August 1944 - Lupta de la Lipăneşti

Wilfried H. Lang

 

În august 1944, Armata Română a trecut de la camaraderia germană la tovaraşia sovietică


Războiul exclude sentimentele. Wilfried H. Lang, pe atunci tânăr încărcător  „Flakhelfer”, de 19 ani, a fost pus într-o situatie deosebită în noaptea de 23/24 august 1944, din cauza schimbarii raporturilor, care până atunci erau fireşti, chiar prieteneşti, între forţele române si armatele celui de-Al Treilea Reich. Cu ultimele trupe germane, Wilfried Lang a părăsit ţara în care s-a născut, încercind să-şi găseasca refugiu în acea a părinţilor săi. Altfel, ar fi riscat să păţească la fel ca tatăl său, şi anume să ajunga în prizonieratul sovietic. După căderea Berlinului, fiind unul dintre ultimii luptători Volksstrum, Wilfried Lang s-a întors în România să-şi facă o carieră. Ignorat, s-a reîntors în Germania, unde a urmat cariera de petrolist, aşa cum făcuse şi tatăl său în 1920, în Romania, la «Royal Dutch» din Câmpina, cu un succes deosebit. Nu a uitat niciodată ca s-a născut în România, dar nu a uitat nici clipele dramatice din zilele de 23/24 august 1944. O demonstreaza faptul că este autorul filmului documentar «Un Stalingrad pe Dunăre»
[[1]], care prezintă înfrângerea armatelor germane, între Dunare şi Muntii Carpaţi, la sfârşitul lunii august 1944. Filmul, a fost primit excelent in Germania si contine marturiile unor veterani ai luptelor purtate atunci. Acelaşi Wilfried H. Lang a organizat, pe 30 martie 1995, în fosta capitală a Cavalerilor Teutoni, Bad Mergentheim, un simpozion cu tema «23 August» la care au participat numeroşi invitaţi şi personalităţi, printre care s-a numărat şi fostul Suveran al României, Mihai.” (Florian Bichir)

 

„La 23 august 1944, soldatul german a perceput răsturnările din România ca pe o trădare. După mai bine de cinci decenii, dovadă a spiritului de onoare german, nici unul dintre veteranii care au participat la simpozion nu i-au făcut Regelui vreunun reproş, deşi unii dintre ei au făcut până la zece ani de prizonierat în condiţii atroce, la ruşi...” (Wilfried H. Lang)

 

Zilele de după 23 august 1944, trăite de un militar german, participant la evenimente

 

Stare de confuzie generală

Ziua de 24 august 1944 a început într-o confuzie totală. În urma proclamaţiei Regelui Mihai I din seara zilei de 23 august1944, prima reacţie a fost de nedumerire şi confuzie generală de ambele părţi, germană şi română. După bombardamentul unor obiective centrale din Bucureşti de către o escadrilă de avi­oane Junkers JU 87 („Stuka”), confuzia a fost chiar mărită, iar declaraţia de război a României către Germania, rămănând fără ordine de execuare amănunţite pentru trupele române, nimeni nu ştia cum trebuia acţionat.

Ar fi de menţionat că pe-atunci, divizia a 5-a antiaeriană a Wehrmachtului, care apăra spaţiul aerian al României, de fapt o divizie specială, lărgită, aflată sub comanda generalului Kuderna, cuprindea cca. 228 de guri de foc cu calibre între 88 şi 128 mm, ulti­mele fiind acele tunuri uriaşe, pe afet de cale ferată, (ex: Boldeşti) care trăgeau ghidate prin radar, devenind între iunie-august 1944 spaima fortăreţelor zburătoare ale U.S.A.F. Aceste baterii erau completate de cca. 16 baterii de 88 mm româneşti, deci încă 64 guri de foc, care luptau împreună cu nemţii. Subzistenţa şi aprovizionarea bateriilor româ­neşti cu muniţie era asigurată tot de bateriile germane.

Membrii misiunii militare germane în România, care cuprindea atât Statul Major al divi­ziei a 5-a Antiaeriană cât şi Statul Major al Comandamentului de Sud al armatei germane, cu generalii Hansen şi Gerstenberg, au fost luaţi prizioneri, respectiv s-au predat fără luptă trupelor române. Echipajele bateriilor de antiaeriană germane din perimetrul judeţului Prahova, rămănînd astfel fără comandanţii lor de divizie, au apelat prin radio la Marele Stat Major (O.K.W.) din Germania, de unde nu primeau decât ordinul stereotip: „Rezistaţi până la ultima picătură de singe”. Cum asemena tâmpenii deveniseră deja arhicunoscute în timpul retragerii de pe teritoriul sovietic, comandanţii bateriilor de pe valea Teleajenului s-au hotărât să se concentreze în apropierea loca­lităţii Scăeni, unde se afla o cazemată subterană de comandament, din beton armat, şi un depozit de muniţie cuprinzător.

 

Nici romanii, nici germanii nu vroiau să lupte, unii împotriva celorlalţi

Echipajul bateriei grele germane, care se afla în imediata apropiere, a primit ordin pe data de 25 august să se retragă spre comuna Scăeni. Ofiţerul de legătură român, locotenentul Petrescu, a venit în tabǎra germanǎ pe data de 26 august, sfătuindu-ne să ne retragem, ei având ordin să ne atace a doua zi. Artileriştii români, de fapt, nu aveau de gând să lupte împotriva noastră din două motive bine definite: pe de-o parte fuseseră fraţi de arme, luptând cot la cot cu noi până mai alaltăeri, pe de altă parte cunoşteau puterea noastră de foc, nefiind nebuni să se sinucidă.

 

Înţelegeri româno-germane

Pentru a respecta totuşi ordinele primite dela şefii lor ignoranţi din Bucureşti, s-a convenit un atac formal, la care să se tragă în aer, respectiv pe teren viran cu tunurile. Atacul din zorii zilei a durat cca. 10 minute şi s-a soldat cu o gleznă scrintită a unui ostaş român, care călcase într-o goapă de pe câmp. A doua zi însă, deci pe 28 august 1944, a sosit la faţa locului Reg. 32 Infanterie Butuleasa. Locot. Petrescu ne-a prevenit şi ne-a implorat să plecăm, infanteria ur­mând a ne ataca a doua zi. Noi, la rândul nostru am rugat partea română să nu ne ata­ce, deoarece ne-având armament de infanterie, trebuia să ripostăm cu tunurile de 88 mm.

 

Măcelul de la Lipăneşti

În zorii zilei de 29 august infanteria română a atacat totuşi. Am fost nevoiţi să ne apărăm prin foc de tun. Rezultatul a fost un dezastru pentru infanteriştii români. După ce s-au repliat trupele române, am fost atacaţi cu aruncătoare de 88 mm, care ne-au decimat în mod serios.

 

În seara aceleiaşi zile, târziu, ne-am retras apoi în direcţia Lipă­neşti, unde am intrat într-o ambuscadă ce ne fusese pregătită acolo. Datorită unei companii de ucrainieni din armata lui Vlasov, care luptau de partea germană cu o dârzenie nemaipomenită, am reuşit să spargem cordonul românesc de încercuire, trecând mai departe spre Vălenii de Munte, Cheia şi apoi Braşov.

 

De la Braşov, în gulag

Primind promisiunea că vor rămâne în prizionierat românesc, mulţi soldaţi germani s-au predat necondiţionat forţelor armate româneşti. Această promisiune nu a fost însă respectată şi aproape toţi au pierit, mai târziu, în lagărele sovietice.

După război nu am mai auzit despre niciunul dintre cei, care se predaseră în ziua de 30 august 1944 la Braşov. Un grup, în care mă aflam şi eu, am continuat drumul spre Ghimbav, unde speram să întâlnim aviaţia germană de vănătoare. Aceştia însă, se retrăseseră cu două zile înainte, nestingheriţi de nimeni. Grupul nostru, format din doar 18 oameni, s-a retras apoi până pe malul drept al Mureşului, unde am fost întâmpinaţi de honvezii maghiari.

 

Propaganda funcţiona în ambele sensuri

 

În privinţa acelui atac aerian neputincios a unei escadrile de avioane de luptă „Stuka”, din ziua de 24 august 1944, trebue spus clar, că Teatrul Naţional a fost lovit din greşeală în locul Palatului Telefoanelor, deoarece piloţii germani, de fapt vânători de tancuri în câmp deschis, nu erau obişnuiţi să lupte în mijlocul unor clădiri înalte din oraş. Pagubele enu­merate după aceea de partea română, fuseseră provocate în cea mai mare parte de aviaţia americană cu câteva zile în urmă, iar acel „măcel îngrozitor” a fost o pură in­venţie a propagandei regale. Regele era furios că i se distrusese locuinţa, aşa zisa „casă nouă” din spatele aripei drepte a palatului regal. Acele patru avioane, care au efectuat doar patru raiduri, au aruncat în total 40 de bombe uşoare, de 50 Kg şi 8 bombe de 250 Kg, care nu şi-au nimerit ţintele nici pe jumătate. Ceeace i-a în­spăimântat pe oameni, a fost zgomotul asurzitor şi demoralizant pe care îl făceau aceste avioane „Stuka” (Junkers 87) în picaj. Faţă de miile de tone de bombe grele aruncate doar cu cîteva zile înainte de americani şi englezi, acest atac a fost mai mult simbolic, iar din punct de vedere militar absolut inutil.

Ceeace ar fi de scos în evidenţă, este pe de-o parte dezorganizarea în conducerea am­belor tabere iar pe de altă parte, modul de rezolvare parţială a situaţiei pe calea unei judecăţi lucide a unităţilor subalterne. Trebuie arătat cum au fost sacrificate în mod birocratic şi inutil mii de vieţi omeneşti, pentru că unii conducători militari din ambele tabere au dat ordine pripite sau prost gândite, fără a ţine cont de situaţia reală de pe teren.

 

Cifre eronate, date controversate

 

    Nota:

În studiul domnilor dr. Alecsandru Duţu şi Petre Otu sunt unele cifre eronate:

Wehrmacht-ul (Armata germană) a pierdut pe teritoriul României, în special în urma schimbărilor dupǎ la 23 Aug.1944, un efectiv cuprins între 400.000 şi  470.000 de ostaşi. Să luăm ca cifră medie 440.000. Despre 61.500 nici nu poate fi vorba, sau eventual doar în zona Ploieşti-Bucu­reşti-Dunăre. În filmul documentar realizat de mine în anul 1995, intitulat „Staligradul de la Dunăre”, am arătat că în urma lui 23 august 1944, au pierit de două ori mai mulţi ostaşi germani, decât în adevăratul Stalingrad din iarna 1942/43.

 

      Luftwaffe (Aviaţia germană) a pierdut pe teritoriul României, în tot timpul războiului 128 de avioane de vănă­toare, majoritatea la apărarea împotriva fortăreţelor zbură­toare ale aliaţilor Vest. Incluse fiind şi acele avioane germane Messerschmitt ME 109, pilotate de aviatori români la apărarea spaţiului aerian al României. În urma luptelor de la Băneasa s-au pierdut 8 avioane: 4 de transport, care urmau să scoată telefo­nistele germane şi restul personalului fe­minin din zona de luptă, 2 avioane de vănă­toare, şi două avioane defecte din hangar. Cifra de 222 este absolut eronată.

 

      Kriegsmarine (Marina militară germană). După 23 Aug.1944 nemţii au pierdut în total 48 de nave fluviale şi nici o singură navă maritimă. De unde vine cifra de 348, este inexplicabil. Poate s-au numărat şi pontoa­nele de pe Nistru, distruse în timpul luptelor pentru apărarea Basarabiei.

 

 


[1]  Pentru faptul că filmul-documentar „Un Stalingrad pe Dunăre” redă unele mărturii şi declaraţii „neconvenabile” ale unor martori oculari, în România nu a fost încă difuzat. Cu acordul realizatorului, distinsul domn Wilfried H. Lang, trăitor în Germania, o vom face noi. În curând îl veţi putea viziona în revista ART-EMIS şi/sau pe You Tube.