniunea Europeană, a acestor descoperiri recente, ţinând cont de faptul că numai cunoaşterea instituţionalizată a esenţelor civilizaţiei Lumii Vechi va permite depăşirea feudalismului etno-lingvistic pe care îl moştenim.

 

Referitor la „entropia crescîndă, socială şi intelectuală” invocată de domunul Mircea Martin în finalul articolului său, vom spune că studiile de specialitate afirmă ca anti-entropice cunoaşterea şi religia. De aici şi convingerea personală că ceea ce se cere a fi canonizat în primul rând sunt reperele imuabile numite ARHETIP, în raport cu care se resorb şi aparentele contradicţii dintre un fundamentalism estetic dorit de autor şi fundamentalismul religios dezavuat de autor.  Noi, cei de astăzi, nu ne putem imagina că ne aflăm, nici la începutul lumii, nici la sfârşitul ei, de unde şi lipsa de legitimitate pentru a demara prin şcoală proiectul unui aşa zis „fundamentalism estetic”, care va deveni prin pârghiile de comandă ale instituţiei mult mai restrictiv decât fundamentalismul religios. Canoanele trebuie să rămână acolo unde au apărut, în domenul curentelor artistice, multe dintre ele decadente şi perimate. Dar, omul nu de decadenţă are nevoie, ci de desăvârşirea ale cărei repere imuabile rămân arhetipurile sale. Or, tocmai fiindcă sunt imuabile, cunoaşterea lor se cere a fi generalizată în Ţară, dar şi în Uniunea Europeană, fie chiar şi ca dispoziţie de tip canon.  

 

George Liviu Teleoacă

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com