Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

Aventurile doctorului Kramer

Amintiri de Wilfried H. Lang - 2001

 

Crucea de Fier 1)

S-a petrecut în primǎvara anului 1917. Frontul de rǎsǎrit se gǎsea în plinǎ vâltoare a primului Rǎzboi Mondial. Pe un perimetru al frontului din Galiţia tocmai se abǎtea un foc cumplit, concentrat al artileriei ruseşti. Era într-un sector de legǎturǎ dintre unitǎţi germane şi austriece. Într-un cort, cam la un kilometru în spatele frontului se afla un lazaret de prim ajutor al Armatei Austro-Ungare (K.u.K 2)).  Erau aduşi acolo atât rǎniţi austrieci cât şi nemţi din imediata apropiere. Se curǎţau rǎnile, se dezinfectau, se cârpeau cât de cât şi se amputa la nevoie. Pentru îngrijiri speciale şi detaliate nu era timp. Prea mulţi rǎniţi aşteptau ajutor, chiar şi în afara cortului. Mereu se auzeau strigǎte de durere zguduitoare, acoperite în parte de vuetul exploziilor îndepǎrtate.

Morphina era pe terminate şi putea fi aplicatǎ doar în cazuri grave. Cei câţiva medici şi felceri din cort lucrau fǎrǎ încetare. Lumina era generatǎ de lǎmpi de petrol cu oglindǎ şi câteva lǎmpi cu carbid mai puternice. În timpul zilei se mai deschideau şi pânzele dreptunghiulare în chip de ferestre ale cortului.

Un colonel german cu grave rǎni la gamba piciorului drept fu adus în cort. Dupǎ o scurtǎ consultaţie medicul şef a decis: “Amputare". Colonelul a tresǎrit ca lovit de mǎciucǎ. În dreptul pulpei i se aplicase un garou 3) pentru a opri pierderea de sânge excesivǎ. Aceastǎ stare însǎ nu putea fi menţinutǎ prea mult timp fǎrǎ a provoca riscul unei agravǎri letale. Cu toate acestea colonelul s-a declarat de acord sǎ accepte acest risc dacǎ ar exista posibilitatea salvǎrii piciorului sǎu. Dupǎ sfârşitul bombardamentului rusesc şi dupǎ salvarea celorlalţi rǎniţi, pe la miezul nopţii, un tânǎr medic militar s-a apropiat spunând: “Domnule colonel, voi încerca sǎ vǎ salvez gamba. Va dura însǎ ceva mai mult şi va fi foarte dureros. Suntem în crizǎ de anestezice. În plus o septicemie nu poate fi exclusǎ."  Colonelul acceptǎ. Dupǎ douǎ ore şi ceva vasele mai mari fuseserǎ cusute cu grijǎ şi rana închisǎ cât de cât. Din cauza durerilor foarte mari colonelul leşinase încǎ de la început. Cu câteva palme şi apǎ rece a fost trezit, medicul spunându-i: “V-am cusut gamba pe cât de bine am putut. Acum doar bunul Dumnezeu vǎ mai poate ajuta". Şi dupǎ toate aparenţele Dumnezeu a fost generos.  Dupǎ transportul colonelului într-un spital bine înzestrat, departe de front, trecurǎ câteva sǎptǎmâni. Între timp situaţia militarǎ nu se schimbase aproape de loc, când într-o zi pentru dr. Kramer - acesta era numele tânǎrului medic - sosi un ordin de chemare la Statul Major al Diviziei. Urma sǎ ia parte la o ceremonie de conferire a unor decoraţii pentru merite deosebite.

Nu micǎ i-a fost mirarea aflând cǎ din partea Cartierului General German i s-a acordat Crucea de Fier clasa 1-a (EK-1). Nespecificându-se cauza, nu s-a ştiut atunci dacǎ asta nu se datora cumva gambei cârpite în lazaretul din spatele frontului cu câtva timp în urmǎ. La doi ani dupǎ terminarea rǎzboiului însǎ s-a confirmat aceastǎ presupunere. Dupǎ convalescenţa sa, colonelul cu pricina fusese avansat general şi îşi amintise desigur de cel care-i salvase sǎnǎtatea. Cam tot în acea perioadǎ, în acelaşi lazaret, şi tatǎl meu rǎnit fiind, l-a cunoscut pe dr. Kramer. În timpul retragerii de pe front s-au mai întâlnit o datǎ cunoscându-se atunci ceva mai bine.

Trebue menţionat aici cǎ dr. Josef Kramer se numea de fapt Joshua Kramer, fiind fiul unei familii evreieşti din Bucovina. În cadrul armatei cezaro-craieşti, K.u.K. pe atunci un lucru absolut normal, nefǎcând excepţie nici în Armata Imperialǎ Germanǎ.

 

20 de ani mai târziu

De mai multe ori tata îmi povestise despre evenimentele de pe front în primul Rǎzboi Mondial, printre care şi întâlnirea cu dr. Kramer în lazaretul menţionat anterior, dupǎ ce acesta efectuase operaţia complicatǎ a colonelului german. În decursul anilor tata devenise arhitect la o mare societate petrolierǎ din România. Când în 1939 sora mea mai mare s-a îmbolnǎvit grav, tata a cǎutat un medic specialist. Mare i-a fost mirarea când în cartea de telefon a gǎsit numele doctorului Kramer. La fel de mare a fost şi surprinderea acestuia sǎ întâlneascǎ un vechi camarad din timpul rǎzboiului. Ocazie bine venitǎ de reluare a relaţiilor prieteneşti de odinioarǎ. La care trebue menţionat cǎ ambii rǎmǎseserǎ "supuşi austrieci" dupǎ alipirea Transilvaniei la Regatul României în decembrie 1918. Iar dupǎ aşa numitul "Anschluss" în martie 1938, adicǎ integrarea statalǎ a Austriei în cel de al Treilea Reich 4)  sub conducerea lui Hitler, ei deveniserǎ în mod automat cetǎţeni germani fǎrǎ a se schimba mare lucru. Doar paşapoartele noi purtau acum în locul vulturului austriac un vultur german pe copertǎ. Doctorul  Kramer era foarte mândru de decoraţia sa şi se considera bineînţeles drept neamţ get-beget. La reverul vestonului sǎu purta panglica de decoraţie EK1.  Era un om simpatic şi în general foarte agreat de pacienţii sǎi şi ceilalţi cunoscuţi din oraş. Cu ocazia unei convorbiri dupǎ acel pogrom în Germania, aşa zisa Reichskristallnacht în noembrie 1938,  tata a încercat sǎ-l convingǎ sǎ plece în Anglia sau SUA. El a refuzat categoric motivând cǎ în calitate de veteran de rǎzboi şi purtǎtor a unei înalte decoraţii germane este intangibil pentru nazişti. De fapt la ora aceea nimeni din jurul lui nu ştia cǎ este de origine evreiascǎ. Chiar şi copii secretarului nazist din oraş erau printre pacienţii lui. Aceastǎ stare a continuat pânǎ în primǎvara anului 1943, când din întâmplare un scribangiu NSDAP 5) a descoperit cǎ dr. Kramer era evreu. Totuşi nu s-a schimbat nici atunci nimic, ceeace l-a fǎcut pe doctor sǎ-si vadǎ confirmatǎ convingerea cǎ nemţii l-au acceptat pe deplin ca al lor, netrebuind sǎ-i fie teamǎ de ceva. Aceastǎ convingere însǎ s-a infirmat fulgerǎtor când in vara anului 1943, acelaşi secretar de partid nazist l-a chemat la telefon spunându-i foarte scurt: “D-le doctor, mǎine dimineaţǎ la ora 6 vei fi arestat". Asta desigur a fost un şoc pentru doctor. L-a chemat imediat pe tatǎl meu la telefon relatându-i situaţia. Tata l-a sfǎtuit sa-şi facǎ bagajul, doar strictul necesar şi obiectele de valoare şi sǎ vinǎ dupǎ lǎsarea întunericului la noi. Omul nostru de serviciu îl va aştepta la colţul strǎzii ca sǎ nu fie vǎzut intrând cu valiza la noi în casǎ. Aşa s-a şi întâmplat, doctorul fiind cazat în camera noastrǎ de oaspeţi. Ziua urmǎtoare menajera doctorului ne-a relatat cum încercarea de arestare în toiul dimineţii eşuase şi cum ea încasase câteva palme pentrucǎ nu putuse sǎ le spunǎ copoilor Gestapo unde plecase doctorul.

 

Destinaţia Grecia

Trebuia sǎ vedem acum în ce fel putem proceda în continuare. Cu câteva sǎptǎmâni înainte tata cunoscuse un lt.colonel german, ofiţer de rezervǎ originar din Austria, cu care discutase mǎsuri de protecţie a rezervoarelor de benzinǎ din rafinǎria Astra Românǎ, inclusiv instalaţiile de stingere a incendiilor în cazul atacurilor aeriene ale aviaţiei anglo-americane. Lt.colonelul, un om mai în vârstǎ, arǎtase foarte puţinǎ tragere de inimǎ pentru aceste lucrǎri şi pentru rǎzboi în general, poate şi datoritǎ faptului cǎ regimentul sǎu urma sǎ fie dislocat peste câteva sǎptǎmâni în Grecia. Cu ocazia unei vizite în casa noastrǎ, tata a tatonat foarte prudent posibilitatea unei eventuale ataşǎri a doctorului la eşalonul pentru Grecia ca interpret sau asistent oarecare. Lt.colonelul, el însuşi veteran K.u.K. din primul Rǎzboi Mondial, a simţit cǎ se petrece ceva neobişnuit şi a cerut relaţii mai amânunţite. Auzind cǎ e vorba de un fost camarad austriac s-a declarat de acord sǎ ajute în mǎsura posibilitǎţilor. Când a mai aflat cǎ e vorba de un fost medic militar a avut o propunere uluitoare. Medicul regimentului sǎu se îmbolnǎvise grav şi cu câtva timp în urmǎ fusese trimis înapoi în Germania. Din cauza situaţiei dificile de pe frontul de Est nu se gǎsise pânǎ acum un înlocuitor. Problema care se punea acum era modalitatea prin care dr.Kramer putea fi infiltrat în regimentul cu pricina. La o nouǎ întâlnire cu lt.colonelul, douǎ zile mai târziu, a fost prezent şi doctorul. Dupǎ ce domnii s-au cunoscut personal, lt.colonelul a remarcat cu un umor tipic vienez: “Dragǎ doctore, dacǎ mai cunoşti jargonul nostru militar şi eşti dispus sǎ accepţi un oarecare risc, poţi începe la noi de sǎptǎmâna urmǎtoare ca medic de regiment. Dar sǎ ştii cǎ aşteptǎm în câteva zile ordinul de deplasare în Grecia. Cum te vei descurca acolo e treaba dumitale. Trebue însǎ mai întǎi sǎ-ţi procurǎm documentele necesare.” Din fericire doctorul mai avea vechiul carnet de serviciu militar din primul Rǎzboi Mondial. Oricum, mai mult decât nimic.

O uniformǎ de ofiţer potrivitǎ şi o pereche de cizme au fost procurate din stocul regimentului. Câte un simbol brodat cu şarpele lui Aesculap a mai fost prins de umǎrul şi la gulerul vestonului şi gata medicul militar. Ziua urmǎtoare şoferul nostru l-a dus pe doctor la Bǎicoi de unde acesta a luat trenul spre Ploieşti. Acolo doctorul despre care se presupunea cǎ a sosit sǎ-l înlocuiascǎ pe colegul lui plecat, era aşteptat de şoferul regimentului cu maşina de campanie VW. Deci totul un caz de rutinǎ fǎrǎ nici cel mai mic incident. Despre nervii proaspǎtului medic de rezervǎ nu cunoaştem detalii. Probabil totuşi o situaţie de tensiune interioarǎ serioasǎ.

Sosit la sediul regimentului totul a decurs fǎrǎ probleme. Dupǎ prezentare la comandantul regimentului doctorul s-a instalat, cunoscând mai apoi la popotǎ şi pe ceilalţi ofiţeri. În dimineaţa zilei urmǎtoare în faţa infirmeriei aşteptau deja primii bolnavi. Glezne scrântite, dureri de cap, probleme de digestie şi cazuri similare trebuiau tratate. Cei doi sanitari, tot austrieci, s-au bucurat cǎ au scǎpat de rǎspunderea pe care o purtaserǎ, vrând nevrând, în lipsa şefului lor. În orice caz lucrurile i se pǎreau cunoscute doctorului Kramer care s-a regǎsit destul de repede în noua sa funcţiune. În afarǎ de asta decoraţia sa, Crucea de Fier, respectiv panglica corespunzǎtoare de pe reverul vestonului probabil cǎ a eliminat orice dubiu care s-ar fi putut ivi eventual.

 

Culcat - adǎpostiţi !

Într-adevǎr în sǎptǎmâna care a urmat a început plecarea regimentului spre Grecia. Cu o zi înainte doctorul îşi luase de la noi restul lucrurilor sale. Într-o uniformǎ germanǎ impecabilǎ şi-a luat rǎmas bun. În orice caz tata era foarte uşurat.

L-am revǎzut pe dr.Kramer în 1951 când, în calitate de cetǎţean israelian, a venit sǎ ne viziteze. Şi iatǎ ce ne-a relatat: Dupǎ ce convoiul trupelor germane trecuse de graniţa de Sud a Bulgariei, în vǎile munţilor Rhodope, au fost atacaţi de partizani greci într-un mod foarte violent. Chiar de la început aceştia au distrus camionul de Cruce Roşie, cu toate cǎ fusese clar marcat ca atare. Cu aceastǎ ocazie a dispǎrut şi valiza doctorului cu lucrurile lui personale şi hainele civile, inclusiv legitimaţia lui de ofiţer de rezervǎ german, de fapt inexistentǎ. Deci un motiv bine fondat de a cere la Statul Major al Diviziei un document de înlocuire, care i-a şi fost eliberat dupǎ sosirea trupei la destinaţie în apropiere de Salonic. Mai cu seamǎ şi datoritǎ faptului cǎ dupǎ atacul partizanilor îngrijise mulţi soldaţi rǎniţi, înlesnind astfel transportul în continuare a întregului convoi militar.

 

Din lac în puţ

Imediat dupǎ sosirea lor la Salonic doctorul a primit ordinul sǎ se prezinte de urgenţǎ la Statul Major al trupelor germane. Iar a început sǎ se gândeascǎ dacǎ asta n-ar putea fi o capcanǎ a Gestapoului. De ce tocmai el şi de ce atât de urgent ? Poate apǎruserǎ bǎnuieli privind persoana sa ? Cum trebuia sǎ salute: cu palma la chipiu sau cu braţul întins în chip nazist ? Toate aceste dubii însǎ au fost spulberate foarte curând. Luând poziţia de drepţi şi mâna la chipiu s-a prezentat comandantului  spunându-şi numele şi gradul militar. Întinzându-i mâna generalul îi mulţumi foarte scurt dându-i urmǎtorul ordin: “Dragǎ doctore, vei prelua imediat lazaretul nr.2 cu toate obligaţiile şi deplinǎ rǎspundere. Ai înţeles ?"  “Am înţeles d-le general”.

Din acest moment toate speranţele de a evada eventual cu un pescador grecesc spre Turcia se spulberaserǎ complectamente. Nu mai vorbim de faptul cǎ hainele civile i se pierduserǎ prin atacul partizanilor, el nu cunoştea limba greacǎ şi în plus purta uniformǎ germanǎ, ceeace ar fi trezit imediat neîncrederea oricǎrui pescar grec sau macedonean. Deci soarta i-au fost noi operaţii, amputaţii, plus birocraţia militarǎ curentǎ. Desigur acum în condiţii mult mai uşoare ca în 1917 pe frontul din Galiţia, dar totuşi o mare rǎspundere, obosealǎ continuǎ şi bombardamentele cumplite, mereu mai dese ale aviaţiei americane.

 

Între toate scaunele

În octombrie 1944, dupǎ debarcarea americanilor în partea de Sud a Greciei, trupele germane au suferit pierderi mari trebuind sǎ se retragǎ dupǎ lupte grele spre Nord. Multe unitǎţi germane fuseserǎ încercuite, reuşind doar cu greu sǎ spargǎ uneori cordonul american de încercuire. Astfel lazaretele cǎzând şi ele în mâna america­nilor toţi rǎniţii şi personalul medical german deveneau prizonieri în mod automat. Pentru îngrijirea celor grav rǎniţi americanii i-au permis doctorului nostru sǎ rǎmânǎ cu aceştia, ceilalţi prizonieri fiind ambarcaţi în vase comerciale cu destinaţia SUA. Dr.Kramer se afla sub consemnare, neavând voie sǎ pǎrǎseascǎ incinta spitalului.

Bineînţeles cǎ doctorul se destǎinuise anchetatorilor americani, unul dintre ei tot de origine evreiascǎ, dar aceştia nu l-au crezut. Mai mult chiar, conaţionalul sǎu l-a acuzat chiar de reaua intenţie de a induce în eroare organele de anchetǎ SUA. Cum bietul doctor nu putea prezenta nici un fel de dovezi iar el purta uniformǎ germanǎ, situaţia lui era destul de proastǎ.  Alţi prizonieri germani interogaţi fiind despre doctor au rǎspuns foarte clar cǎ nu au cunoştinţǎ cǎ el ar fi fost suspectat de partea germanǎ de a nu fi fost ofiţer în toatǎ regula. Dupǎ câteva sǎptǎmâni lazaretul a fost desfiinţat, toţi prizonierii rǎmaşi, fiind internaţi într-un lagǎr mai la Sud. Noroc cǎ datoritǎ depoziţiilor unor piloţi americani rǎniţi, ce fuseserǎ doborâţi de artileria anti-aerianǎ germanǎ, apoi ajunşi prizonieri la nemţi, şi care l-au lǎudat pentru buna îngrijire pe care le o acordase în lazaretul german, comisia de triere americanǎ l-a considerat negrevat juridic, eliberându-l în 1946. Câţiva ani a lucrat apoi într-un spital la Famagusta în Cipru, pânǎ ce în 1949 i s-a permis imigraţia în noul stat Israel. Acolo a avut mari dificultǎţi de a se integra în noua ordine, dominatǎ de elemente extrem patriotice, nepotrivite cu concepţiile lui destul de liberale. Oricum, fiind categorisit de la început - desigur inoficial - drept iecǎs, adicǎ evreu de limbǎ germanǎ a avut multe de suferit. Vorbea bine româneşte şi ungureşte dar nu cunoştea ivrit (ebraica modernǎ) şi nici mǎcar idiş. Drept pentru care de multe ori era apostrofat "neamţ" şi tratat în mod corespunzǎtor. În Austria nu a vrut sǎ se întoarcǎ şi în România sau Ungaria nicidecum din cauza regimurilor comuniste. Se pare cǎ într-un târziu se mai şi însurase dar fǎrǎ prea mare succes. Ultima lui scrisoare din Haifa am primit-o în 1956, plinǎ de nostalgie dar şi de amǎrǎciunea unui om bǎtrân şi bolnav, nevoit sǎ se descurce cu o pensie amǎrâtǎ într-un mediu înconjurǎtor care-i rǎmǎsese strǎin pânǎ la sfârşit. Aşa, desigur, nu-şi imaginase ultima parte a vieţii sale.

Cum sunǎ proverbul: “Încurcate sunt cǎile Domnului !”

 

 Wilfried H. Lang

 Nota autorului. O parte a articolului a aparut deja in "Magazin istoric" din febr.2012.

 

1)    Decoraţie în armata prusacǎ/germanǎ, înfiinţatǎ în 1820

2)    Armata cezaro-craiascǎ în Imperiul Austro-Ungar

3)    Garou - bandaj pentru stǎvilirea temporarǎ a sângelui

     4)   Al Treilea Reich - Germania sub regimul nazist 1933-1945

    5)   NSDAP -Partidul naţional socialist muncitoresc german, adicǎ nazist

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)