Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

August Treboniu LAURIAN

 Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

Lucrarea Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului Temisianu, apărută la Bucureşti în 1848, este o carte rară, adeseori citată, dar cu titlul preluat cel mai adesea din vechi surse bibliografice, fără să fie efectiv citită şi chiar, uneori, fără să i se cunoască autorul. Că nu i se cunoştea autorul nu e de mirare, pentru că – desigur, din anumite motive politice, din acea vreme – o parte din tirajul cărţii a apărut fără numele autorului; credem că astfel au fost tipărite exemplarele destinate pentru Banat şi Ardeal. La cumpăna dintre secolele XIX-XX, Patriciu Drăgălina, în istoria sa despre Banatul Severin[1], nu face nici o trimitere la Temisiana…, iar George Popoviciu în Istoria românilor bănăţeni, apărută la Lugoj în anul 1904, face trimiteri la Timisiana…, fără să consemneze autorul ei. Abia în anul 1945, I.D. Suciu, menţionând începuturile istoriografiei Banatului, după Griselini şi Nicolae Stoica de Haţeg, îl aminteşte pe August Treboniu Laurian cu a sa Temişana sau Scurtă istorie a Banatului Temişan (vedem că George Popoviciu şi I.D. Suciu folosesc grafia Temişana, nu Temisiana, cum a scris A.T. Laurian). I.D. Suciu a cunoscut lucrarea, aşa după cum dovedeşte prezentarea pe care o face cuprinsului acesteia[2].

Ce îl va fi determinat pe ardeleanul August Treboniu Laurian să scrie această lucrare? Deocamdată răspunsul sigur se lasă încă aşteptat. Iniţiativa de a duce la capăt acest demers pare cu atât mai dificilă, cu cât autorul avut în atenţie se dovedeşte un bun cunoscător al spaţiului bănăţean, nu numai din documente, ci şi din investigaţii proprii pe teren, fiind interesat să surprindă şi „memoria locurilor” vizitate. De pildă, referindu-se la „Paul Chinezu, românu născutu din Temisiana[3], cel mai famos Generariu după Ioanne Corvinu pre timpurile acele (…)”[4], August Treboniu Laurian constată că „poeţii populari temisiani caută şi acum faptele eroului lor. La Temisioara se vede încă portretul lui: un omu mare la statură şi nervosu, tiindu în dinţi pre un Turc, pre umărul dreptu altu, şi suptu suoara stangă pre al treile”[5]. Semnificaţia poreclei („cognumelui”) acestei personalităţi istorice este lămurită astfel: „Dară cognumele lui de Chinezu, pre care în Temisiana până astăzi se însemnează dregătoriulu primariu preste unu satu, se arată că deşi era ţăranu[6], însă era omu cu autoritate între conseminii săi”[7]. Dacă nu cunoaştem motivele personale care l-au determinat pe August Treboniu Laurian să elaboreze, în tinereţea sa, această lucrare – prima lui operă istoriografică reprezentativă – putem să ştim care au fost imboldurile de natură istorică şi patriotică pentru scrierea Temisianei. Autorul este de părere că (în continuare în citatele din operă folosim ortografia actuală) „această parte a Daciei superioare, sau mai determinat a celei occidentale, este una dintre cele mai interesante în respectul istoric. Ea e punctul cel dintâi care s-a ocupat de romani, ea e locul cel dintâi care s-a colonizat de străbunii noştri, ea e teatrul rezbelelor în cursul a 1800 de ani, ea e ceea ce a păstrat limba română cu o originalitate proprie prin o vicisitudine de nenumărate calamităţi, ea e ceea ce au produs oamenii cu care se pot gloria românii în istoria lor, şi cărora străinii le sunt datori mulţămită”[8]. Şi, în încheierea acestei introduceri în tema lucrării, autorul îşi exprimă speranţa că lucrarea va fi parcursă cu plăcere de cititori şi că va avea un rol educaţional pentru aceştia: „Noi sperăm – scria August Treboniu Laurian – că istoria ei (Timisianei – n.n. T.C.) va fi desfătătoare şi totodată instructivă pentru lectori”[9].

Că prin istoria Temisianei el urmărea un scop instructiv-educativ, aflăm din ultimul pasaj al lucrării, aceasta având un pronunţat caracter didactic: „Noi încheiem aici această istorie atât de interesantă – scrie Laurian cu satisfacţia lucrului împlinit – şi aducem aminte românilor că dacă n-am pierit prin atâtea suferinţe, în un curs de secle aşa de îndelungat, trecând prin atât de multe probe, să nu pearză speranţia pentru viitoriu. Tatăl cel ceresc, care a provezut de dânşii prin atâtea secle, îşi va întinde provedinţia sa cea divină şi de aici înainte asupra lor, numai şi ei să crească în virtute, să-şi cultive mintea, să-şi nobilească inima şi să se facă demni de o soartă mai fericită”[10]. Constatăm, deci, din acest citat, că, pentru August Treboniu Laurian, istoria are o valoare educativă-naţională. Fiind o învăţătoare a naţiunii, istoria trebuie să ofere învăţămintele – implicit, îndreptările – pentru viitor.

Caracterul didactic al scrierilor sale se evidenţiază din perspectiva erudiţei lui, mai ales în domeniul lingvisticii, aşa cum învederează valoroasa lucrare Tentatem Criticum… (Viena, 1840), pe care a publicat-o la vârsta de 30 de ani. Prin aceasta, August Treboniu Laurian s-a afirmat plenar în filologia românească, fiind un continuator important al Şcolii ardelene, în lumina spiritului latinist, exagerând principiile acestuia. Faptul din urmă este compensat, din fericire, prin contribuţia lui adusă pe latura documentară, prin tratarea critică a izvoarelor de istorie a limbii şi – ceea ce ne interesează pe noi în această lucrare – prin evidenţierea principiilor sale teoretice privind istoria românilor. August Treboniu Laurian s-a afirmat în istoriografia românească de la mijlocul secolului al XIX-lea în cadrul curentului romantic, continuând ideile latiniste ale Şcolii Ardelene. Pe linia aceasta, el a contribuit la dezvoltarea istoriografiei româneşti din vremea sa, când scrisul istoric era subordonat unor comandamente naţionale, caracteristice epocii paşoptiste.

Cum a corespuns lucrarea Temisiana acestor considerente? În primul rând, prin faptul că teritoriul acestei istorii este o vatră primară a românităţii noastre („punctul cel dintâi care s-a ocupat de romani”) şi a conservării deosebite a limbii române („cu originalitate proprie”), provenite din latina strămoşească. Şi, totodată, această arie a românităţii în Evul Mediu „a produs oameni cu care se pot gloria românii în istoria lor şi cărora străinii le sunt datori mulţămită”, aceştia fiind Iancu de Hunedoara, Matia Corvinul şi Paul Chinezul. Începutul Evului Mediu al Temisianei – pe care Laurian o localizează în teritoriul dintre Mureş şi Dunăre, dând gradele de latitudine şi longitudine ale zonei – ar fi în timpul „ducatelor pe care le formară românii supt suzeranitatea bulgarilor; de când, în Temisiana, istoria, ne păstra ducatul lui Claudiu (Glad – n.n. T.C.) între Maresiu, Tissa şi Dunărea (…)”[11]. Pătrunderea ungurilor în ţinuturile româneşti este prezentată în baza izvoarelor narative din opera Gesta Hungarorum, lucrare scrisă de „Notariul lui Bela”, cum notează Laurian. Potivit acestei scrieri (Anonymus Belae Regis Notarius Historia septem Ducum, Cap. 7, et sequentibus) el prezintă confruntarea dintre Claudiu (Glad) şi unguri, începând cu lupta de la râul Timiş. „Ducele acelei ţări”[12] i-a întâmpinat pe unguri „cu mare oaste de călări şi de pedeştri Români (Blaci) Cumani şi Bulgari”[13]. În continuare arată că, după ce oastea lui Glad a fost înfrântă, aceasta, fiind urmărită de unguri, s-a retras în fortăreaţa Keve (Cuvin), fără să mai facă faţă atacurilor duşmanilor. A avut loc înţelegerea de pace între ducele Glad şi căpeteniile oastei ungureşti Zuarad, Cadusa şi Boyta.

August Treboniu Laurian subliniază un adevăr istoric foarte important, anume că „ungurii (…) au supusu şi pe Temisiana, însă nu o au împopulatu cu unguri, nici nu o au guvernatu prin unguri, ci o au lăsatu, totu suptu guvernul tributariu al următorilor lui Claudiu, până pre timpul lui Ştefanu. Acest duce unguresc după ce se baptează prin preoţi de ritul oriental, trecu la cel occidental şi căpătă de la Pontefice roman nume de rege al Ungariei cătră anul R. 1753 Ch. 1000”[14]. Acesta – adaugă Laurian – manifestă un mare zel nu numai pentru a-i creştina pe păgâni, „ci şi de a întoarce pre creştini la ritul occidental”.[15] De aceea regele ungar, „se sculă cu armele asupra lui Giula, ducele Transilvaniei, pre care îl bătu, dară mai greu îi fu a supune pre Optum, ducele Temisianei”[16]. Autorul dă multe informaţii despre Optumu (Ahtum), folosindu-se de Cronica Notarului Anonim, precum şi de Legenda Sfântului Gerard. Din aceasta a reprodus, în traducere românească, întregul fragment referitor la Ahtum. Astfel, cititorii români i-au cunoştinţă despre faptul că acesta era „un principe putinte” care se botezase („baptezase”) în cetatea Vidinului „după ritul grecilor”. Cu binecuvântarea episcopilor greci a construit în cetatea Marasiana (Morisena), unde îşi avea reşedinţa, o mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în care a aşezat un egumen cu călugări de rit bizantin. Sub conducerea sa „era ţara de la râul Crisu până lângă Transilvania şi până la Vidin şi Severin, din care cauză întrecea pre Rege cu mulţimea armaţiilor şi în loc a-l respecta, îl despreţuia”[17]. Între Ahtum şi regele Ştefan I războiul a devenit iminent. Folosindu-se de trădarea lui „Cinadu (Sunad)”, Ahtum a fost ucis, astfel regele Ştefan I putând să pună stăpânire pe Temisiana, „care veni supt domnia lui Cinadu (român şi el, precum se înţelege din Acte)[18] care, în limba latină, se numi Comite, iar în limbile vulgare, de pe atunci, se zise Banu, de unde vine şi numirea de Banatul Temissian, care şi-o ţinu acea provincie până în zilele noastre”[19].

A. T. Laurian greşeşte, în privinţa perioadei apariţiei în istorie a denumirii Banat pentru o unitate teritorială administrativă. Aceasta a apărut pentru o formaţiune teritorială cu funcţie de apărare a graniţelor, de tipul mărcilor din feudalism apusean. Fiind de origine sud-slavă, aceste formaţiuni au fost adoptate de regatul feudal ungar, care, în secolele XIV-XV, avea la frontierele sale cinci banate: Banatul Severinului, Banatul Macivei, Banatul Sói, Banatul Ozora şi Banatul Slavoniei, ultimul devenind Banatul Croato-Slavon[20]. Laurian ştia că „demnitatea banilor era atât de însemnată, încât aceasta se considera în aceeaşi categorie cu a Ducilor (Voievozilor) Transilvăneni”[21]. Sunt prezentate sumar realităţi istorice din timpul „Regatului Româno-Bulgar din dreapta Dunării”, când „se sculară cei doi fraţi români, Petru şi Assanu în Dacia lui Aurelianu şi bătură pre Buzantini” (în anul 1186), şi când în 1203, „Ioaniţiu, imperatoriul Românilor, se recunoscu rege de către Papa Inocenţiu III, cu care se unise în respectul eclesiastic”[22]. Independent de sursele documentare, Laurian, evidenţiază apăsat originea românească a celor trei conducători şi le pune în lumină o seamă de calităţi exemplare.

Aprecieri pozitive are şi pentru Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, chiar dacă acesta a continuat expansiunea de cucerire în teritoriul românesc. Se poate bănui că aprecierea regelui se datora originii lui italiene (franco-napolitane): „După stingerea familiei Arpadiene, se sui pe tronul Ungariei Carlŭ Robertŭ din Sicilia, omu ingeniosu, dar totodată şi foarte ambiţiosu”. Utilizând Cronica Hungarum (Partea II, cap. 9) de Thuroczy, autorul Temisianei prezintă „războiul (lui Carol Robert) cu Mihaiu Bassarabă care domnea pre timpurile sale în Ţara Românească”[23].

Nu mai reţine fapte memorabile în istoria Temisianei, până în epoca lui Iancu de Hunedoara. „Pre atunci se afla în Ungaria un Român, anume Joanne Corvinŭ cu supranumele Unniade (de la proprietate familiei Unniǎdoara, cea donată de regele Sigismund). Prin faptele sale cele însemnate Unniade se înălţase din militar comun până la demnitatea de Voievod al Transilvaniei şi de Ban al Severinului. Victoriile repurtate în contra Turcilor îl puseră în fruntea tuturor Generalilor de pre timpul său”[24]. În privinţa vieţii şi activităţii lui Iancu de Hunedoara, citează bibliografia următoare: „Thurotz, Cronica Hung., partea VI, 30; Aeneas Silvius, Historia de Europa. De Ungaria, Cap. I, et. 2 şi Bonfinius, Rerum Hung. Decade III, lib. 4, et. 9; «Magazinu istoricu», Tom I, p. 69, et. seq”. Laurian se referă în continuare, în mod succint, la marile bătălii ale lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor şi la rolul său pentru restabilirea unui oarecare echilibru în viaţa socială a regatului ungar. Cu mâhnire arată că sunt istorici care, în ce priveşte originea lui Iancu de Hunedoara, susţin fantasmagorii, pentru că nu vor să accepte că o personalitate de asemenea anvergură ar putea să provină din neamul românesc: „Mărimea faptelor lui Unniade, care întrecu toate ficţiunile imaginaţiei, produse în capetele cele încărcate de fabule aventuroase părea că el nu poate să fie fiul unui Român, însemnatu numai prin virtuţile sale cele militare, ci că trebuie neapărat să fie fiu de imperatoriu[25], dară cercetările critice ale modernilor au nimicit toate acele plăsmuiri copilăreşti (…). Tatăl său fu Voicu, fiul lui Serbanu, care servise ca officiaru la curtea lui Sigismundu, şi pentru serviciile sale căpătase de la Rege castelul Unniǎdoara pentru sene şi pentru fraţii săi, Radu şi Mogoşu, şi pentru fiul său Joanne, eroul nostru (…) de unde şi supranumele lui de Unniade”[26].

O secvenţă specială îi acordă în lucrare „Temisianei sub domnirea lui Mathia Corvinul”, evidenţiind aici activitatea militară şi diplomatică a lui Paul Chinezu şi Josa de Somu, comiţii „Temisianei”, ambii – după opinia sa – de origine română. În continuare, sunt capitole scurte, referitoare la răscoala ţăranilor sub Vladislav al II-lea, la bătălia de la Mohacs şi la ocuparea „Temisianei” de către turci.

Prezintă, potrivit unor izvoare documentare maghiare, situaţia, „Temisianei” sub turci. O largă viziune istoriografică, cu cu accent pe aspectele diplomatice, învederează A.T. Laurian, prezentând „legământul între Rudolfŭ II, Sigismundŭ Batori, Michaiu Viteazul şi Aron D(omnitorul) Moldaviei în contra turcilor”. Într-un capitol aparte este înfăţişată personalitatea istorică a lui Mihai Viteazul, subliniindu-se importanţa victoriilor sale, apoi destinul lui tragic, el fiind victimă a potrivnicelor conjuncturi politice europene din vremea sa. Tot o înţelegere istorică adecvată dovedeşte Laurian şi când cuprinde în lucrare aspecte privind relaţiile împăraţilor germani cu principii Transilvaniei. Atrage atenţia asupra unui moment istoric crucial, din ultima parte a secolului al XVII-lea, cel al înfrângerii turcilor, la „împresurarea Vienei”, bătălie care dovedea superioritatea noilor forţe armate din Europa faţă de oastea otomană. Curând, după această bătălie, austriecii începând ofensiva împotriva turcilor, cu scopul de a-i alunga din Europa Centrală, „Temisiana” devine „theatrul răzbelelor între germani şi turci”. În bătăliile acestea se afirmă prinţul Eugeniu de Savoia, pe care Laurian îl prezintă cu admiraţie şi simpatie. Se simte, parcă, o înaripare a condeiului istoricului August Treboniu Laurian descriind luptele pentru eliberarea de sub ocuparea otomană a cetăţilor Lipovei, Timişoarei, Belgradului, ajungându-se la „totala curăţire a Temisianei de turci”[27].

Cu momentul instaurării administraţiei Curţii de la Viena în Banat, se încheie istoria „Temisianei” de August Treboniu Laurian. Aceasta este prima lucrare istoriografică, în limba română, referitoare la Banatul Timişan. Parcurgând-o în întregime, constatăm că autorul, prezentând realităţile istorice ale acestui ţinut, reuşeşte să contureze, într-o oarecare măsură, individualitatea istorică a acestei provincii, dată de faptul că aceasta a avut de-a lungul timpului o existenţă deosebită faţă de cea a teritoriilor învecinate. Acest lucru a contribuit la cristalizarea unei conştiinţe de bănăţean. Dar nu numai realităţile istorice, ci şi scrierile istoriografice şi culturale despre această zonă geografică au contribuit la împlinirea conştiinţei de bănăţean, care, la rându-i, a stimulat interesul pentru cunoaşterea trecutului acestei provincii. Şi în temeiul acestui interes perpetuu s-a dorit să apară o istorie completă a Banatului. Acest deziderat îşi are rădăcinile şi în lucrarea prezentată aici a ardeleanului August Treboniu Laurian. Dar rodul dezideratului respectiv nu s-a ivit, din păcate, nici după 160 de ani de la sămânţa istoriografică semănată de autorul „Temisianei”.

O nedumerire poate să fie pentru un istoric al istoriografiei bănăţene faptul că Laurian nu foloseşte în această lucrare opera lui Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, apărută la Milano şi la Viena în limbile italiană şi germană, în anii 1779-1780. Nu se poate crede că eruditul lingvist şi istoric nu a cunoscut cartea învăţatului italian.

În încheiere, mai menţionăm că August Treboniu Laurian s-a referit la trecutul medieval din Banat şi în Istoria românilor, partea I, partea II, partea III, Iaşi, 1853. În general, istoricul foloseşte ceea ce a considerat că este mai semnificativ în Temisiana, dintr-o perspectivă a înfăţişării istoriei organice a românilor din nordul Dunării. Titlul complet al lucrării sale este Istoria românilor din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre. Distribuită în trei părţi şi precessă de Geografia modernă a Daciei, ca studiu preliminariu la istoria românilor din Dacia[28]. Într-o viziune istorică relativ unitară, el prezintă istoria Maramureşului, Crişanei, Banatului, Transilvaniei, Moldovei, Bucovinei, Basarabiei (cea tradiţională, Bugeacul, din sudul Moldovei medievale, care avea să fie restituit ţării în 1856). Astfel, Laurian este cel dintâi istoric român care tratează istoria Banatului în contextul istoriei românilor din teritoriul fostei Daciei.

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

[1] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin. Partea I. Istoria Banatului Severin până la căderea Turnu Severinului în mâinile turcilor, 1524, Caransebeş, 1899; Partea II. Severinul sub stăpânirea principilor ardeleni, până la predarea cetăţilor Caransebeş şi Lugoj în mâinile turcilor, 1526-1658. Caransebeş 1900 şi Partea III. Războaiele între Austria şi Turcia, pentru eliberarea Banatului, până la înfiinţarea regimentului valaho-iliric 1658-1767. Caransebeş, 1902.

[2] I. D. Suciu, Nicolae Tincu-Velia (1816-1867). Viaţa şi opera, Bucureşti, 1945, p. 140. La nota 1 de la subsolul paginii: 1) Temişana pe timpurile Dacilor şi ale Romanilor; luptele cu Goţii; 2) T.(imisiana) sub Huni; Deputaţiunea lui Teodosiu II la curtea lui Atila; 3) sub Gepi şi Avari; Luptele Românilor cu aceştia la Dunăre; 4) T. ducat românesc sub suzeranitatea Ungurilor; luptele cu Bizantinii; venirea Tătarilor; 5) T. sub regii Ungariei de viţă străină; luptele cu Turcii; Ioan Corvin Huniadi, comitele Temişanei; moartea lui I. Huniadi; uciderea fiului său; 6) T. sub domnia lui Mathia Corvinul; Pavel Chinezu şi Josa de Somu comiţii Temisanei; răscoala ţăranilor sub Vladislav al II-lea; bătălia de la Mohaci; ocuparea Temişanei de Turci; 7) T. sub Turci; legământul între Rudolf II, Sigismund Batori, Mihai Viteazul şi Aron, Domnul Moldovei în contra Turcilor; Victoriile şi moartea lui Mihai Viteazul; încurcăturile Împăraţilor Germani cu Principii Transilvaniei; pierderile Turcilor după împresurarea Vienei; 8) Temişana teatrul războaielor între Germani şi Turci. Victoriile lui Eugen de Savoia; lucrarea Temişoarei de la Turci; luarea Belgradului şi a fortăreţelor de la Dunăre; totala curăţire a Temisanei de Turci.

[3] Nu este sigură această localizare, cf. Ioan Haţegan, Originea lui Pavel Chinezu, o problemă controversată a istoriografiei sud-estului european, în „Studii de istorie a Banatului”, XII, Timişoara, 1986, p. 43-56.

[4] August Treboniu Laurian, Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului Temisianu, Bucuresci. Cu tipariulu Collegiului Naţional, 1848, p. 79.

[5] Ibidem, p. 85.

[6] A.T. Laurian consemnează şi faptul că: „Tradiţia populară zice că Chinesu în juneţele sale a fost morariu” (op. cit., p. 85). Lămurirea acestei probleme, în Ioan Haţegan, op. cit., p. 44.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 2.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 145-146.

[11] Ibidem, p. 32.

[12] Corect: „ducele acelei patrii” (dux illius patriae), dar marele latinist August Treboniu Laurian, preferă să folosească termenul „ţară”, având în vedere semnificaţia vocabulei pentru delimitarea geografico-istorică, în vechime, a unui ţinut românesc.

[13] August Treboniu Laurian, op. cit., p. 33. În Cronica Notarului Anonim, textul este astfel: „cum magno exercitu equitum et peditum adiutorio Cumanorum et Bulgarorum et Valachorum”, însă, A. T. Laurian, din sentiment patriotic, îi aminteşte întâi pe români (blaci). Competentul cercetător Alexandru Madgearu e de părere că: „Nu putem şti de unde proveneau aceşti blaci din oastea lui Glad. Poate fi vorba de blacii din Transilvania, după cum, tot aşa de bine, pot fi şi români bănăţeni” (Românii în opera Notarului Anonim, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001, p. 40).

[14] August Treboniu Laurian, op. cit., p. 35.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 36.

[18] August Treboniu Laurian dăduse lungul citat din Acti S. Gerhardi Episcopi Chanadiensis, opera Ignatii C. de Battyan Episcopi Transylvaniae, Alba Carolinae, 1790.

[19] August Treboniu Laurian, op. cit., p. 31.

[20] Conf. univ. dr. Marius Bizerea, Banatul ca unitate şi individualitate istorico-geografică în cadrul pământului locuit de români, în „Tibiscus-etnografie”, volum editat de Muzeul Banatului, Timişoara, 1975. În privinţa etimologiei cuvântului ban, Marius Bizerea notează: „Etimologic, cuvântul Ban este considerat ca provenind din slavonă  (pan=domn, stăpân). Nicolae Iorga şi J. Säfarik consideră că acest termen îşi are originea în avarul bajan=conducător transmis prin intermediul slavilor. Alţii îl derivă din medievalul bauniere=steag, semnul sub care se adunau vasalii unui senior pentru luptă, acest cuvânt derivând la rândul lui din termenul ban (francez), cu sensul de adunare a vasalilor direcţi ai suzeranului, sau de teritoriu vasal care depindea direct de senior (cf. Nouveau petit Larousse, Paris, 1969, p. 99-100). În Ţara Românească banul era dregătoria cea mai înaltă după voievodul (domnitorul ţării), fiind subordonat numai acestuia (…). În Moldova ban era o boierie mică, urmând în ordine ierarhică după paharnic (…). În secolul al XIII-lea apare în partea de sud-est a Banatului, organizaţia de graniţă  a  Banatului de Severin, care însă cuprindea doar o mică  parte din teritoriul  provinciei noastre, chiar dacă admitem că tot teritoriul celor opt districte privilegiate ar fi făcut parte din acest Banat (p. 10-11).

[21] August Treboniu Laurian, op. cit., p. 31. Este citată sursa documentară: Timon, Imago novae Hungariae, Cap.VI, p. 28.

[22] Ibidem, p. 54.

[23] Ibidem, p. 59.

[24] Ibidem, p. 66-67.

[25] Ibidem, p. 67.

[26] Ibidem, p. 72. August Treboniu Laurian citează: „Elenchus Archivi fisc. lib. V Misc. Fascic. 8; Aeneas Sylvius Piccolomini, Historia de Boehemia; Antonius Bonfinius, Rerum Hungaricarum. Decade III, Lib. 9; «Magazinu istoricu», Tom I, p. 76 ş.u”.

[27] August Treboniu Laurian, op. cit., p. 130.

[28] Ne-a fost accesibilă ediţia a II-a a lucrării, din anul 1862, apărută la Tipografia statului din Bucureşti.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)