Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

ARMÂNUL NU CHIARÎ

 

Valentin TAŞCU

 

            

Orgoliul de a fi armân există, ca şi la evrei, după multe generaţii, pe filiera cea mai îndepărtată. Ceva cât de cât pe linie paternă sau maternă, prin înrudiri vagi şi adesea aparţinând mai mult legendelor de familie decât vreunui arbore genealogic exact (pentru că aromânii na-u cultivat vocaţia nobiliară, ci pe cea mai înnobilantă a demnităţii şi tăriei de caracter, contând mai sigur pe o creştinească egalitate şi nu pe ierarhiile subterane), face ca persoana care le află să fie mândră de acestea. Unul dintre ei, poetul venit din Turia grecească, Teohar Mihadaş, poate fi exemplar pentru destinul acestei minorităţi de onoare, care şi-a făcut întotdeauna un titlu de glorie chiar din aceasta.


Destinul armân a fost mai degrabă crunt şi crud, invidiile celorlalţi din vecinătate conducând la răzbunări şi gânduri negre, chiar şi atunci când n-a existat vreo justificare. Peste tot unde au fost sau unde i-a trimis soarta, alungaţi sau doar transhumanţi, s-au impus ca model de conduită, de abilitate în obţinerea prosperităţii, au trezit antipatii şi li s-au pus stavile adesea necinstite. Teohar (darul lui Dumnezeu din greacă, deci ceea ce înseamnă Bogdan pe linie slavă) şi Mihadaş (nume foarte evreiesc, care înseamnă ceva ce am uitat în ivrit, dar e clar că înseamnă, parcă “mai mult”, în fine, nu are importanţă, decât pentru că evreii i-au revendicat adesea pe aromâni, poate pentru superiorităţile lor dovedite), a plecat alungat de greci din nişte munţi (Pind) pe care i-a îndrăgit şi pe care i-a început prin a-i cânta în versuri. Nu făcuse rău nimănui, dar asta nu conta. A venit spre confraţii români cu aceeaşi inimă deschisă, dar a fost primit la fel de rău. Tânăr şi deja asuprit de simţul onoarei absolute, a refuzat să se alieze atât cu fasciştii, cât şi cu comuniştii. Oricare ar fi rămas victorioşi, l-ar fi dat pe mâna călăului. L-au judecat atunci comuniştii şi l-au întemniţat 7 ani, fără culpă, numai pentru că i-a înfruntat. La fel s-ar fi întâmplat şi dacă biruitori ar fi fost ceilalţi. Închisoarea a făcut-o mai mult pentru că, afemeiat cum sunt mai toţi armânii, în ciuda spritului lor puternic familist, a făcut curte unei june bistriţence, al cărei tată s-a nimerit să facă parte din celebra grupare anticomunistă a “sumanelor negre”. Anii de temniţă grea, pe la Aiud şi canal i-a primit cu zâmbetul pe buze, aşa cum reiese din singura carte cu adevărat de sertar care s-a tipărit (de către mine la Editura mea “Clusium”) după 1989. Nici după acest ani destinul nu i-a fost mai generos, avînd de suferit alte şi alte invidii. Teohar mi-a fost mai apropiat şi l-am urmărit mai îndeaproape, i-am chiar folosit predestinărilor. Iată, la editura amintită şi la ziarul ei care a făcut vâlvă în primii ani postdecembrişti (“Atlas – Clujul Liber”) l-am adus ca preşedinte onorific al Casei de editură (cea dintâi din ţară, singura înffinţată în chiar decembrie, 26, 1989), pentru că, având noi tendinţe de opoziţie la ceea ce începuse deja să se arate păgubos, aveam nevoie de un port-drapel. A primit cu curaj şi demnitate, deşi l-am avertizat că va încasa destule picioare în fund, dar că el era obişnuit cu aşa ceva, iar eu trebuia să rămân în umbră, ca să pot să ţin sus steagul la nevoie (şi au fost destule nevoi). A fost chiar dat în judecată de un procuror, Nicoară, pentru calomnie de presă, proces pe care evident l-a pierdut, tot cu zâmbetul pe buze, dar amenda de cam 5000 de lei i-am plătit-o eu, prin editură. Poate că mă înşel, dar cel care l-a învins pe marele poet, veştejindu-l încă o dată, este azi prefectul judeţului Cluj, cel puţin după nume.


Greu de imaginat o asemenea personalitate, care venea des la mine (conduceam casa respectivă de editură) şi mă ruga să-i suspend renta pe care i-o stabilisim, pentru că zicea el că nu face nimic pentru ea. Oricum, suma respectivă, de altfel modică, o preda nedezminţit celor doi nepoţi ai lui cu nume, evident, aromâneşti. Nu l-am ascultat, asigurându-l că a făcut destul şi că o merită.


De murit, a murit cu egală demnitate, refuzând să ia medicamentele care l-ar fi putut ţine în viaţă, pentru simplul motiv (ca la eschimoşi sau la şamanii amerindieni) că l-au lăsat la 78 de ani puterile şi nu mai suporta să devină o povară pentru el însuşi şi pentru cei din jur. Presa clujeană l-a omagiat oarecum inspirat, titrând “A plecat haiducul! Şi i-a publicat o fotografie foarte vie şi deloc împăcată cu soarta.


Cam aşa a fost şi istoria generală a aromânilor. Diverse teorii i-au alungat fie din nord spre sud, fie dinspre nord spre sud, la mijloc fiind Dunărea şi Carpaţii. Mai sigur e că i-au tratat cu ură grecii, care nu că vroiau să-i extermine (deşi cereau aceasta prin presa anilor 70 chiar, pe vremea puciului generalilor), dar vroiau să-i asimileze, să-i grecizeze cu orice preţ, aducându-le astfel un sângeros omagiu. Nici în Serbia, nici în Bulgaria nu au fost mai iubiţi, pentru că pe unde ajungeau, fiind alungaţi din averile lor originare, îşi refăceau repede bunăstarea, iată aceasta trezea invidie. Într-o carte despre aromânii izolaţi în sudul Bulgariei, un comentator român, Gh. Sp. Popescu a dat dovada omagiului invidios al localnicilor. Întrebând de ei prin satele în care se spunea că trăiesc, asta în ultimele decenii, bulgarii răspundeau cu o înciudată apreciere: “acolo unde sunt cele mai arătoase case, acolo trăiesc valahii!” Nici românii-români n-au fost şi nu sunt prea calzi cu armânii, din moment ce aproape i-au uitat prin văgăunile Balcanilor, ale Pindului sau în îndepărtata Istrie.
De unde oare această rezistenţă nesfârşită la loviturile soartei? Cum s-au ridicat din nou şi din nou după ce li s-au năpăstuit civilizaţiile înfloritoare de la Moscopole şi Bitolia, din Veria şi Skopje, din Fiume şi Dobrogea românească? Dacă l-ai fi întrebat pe Mihadaş aceasta ar fi răspuns cu trei degete: familia, cinstea şi credinţa. Familia era biserica lor, pentru că bisericile li se dărâmau, periodic, ca-n Meşterul Manole (meşterul însuşi părând a fi fost, după nume, armân).


În familia mea rămăsese poveste că armânul nu căra bagaje. Le lăsau în grija femeilor, aprigelor armânce, pentru că ei mergeau în faţă, cu puştile gata să apere onoarea acelor femei. Armânul mai degrabă murea decât să rabde a-i ofensa cineva muierea, dar de regulă nu murea.


Cuvântul de onoare şi ţinerea lui au fost şi mai sunt legi nescrise pentru ei şi aşa au câştigat de fiecare dată, ridicându-se prin cinste din josul unde îi arunca necinstea altora.


Credinţa ortodoxă, cel mai adesea sobră, ca şi pornirea patriotică, i-a dat tăria şi starea de dreptate.


Iar peste toate cele trei, ar fi zis Teohar, strângând cele trei degete în pumn, a fost limba strămoşească, armâna. În general alte popoare au ridicat imnuri de slavă limbilor lor, numai aromânii i-au dedicat un majestuos blestem: “Blăstem mari s-aibî n-casă/ Cari di limba-a lui s-alasî.// Cari ş-lasă limba lui/ S-lu ardă pira-a focului,/ Să s-dirină yiu pri loc,/ Să-li si frigă limba-n foc.” – aşa grăieşte verşul înverşunat al lui Costa Belimace, în ceea ce a devenit un fel de imn neoficial, dar sfânt, al aromânilor, Dimândarea părintească, pe care de fiecare dată pe unde se ducea cu gând scriitoricesc, Teohar era pus s-o rostească, cu un avânt actoricesc demn de toată lauda.
S-a mai şi exagerat, unii cercetători, aprigi şi ei, ca toată naţia, trăsătură naturală a armânilor, mai susţin că armâna ar fi limbă aparte şi că din ea s-a născut până şi… limba latină. Nu se poate lua aceasta în seamă, dar se reţine pentru demnitatea cuvântării, una din cele pricini pentru care, în ciuda vicisitudinilor sorţii, aromânii au supravieţuit. Pentru că respectul pentru limba maternă, care sună destul de straniu şi pe alocuri străin de uşurătatea altor limbi, a generat în primul rând cultură în trăinicie. Iubind cartea, învăţătura şi rosturile lor înţelegându-le, aromânul a supravieţuit şi va supravieţui prin ele şi dacă s-ar întâmpla să dispară. Încă o mândrie care provoacă invidii şi duşmănii, deşi n-ar trebui, ci dimpotrivă, ar trebui să nască elogii, este uriaşa listă cu mari personalităţi. Teohar zicea şi el, dar mulţi sunt de acord şi chiar lărgesc lungul şir de nume: Andrei Şaguna, Zaharia Carcalechi, Asthanasie Marienescu, fraţii Mocioni, apoi Blaga, Goga, poate şi Eminescu, un pic din Sadoveanu, clanul Papahagi (Tache, Pericle, Marian), Theodor Capidan, familia Nasta, Iorga chiar, ca să nu mai amintim pe contemporanii Toma şi Matilda Caragiu, Ion Caraion, Ion Caramitru, Ion Pacea, Nicu Saramandru, Gheorghe Caragiani, Hristu Cândroveanu şi de ce nu, cel mai popular, cel considerat regele fotbalului românesc Gheorghe Hagi. Iar lista este mult mai bogată.


Dar nu numai pe lumea românească, ci şi pe celelate lumi unde s-au adăpostit, au dat valori: Vanghelis, eroul naţional al grecilor, se pare că şi fostul preşedinte Costa Caramanlis, cei doi fraţi bulgari care au înfiinţat universitatea sofiotă, albaneza Maica Thereza (Premiul Nobel pentru pace), marele dirijor de la Berlin Herbert von Karajan, parizianul Constantin Tacu (unul dintre cei mai renumiţi editori din lume), americanul Tiberiu Cunea, nemţoaica Kirata Iorgovan-Mantsu şi câţi şi mai câţi.


Cu asemena tării şi trăinicii se câştigă veşnicia, nu se moare: armânu’ nu chiară – zice el şi se încruntă, în acelaşi timp cu zâmbet discret, aşa cum arată în eternitate chipul regretatului Teohar Mihadaş.

 

Valentin TAŞCU

 

P. S: Cine va cuteza să citească romanul subsemnatului, Miluta, apărut la 2004, va constata că acest destin este asemănător şi pentru personajul său, în care autorul se recunoaşte în mare măsură pe sine
 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)