Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

420 de ani de la izbucnirea, desfășurarea și înfrângerea răscoalei antiotomane româno-sârbe din Banat (februarie-iulie 1594)

 

Bănățenii și lupta anti-otomană în timpul lui Mihai Viteazul

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

La începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea, în urma expansiunii Imperiului Otoman, Banatul este scindat în două mari zone.Teritoriul ocupat de turci va alcătui Paşalâcul de Timişoara, iar cel rămas sub jurisdicţia Marelui Principat al Transilvaniei se va constitui în Banatul de Lugoj-Caransebeş[1]. foto: Mihai Viteazul, pictură de Mișu Popp.

Populaţia românească, aflată sub stăpânire otomană, nu se va împăca, însă, cu această stare de lucruri și drept urmare se va revolta în mai multe rânduri, împotriva cotropitorilor. Astfel, românii bănăţeni au declanşat o serie de răscoale de o amploare mai mare sau mai mică, ori de câte ori s-a ivit ocazia. Lor li s-a alăturat, în nenumărate rânduri şi populaţia sârbească din Banatul ocupat de turci, ce trăia aceeaşi dramă.

Una dintre răscoalele amintite mai sus a izbucnit în anul 1594, ea fiind rodul colaborării dintre episcopul ortodox român al Lipovei şi Ineului, Teodor[2], şi cel de la Vârşeţ, al cărui nume nu se cunoaşte cu precizie (unii autori sârbi consideră că acesta s-ar fi numit Teodor Nestorovici)[3]. Cei doi au pregătit revolta, au organizat oştirea răsculată şi au luat contact diplomatic cu conducătorii statelor vecine, în speţă cu domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul[4], cu principele Transilvaniei, Sigismund Báthory[5], şi cu împăratul Sfântului Imperiu Romano-German, Rudolf al II-lea[6] (prin intermediul generalului imperial Teuffenbach)[7].

Cauzele acestui eveniment nu apar amintite în documentele vremii, dar este evident faptul că ele au fost provocate de asprimea regimului instituit de otomani în spațiul bănățean aflat sub ocupaţia lor.

Răscoala româno-sârbă, din anul 1594, se încadrează în lupta comună a celor două popoare, pentru obţinerea neatârnării şi izgonirea asupritorilor turci. Ea a izbucnit în luna februarie[8], din îndemnul şi cu sprijinul banului de Lugoj-Caransebeș, Gheorghe Palatici de Iladia[9], şi cu acordul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory[10]. Palatici le va trimite răsculaţilor arme, dar şi  oşteni de-ai săi, care se vor ocupa de organizarea, „din punct de vedere militar”[11],  a răscoalei, majoritatea dintre ei devenind, practic, căpitanii acesteia[12].

O solie, condusă de Vlădica Teodor, este trimisă de răsculaţi la suveranul statului medieval transilvan, pentru a cere sprijin[13]. Delegaţia va reveni de la Alba Iulia „cu un steag şi cu promisiunea principelui de ai lua pe răsculaţi sub oblăduirea sa”[14]. La data respectivă, se constituise, deja, o oaste alcătuită îndeosebi din ţărani, însumând 1.500 de luptători, ce avea în frunte pe Vlădica Teodor şi pe căpitanii Doţian, Petru Moisuţ şi Ioan Lugozi[15].

În luna aprilie, a aceluiaşi an, Mihai Viteazul îl trimite, în mare secret, pe postelnicul Toma la Gheorghe Palatici, pentru a pune la punct detaliile implicării lor în răscoala românilor bănăţeni[16].

Îmbărbătaţi de primele succese obţinute împotriva turcilor, răsculaţii îşi extind operaţiunile până la Dunăre, luând cu asalt fortificaţiile mai modeste şi alungând garnizoanele turceşti de aici[17]. Pe măsură ce revolta ia amploare, numărul răsculaţilor creşte, dar, cu toate acestea, nu pot face singuri faţă armatelor otomane şi, prin urmare, cer din nou sprijinul lui Sigismund Báthory (care nu se concretizase încă)[18].

Din păcate, principele ardelean nu este dispus să se arate, pe faţă, de partea lor şi cu toate că oştile sale, conduse de Moise Székely[19] erau apte de luptă, le va dispune la frontiera Transilvaniei, fără să se decidă, însă, cu privire la o intervenţie armată imediată împotriva turcilor[20].

„Drept consecinţă, la 13 iunie 1594, răsculaţii îi trimit  o epistolă lui Moise Székely, întocmită de Vlădica Teodor şi de Veli Miromitul Sava[21], din care aflăm că însuşi Mihai Viteazul se afla, la acea dată, în tabăra răsculaţilor de la Vârşeţ[22], unde el va primi jurământul acestora în numele lui Sigismund Báthory şi reînnoirea cererii de ajutor, ce fusese formulată în timpul răscoalei, cu ocazia soliei trimise la Alba Iulia”[23]. În scrisoarea amintită, se precizau următoarele: „Vrem să vestim pe Domnia Ta că au venit între noi Mihai Voievodul şi ne-au găsit adunaţi în tabără vreo mie. De aceea, am trimis în toate părţile pe acest pământ şi în două sau trei zile se pot aduna cinci sau şase mii. Iar cnezii şi oştenii se adunară cu toţii aici şi jurară înaintea lui Veli Miromitul Sava, și a Vlădicăi (Teodor – n.n.T.C.) şi a Voievodului Mihai să slujească cu toţii cu credinţă şi cu adevărat Maiestăţii Sale Craiului (Sigismund Báthory – n.n.T.C.) şi cu o voinţă. Cu toţii suntem ai lui Dumnezeu şi ai Maiestăţii Sale Craiului şi dorim ajutor de la Maiestatea Sa”[24].

Ca şi celelalte demersuri, întreprinse pe lângă nehotărâtul descendent al Bathoreştilor, şi această solicitare va rămâne fără răspuns, practic bănăţenii răsculaţi fiind lăsaţi în voia soartei[25].

Pentru o vreme, turcii fiind împiedicaţi de ofensiva generalului imperial Teuffenbach de a se ocupa de răsculaţi, aceştia au posibilitatea de a lua în stăpânire cetăţile Vârşeţ, Şiria, Ineul, Lipova, Becicherecul Mare, Titel, precum şi altele cu însemnătate strategică mai mică[26].

Între timp, Sigismund Báthory lansează zvonul(fals de altfel) că armatele sale asediaseră Lipova şi că, aflat personal în fruntea acestora, ar fi dat o luptă cu tătarii[27]. Adevărul este că trupele sale au fost chemate sub arme abia la 1 noiembrie 1594[28]. La 20 noiembrie, oastea ardeleană în frunte cu Francisc Geszty[29] înaintează spre Lugoj, pentru a stopa ofensiva tătarilor şi a realiza în zonă un punct de sprijin în scopul atacării Timişoarei şi Lipovei[30]. Sigismund a recurs la această „stratagemă” din dorinţa de a-i impresiona pe Papa de la Roma, Clement al VIII-lea[31], şi pe împăratul Rudolf al II-lea[32]. Ce-i drept, tătarii se găseau în zona Crişurilor, unde se pregăteau de iernat („în podgoria Aradului, în părţile Şiriei”[33]), dar nu avem informaţii că, la acea vreme, ar fi avut loc o bătălie între ei şi ardeleni[34].

Cu toate victoriile repurtate de oştile imperiale, turcii reuşesc să-şi refacă forţele şi, în iunie 1594, sub conducerea marelui vizir[35] Sinan Paşa[36], pornesc ofensiva contra oştilor creştine[37], permiţându-i beglerbegului[38] de Timişoara, Kucuk Hassan Pașa[39], „să-şi concentreze toate forţele împotriva răsculaţilor”[40]. De patru ori îi va ataca valiul vilaietului[41] bănățean pe cei aproximativ 4.500 de insurgenți[42], însă de fiecare dată aceștia vor reuși să-i înfrângă pe osmanlâi, obligându-i să se retragă[43]. În cele din urmă, în fruntea a 30.000 de războinici turci și tătari, Hassan Pașa va declanșa o puternică ofensivă împotriva oastei răsculate, aflată în preajma Becicherecului Mare[44]. Aici, nebeneficiind de sprijinul lui Sigismund Báthory[45] și fiind „copleșiți de numărul mare al turcilor”[46] (care i-au supus și unui puternic tir de artilerie)[47], bănăţenii vor suferi,în iulie 1594, o grea înfrângere[48], de fapt, așa cum aflăm dintr-un document de epocă, cu această ocazie ei „fură zdrobiți cu desăvârșire”[49].

 Cei mai mulţi dintre răsculaţi au fost masacraţi, salvându-se doar în jur de 300, care, împreună cu Vlădica Teodor, se vor refugia în Transilvania[50]. Episcopul Vârşeţului va fi capturat de turci şi, din porunca paşei Hassan, va sfârşi în chinuri groaznice[51]. Printre căpeteniile militare ale răscoalei, ce au scăpat cu viaţă, s-au numărat Deli Marcu, Gheorghe Raţ şi Sava Temişvaraţ, care se vor înrola în oastea lui Mihai Viteazul, aspect ce demonstrează, încă o dată, strânsele legături existente între voievodul român şi fruntaşii răscoalei[52]. De remarcat este şi faptul că,  la această revoltă, a participat un număr foarte mare de preoţi, astfel că otomanii, înspăimântaţi, afirmau că aceştia „ziua sunt preoţi şi noaptea hoţi”[53], lucru ce a determinat suprimarea lor cu o cruzime de nedescris[54].

Deşi răscoala a fost înfrântă, garnizoanele turceşti din cetăţile bănăţene vor continua să fie atacate, în primăvara anului 1595, de către noul ban al Lugojului și Caransebeşului, Gheorghe Borbély de Sima[55] (fost conducător de „cete libere”)[56]. Acesta, extinzându-şi acţiunile şi în Banatul sud-vestic, va ocupa, în vara anului 1595, cetăţile Bocşa și Vârșeț (în iulie), Făget (în 13 august), Șoimuș, Cenad, Nădlac, Pâncota, Arad, Lipova (în 19 august), Șiria, Gyula, Ineu (în 21 octombrie)[57], fapt ce-i va determina pe turci să riposteze, distrugând „localitatea Dobra şi încă şapte sate româneşti din împrejurimi”[58]. În continuare, osmanlâii vor porni pe urmele creştinilor, care, în aceste condiții, se vor retrage spre Ţara Românească[59]. Aflând că turcii pătrunseseră pe teritoriul principatului lor, ardelenii trimit, din tabăra de la Sebeş Alba, 1.500 de călăreţi împotriva acestora[60]. Între timp, armata transilvană ia cu asalt cetatea Vărădia, situată pe malul drept al Mureşului (apărată de 200 de războinici turci) şi, după o scurtă ciocnire, reuşesc să o cucerească, masacrând, în totalitate, garnizoana turcească de aici[61].

Declanşând lupta antiotomană în întreg Banatul, în luna august 1595 Borbély asediază cetatea Făget[62]. Venind în sprijinul garnizoanei din această cetate, o armată otomană, numărând 8.000 de soldaţi şi condusă de beglerbegul Timişoarei, Ahmed Pașa Mihaloglu[63], este învinsă, în zilele de 13-14 august, şi capturată în întregime de viteazul ban[64]. Cu acest prilej sunt luaţi prizonieri Mehmed şi Geafer, sangeacbeii[65] Lipovei și respectiv Ineului, iar trupele turceşti de la Chelmac şi Şoimuş (cetate recucerită între timp de turci) abandonează, în grabă, apărarea acestora[66].

După izbânda de la Făget, oastea lui Gheorghe Borbély asediază Lipova, după ce, în prealabil, garnizoana din cetate răspunsese negativ la somaţia de a se preda[67]. În consecinţă, caransebeşenii iau cu asalt fortificaţiile lipovene supunând, totodată, cetatea unui intens tir de artilerie, executat de tunurile dispuse pe dealurile din împrejurimi[68].

Pentru a repara stricăciunile pricinuite zidurilor cetăţii de către artileria creştină şi pentru a lucra la consolidarea fortificaţiilor, turcii introduc în cetate 300 de ţărani români din satele învecinate[69]. Aduşi cu de-a sila aceştia, deşi li se promisese că vor fi răsplătiţi împărăteşte şi „scutiţi pe viaţă de dări şi biruri”[70], vor evada cu prima ocazie, feriţi de întunericul nopţii[71].

Mai mult, ei se vor alătura oştirii caransebeşene, informându-l, de asemenea, pe Borbély cu privire la porţiunile mai vulnerabile ale fortificaţiilor cetăţii[72].

Astfel, doar după câteva zile de asediu, bănăţenii vor birui, inamicul capitulând, la 19 august 1595[73]. În conformitate cu prevederile acordului încheiat, „fiecare soldat otoman putea să ducă cu el atâta pradă cât încăpea pe un cal”[74].

În timp ce Lipova era eliberată de sub dominaţia Înaltei Porţi, Mihai Viteazul repurta celebra sa victorie de la Călugăreni[75]. De la Lipova, oastea bănăţeană condusă de Borbély se va deplasa la Ineu, alungând din cetatea de aici (la 21 octombrie 1595) garnizoana turcească[76]. Bucuria românilor bănăţeni va fi  cu atât mai mare cu cât ei vor afla acum de cele petrecute la Călugăreni[77]. Lipsit de scrupule, principele Sigismund Báthory îşi va aroga meritul absolut în obţinerea celor trei victorii[78].

Atât biruinţele lui Mihai Viteazul, de la Călugăreni şi Giurgiu[79], cât şi cele ale românilor bănăţeni, de la Lipova şi Ineu, obţinute în vara şi toamna lui 1595, au avut un mare ecou în Europa, ele fiind puternic mediatizate în presa occidentală a vremii[80]. Relevante pentru semnificaţia acestor victorii româneşti sunt şi observaţiile pertinente ale unor martori oculari, cum ar fi italianul Veneto Tomasi, care remarca „strânsa unitate a ţărilor române în lupta antiotomană şi intenţia lui Mihai Viteazul de a elibera partea de vest a ţării noastre de sub ocupaţie otomană”[81].

Ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul militar, banul Lugojului și Caransebeşului, Gheorghe Borbély, este numit şi căpitan al cetăţii Lipova[82]. Fidel tacticii sale de hărţuire permanentă a inamicului, el atacă, la 4 martie 1596, în fruntea a 2.000 de soldaţi, convoiul turcesc ce ducea la Istanbul averile fostului beglerbeg al Timişoarei[83]. Cu această ocazie, demnitarul turc este ucis, iar creştinii pun mâna pe o pradă foarte bogată, care cuprindea, printre altele, 300 de cai şi bunuri evaluate la 150.000 de scuzi, transportate în 13 care (acum sunt eliberate şi 160 de tinere femei sortite a intra în haremurile din Capitala Imperiului Otoman)[84].

Înalta Poartă nu putea, totuşi, accepta ca Lipova să rămână în mâinile creştinilor, cu atât mai mult cu cât garnizoana acesteia ajunsese să numere 4.000 de oameni, lucru ce-i permitea să execute frecvente incursiuni chiar şi „până sub zidurile Timişoarei”[85]. Pentru a pune din nou mâna pe Lipova, noul beglerbeg de Timişoara, Div Soliman Pașa[86], îi cheamă în ajutor pe tătari (care iernau în Crişana, jefuind ţinutul Mureşului şi al Crişurilor)[87]. Încercând să stăvilească înaintarea dușmanului, trupele din cetate ies în calea acestuia, însă, aflându-se într-o evidentă inferioritate numerică, vor fi respinse, pierind pe câmpul de luptă „400 de ostaşi şi 10 nobili din partea locului”[88].

Prin urmare, turcii şi tătarii vor încercui, la 5 mai 1596, cetatea Lipovei, pe care „au început să o bombardeze cu artileria”[89]. Aflând, încă din 28 aprilie, de situaţia în care se afla Lipova, Dieta de la Cluj şi principele Sigismund Báthory ordonă ca 4.000 de oşteni şi 12 tunuri să pornească în ajutorul lipovenilor[90]. Forţele militare româneşti, ce alcătuiau garnizoana cetăţii, numărând cca. 3.000-5.000[91] de luptători, vor rezista în condiţii deosebit de grele, făcând faţă unor efective armate turco-tătare estimate la 25.000-30.000[92] de războinici.

Distrugerile pricinuite de artileria turcă erau reparate noaptea de aceiaşi luptători ce ziua respingeau asalturile otomane[93]. Până şi butoaiele cu vin au fost golite şi umplute cu pământ, pentru a fi aşezate în spărturile din zidurile cetăţii, peste ele punându-se, pentru a mări rezistenţa, grămezi de pământ[94]. Permanent, turcii îi somau pe asediaţi să se predea, promiţându-le, în schimb, libertatea[95]. Acest lucru îl făceau din dorinţa de a evita marile pierderi pe care le puteau înregistra din partea puternicei garnizoane din Lipova[96].

Refuzând cu demnitate, bănăţenii vor fi supuşi unui puternic atac turcesc, la ora 5 dimineaţa, în ziua de 7 mai 1596, care va fi repetat şi în după-amiaza aceleiaşi zile[97]. Amândouă atacuri vor fi stopate însă, în această împrejurare remarcându-se, în mod deosebit, o mică unitate de mercenari originari din Scoţia (din 143 căzând în luptă 25)[98].

Pentru a-l face pe serdarul turc, Div Soliman Pașa, să creadă că bănăţenii au primit ajutoare, Gheorghe Borbély de Sima (rămas acum doar căpitan al garnizoanei din Lipova) porunceşte artileriştilor  săi să execute, în noaptea de 10 spre 11 mai, un foc intens cu toate tunurile din cetate[99]. Prin urmare, comandantul otoman ordonă retragerea spre Timişoara, cu atât mai mult cu cât  el este atacat acum şi de Gheorghe Palatici, ce  fusese reinvestit, de principele Sigismund Báthory, în funcția de ban al Lugojului și Caransebeșului[100].

Cum era de aşteptat, suveranul de la Alba Iulia nu-i sprijină nici acum pe bănăţeni[101]. Abia la 10 mai 1596, în fruntea unei oştiri ce număra 20.000 de soldaţi, pleacă din capitala sa, înaintând cu încetineală şi ajungând, doar pe 28 mai, la Ilia, unde îşi ridică tabăra (el aflase deja, în 14 mai, că turcii ridicaseră asediul Lipovei)[102]. Deplasarea greoaie a oştirii sale o va pune pe seama ploilor, ce făcuseră, chipurile, drumurile inutilizabile[103]. Ajungând la Lipova, Sigismund intră în cetate cu mare fast. Trecând în revistă câmpurile de bătaie, zidurile năruite şi garnizoana bănăţeană, el îi felicită în faţa întregii oştiri, pentru faptele lor de bravură, pe Gheorghe Borbély, Petru Barabaş, Ioan Captari şi pe comandantul scoţian[104].

Principele ardelean şi oastea lui vor rămâne câteva zile la Lipova, împrejurare în care are loc şi un consiliu de război, ce decide continuarea operaţiunilor militare împotriva turcilor[105]. În consecinţă, Sigismund va lua cu asalt Timişoara, la 10 iunie 1596[106], „dar fără a repurta vreun succes”[107]. A doua zi, în 11 iunie, nehotărâtul cârmuitor al Ardealului, care se găsea încă în preajma puternicei cetăţi timişene, dispune convocarea Dietei statului medieval transilvan[108], în care se va decide, printre altele, continuarea asediului Timişoarei[109]. Acesta era cel de-al patrulea asediu pe care îl suporta Timişoara de-a lungul veacului al XVI-lea[110].

Pentru întărirea forţelor creştine, ce urmăreau să elibereze Timişoara de sub dominaţia Islamului, se pare că însuşi Mihai Viteazul a sosit în fruntea a cca. 4.000 de oşteni, participând personal la luptă[111]. După un bombardament intens, a avut loc un asalt general executat „din trei părţi care, însă, fu respins cu mari pierderi”[112] (înregistrate în rândurile creştinilor) de către garnizoana turcească din cetate[113]. „În acest timp, o oaste de circa 20.000 de tătari venea în ajutorul turcilor, pustiind totul în cale”[114]. Conducătorul principatului intracarpatic ordonă oştenilor săi să execute lucrări de fortificare a taberei, înconjurând-o „cu un lanţ puternic de căruţe, întărit  cu tunuri”[115], el reuşind astfel să facă faţă celui dintâi atac al războinicilor tătari[116].      A doua zi, Sigismund Báthory îi va ataca pe aceştia, zdrobindu-i[117]. Din rândurile sălbaticilor fii ai stepei, au fost ucişi 10.000 de războinici, iar restul au scăpat, retrăgându-se în debandadă şi lăsând în mâinile creştinilor o pradă consistentă[118]. Cu toate eforturile depuse, totuşi, armata ardeleano-munteană nu a putut cuceri Timişoara, turcii apărându-se cu tenacitate[119]. Nefiind pregătiţi pentru un asediu îndelungat, aliaţii abandonează acest obiectiv, renunţând la el după 40 de zile de lupte[120].

Neizbutind să cucerească Timişoara, Sigismund Báthory va fi obligat să se retragă precipitat, trimiţând tunurile şi instalaţiile militare la Lipova, unde lasă şi o garnizoană alcătuită din 2.000 de călăreţi şi pedestraşi, puşi sub comanda lui Ioan de Sălişte[121]. Caracterul său nehotărât şi duplicitar îl va determina pe principele ardelean să încerce, în anul 1597, mai întâi o apropiere faţă de turci, iar apoi (deşi sultanul Mahomed al III-lea[122] îi trimisese, chiar  prin intermediul solului său [şi anume diacul Martin, oficiantul din Lipova, care „era un bun diplomat și era și cunoscător al limbii turce”[123]], daruri şi promisiuni)[124] faţă de imperiali (la care va trimite, de altfel, pe acelaş ambasador, amintit mai sus)[125].

Ultima acţiune a lui Sigismund Báthory în Banat a fost asediul Timişoarei, desfăşurat între 17 octombrie şi 17 noiembrie 1597, asediu condus, în fapt, de cancelarul Ştefan Josika, pe care îl va pune în fruntea unei armate, alcătuită din 25.000 de oşteni[126]. Din păcate, „după o lună de asediu (...) pe timpul unor ploi neîncetate, care transformă împrejurimile într-un teren cu totul nepotrivit pentru acţiuni de luptă, Josika renunţă la cucerirea Timişoarei, întorcându-se în Transilvania”[127].

La începutul anului 1599, cete turco-tătare jefuiesc ţinuturile de pe Mureş şi Crişul Alb, ajungând în preajma Lipovei, unde măcelăresc pe iobagii ce se aflau la muncile câmpului[128]. Tot acum este asediată şi cetatea Ineului, ea făcând însă faţă atacatorilor[129].

După abdicarea de la domnie a lui Sigismund (29 martie 1599)[130]„în favoarea vărului său Andrei Báthory, cardinal în Polonia, exponent al intereselor acesteia, adept al politicii de pactizare cu otomanii”[131], Transilvania va renunţa oficial la lupta împotriva «împărăției turcești», noul principe arătându-se făţiş dornic de a încheia o alianță cu padișahul[132]. Cu toate acestea, deși turcii i-o solicită imperios, el nu retrocedează (cel puțin pentru moment) cetăţile Lipova şi Ineu, ci, din contră, le „întărește garnizoanele”[133].

După cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul, cetăţile Lipova, Ineu, Şiria, Lugoj şi Caransebeş vor intra sub stăpânirea voievodului român, care numeşte în fruntea lor căpitani credincioşi lui şi instalează aici garnizoane alcătuite din oşteni munteni[134].

Mihai Viteazul a acordat o atenţie deosebită cetăţilor bănăţene, el opunându-se pretenţiilor sultanului de a ceda Lipova şi Ineul, „acestea reprezentând în proiectele sale militare baze de plecare în vederea eliberării în totalitate a Banatului de sub turci”[135]. În viziunea sa, Lipova urma să facă parte din sistemul defensiv de frontieră al „statului feudal centralizat român”[136]. Marea importanţă pe care Mihai Viteazul a arătat-o acestei cetăţi s-a materializat şi prin faptul că, la începutul anului 1600, îl va trimite pe celebrul  Baba Novac cu un puternic corp de oaste haiducească, pentru a întări apărarea acesteia şi a zonei limitrofe[137]. Un motiv în plus pentru care domnul valah şi-a manifestat interesul faţă de cetatea Lipova a fost şi acela al existenţei aici a câtorva oficii vamale, ale căror venituri Mihai Vodă le putea utiliza pentru întreţinerea mercenarilor săi[138].

Fiind un punct strategic deosebit, turcii nu vor renunţa niciodată la pretenţiile lor asupra puternicei fortificaţii lipovene[139]. De asemenea, şi imperialii doreau să pună stăpânire pe ea pentru a putea controla mai uşor Transilvania[140]. „Ocuparea sa de către austrieci ar fi făcut posibilă o scoatere mult mai lesnicioasă a lui Mihai din provincia intracarpatică, fapt ce periclita însăşi existenţa măreţei înfăptuiri a învingătorului de la Călugăreni”[141].

Răsculându-se împotriva lui Mihai Viteazul, nobilimea maghiară va duce tratative cu generalul imperial George Basta, finalizate prin trădarea de la Mirăslău[142]. În această dramatică bătălie, voievodul tuturor românilor va avea alături de el şi garnizoanele cetăţilor Lipova, Ineu, Lugoj şi Caransebeş[143], motiv pentru care, după înfrângerea sa, Lipova şi Ineul sunt ocupate de banderiile nobilimii maghiare, care vor trece la represalii contra adepţilor lui Mihai[144]. Printre victime, s-au numărat şi foştii căpitani ai Lipovei, Ioan de Sălişte (ce fiind trimis de domnitorul român, după lupta de la Mirăslău, să trateze cu Basta, este dat de acesta pe mâna grofilor unguri, care-l vor  omorî în bătaie)[145] şi Baba Novac, care intrat, la sfatul voievodului său, în oastea imperială şi trimis, de Basta, în părţile Lipovei, este  arestat de nobilii maghiari şi dus la Cluj, unde va fi executat, la 5 februarie 1601, în chinuri groaznice (jupuit de viu, ars pe rug şi apoi tras în ţeapă)[146].

 După victoria de la Guruslău[147], Mihai Viteazul îşi reia vechiul plan de unificare a celor trei Ţări Române sub un singur sceptru[148]. „În cadrul acestui măreţ deziderat, cetăţile bănăţene urmau să joace un rol important”[149].

Din păcate, prin asasinarea, la 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii[150], a primului nostru unificator de neam şi ţară se punea capăt, pentru o vreme destul de îndelungată, înălțătorului și, totodată, temerarului proiect al acestuia. În conștiința lor, românii bănăţeni îi vor păstra, însă, o vie amintire şi o veşnică recunoştinţă bravului „principe valah (…) de interes universal”[151].

Fără îndoială,  Mihai Viteazul va rămâne „pururea eroul național al tuturor românilor[152], căci „după 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de o curată și desăvârșită poezie tragică[153].

                                              

Conf. univ. dr. TIBERIU  CIOBANU

 

 

 

Cetatea Timișoarei la 1602.Cromolitografie realizată în 1836, la Viena, de către Ludwig Fordster după Wathay Ferencz

 

 

Asasinarea lui Mihai Viteazul, pictură de Constantin Lecca



 

 

[1]I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 76.

[2]Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, Editura Casei Școalelor, București, 1929, p. 236.

[3]Gheorghe Cotoșman, Episcopia Caransebeşului până în pragul secolului al XIX-lea, Caransebeş, 1941, p. 58.

[4] Mihai Viteazul, fiu natural a lui Pătrașcu cel Bun (la rândul său fecior a lui Radu cel Mare, acesta a cârmuit „Ungrovlahia” din martie 1554 până în 26 decembrie 1557-Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 455), a fost „mare voievod și domn” al Țării Românești (fiind investit oficial și numit de sultanul Murad al III-lea [conducător al Imperiului Otoman din 22 decembrie 1574 până în 17 ianuarie 1595-Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 381] în 2/12 septembrie 1593) din 7/17 octombrie 1593, pe care a cârmuit-o, direct sau indirect, până la moartea sa (cu o scurtă întrerupere petrecută între 18/28 noiembrie 1600 și 31 mai/10 iunie 1601, interval în care – înfrânt de oștile polono-moldave, la est și la sud de Carpați, și de cele ale nobilimii maghiare în Transilvania, a fost nevoit să plece în pribegie la Curtea împăratului Sfântului Imperiu Roman de Neam German – tronul Basarabilor va fi ocupat de Simion Movilă, protejatul cancelarului Poloniei, Jan Zamoyski), care s-a petrecut în 9/19 august 1601 (Otilia Breban, O scurtă istorie în date a lui Mihai Viteazul, în Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 13, 31, 32-35, 37, 39-41); al Transilvaniei (pe care a condus-o în calitate de locțiitor al împărutului și guvernator general, comandant sau căpitan general al armatei imperiale din comitatele exterioare, principe [ales și recunoscut de Dieta principatului intracarpatic], domn și voievod, crai [echivalent, în cazul de față, cu principe; aici având sensul, neoficial, de rege] și conducător cu titlul de guvernator ereditar din 18/28 octombrie 1599 până în 9/19 august 1601, cu întreruperea cauzată de revolta magnaților unguri, izbucnită în toamna anului 1600, întrerupere ce s-a încheiat odată cu victoria obținută de el, în 24 iulie/3 august 1601, la Guruslău-Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, București, 2001,  p. 317, 352-355) și al Moldovei (între 6/16 mai și mijlocul lui septembrie 1600-Otilia Breban, op.cit., p. 30-33; Constantin Rezachevici, op.cit., p. 317), fiind „primul dintre voievozii noștri care a izbutit să unească sub un singur sceptru, chiar dacă numai pentru puțin timp, toate cele trei țări românești” (Tiberiu Ciobanu, Mihai Viteazul-Domnul primei Uniri, în Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timișoara, 2000, p. 68).

[5] Sigismund Báthory a fost principe al Transilvaniei între 1581-1597; 1598-1599; 1601 și 1601-1602 (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 570).

[6] Rudolf al II-lea de Habsburg a fost arhiduce al Austriei și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German din 12 octombrie 1576 până în 20 ianuarie 1612; rege al Ungariei Apusene și al Croației între 1572-1608; rege al Boemiei între 1576-1611 și principe al Transilvaniei din 1599 până în 1604 (Enciclopedie de istorie universală, Editura All Educațional, București, 2003, p. 1117; Istoria lumii în date, p. 561, 564 și 570).

[7]I. D. Suciu, op.cit., p. 93.

[8]Ibidem, p. 92.

[9] Gheorghe (George) Palatici de Iladia a condus Banatul Lugojului și Caransebeșului între 1586-1588; 1592-1594 și din mai până în iunie 1596 (Călători străini despre Țările Române, vol. III [întocmit de Maria Holban], Editura Științifică, București, 1971, p. 120; Frigyes Pesty, A Szörény Bánság és Szörény vármegye története, vol. I, Budapesta, 1877, p. 303).

[10]Radu Păiușan, Corneliu Sav, Lupta antiotomană în Banat şi Mihai Viteazul, în „Studii de istorie a Banatului”, IX,  Timișoara, 1983, p. 29.

[11]I. D. Suciu, op.cit., p. 92.

[12]Ibidem.

[13]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 30.

[14]Ibidem.

[15]Theodor N. Trâpcea, Aspecte privind starea economică, socială şi politică a paşalâcului de la Timişoara, în „Studii de istorie a Banatului”, IV, Timișoara, 1976, p. 16-17; Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, vol. I, București, 1935, p. 133-135.

[16]I. D. Suciu, op.cit., p. 92.

[17]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 30.

[18]Ibidem.

[19]Moise Székely (adică „Secuiul”) a fost comandant al armatei principelui-cardinal Andrei Báthory (acesta a cârmuit Transilvania între 30 martie și 31 octombrie 1599-Istoria României în date, p. 462) și principe al Ardealului din mai până în 7/17 iulie 1603 (Ibidem).

[20]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 30.

[21]Tiberiu Ciobanu, Lupta bănățenilor împotriva dominației otomane în vremea lui Mihai Viteazul, în Vilaietul Timișoarei (450 de ani de la întemeierea pașalâcului) 1552-2002, Centrul de Studii de Istorie și Arheologie al Universității de Vest Timișoara (redactor responsabil: prof. univ. dr. Doina Benea), Editura Mirton, Timișoara, 2002, p. 118.

[22]I. D. Suciu, op.cit., p. 77.

[23]Ibidem.

[24]Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, p. 71; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. IV (1593-1595), București, 1932, p. 78-79.

[25]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 30.

[26]Ibidem, p. 31; Nicolae Iorga, op. cit., vol. I, p. 133-135; I. D. Suciu, op.cit., p. 92.

[27]Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, supliment II, București, 1900, p. 56.

[28]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31.

[29] Ferencz (Francisc) Geszty, mare nobil și comandant de oști maghiar din Transilvania. A stăpânit domeniul care  își avea centrul la Deva, fiind și căpitan al garnizoanei cetății de aici, între 1581-1595 (de fapt, el a fost „comandant militar al Huniedoarei și ținuturilor învecinate cu teritoriul unguresc, căzut în stăpânire turcească; avea ca reședință Deva, cu bogatul ei teritoriu [...]; era un comandant violent, urât de soldații săi, care la opt ani de la moartea lui i-au distrus  mormântul; dar cu tot caracterul lui aspru și impulsiv, s-a ocupat totuși de viața religioasă și culturală a supușilor săi [...]”- Istoria literaturii române vechi, vol. I, cap.7, p.64 de pe www.unibuc.ro). Geszty s-a numărat printre cei mai credincioși dintre apropiații lui Sigismund Báthory, pe care l-a ajutat (alături de Gaspar Kornis, căpitanul de Hust, Ștefan Bocskai, căpitanul de Oradea și de Cristofor Kereszturi de la Kövar), printre altele, să își înlăture adversarii politici, în august-septembrie 1594 (Gabriel-Virgil Rusu, Politică și societate în Principatul Transilvaniei, la sfârșitul secolului al XVI-lea: Conspirația nobiliară de la Cluj [1594], de pe www.crisia.m.tariicrisurilor.ro). Între 1594-1595, Geszty a fost căpitan suprem al armatei ardelene (de pe www.zibo.ro). Din porunca principelui Sigismund Báthory, el s-a ocupat împreună cu banul de Lugoj-Caransebeș, Gheorghe Palatici de Iladia, cu pregătirea și declanșarea mișcărilor populare antiotomane din vilaetul Timișoarei (Cristina Feneșan, Din premisele luptei antiotomane a Țărilor Române în vremea lui Mihai Viteazul. Mișcările populare din 1594 în eialetul Timișoara, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj”, XXVII, Cluj-Napoca, 1985-1986, p.105-106). Într-un document de epocă se spune despre el că era „ domn de steag [cavaler-n.n.T.C.] și vestit veteaz ales hotnogiu [aici cu sensul de comandant suprem - n.n.T.C.; provine din cuvântul maghiar «hotnog» care, în secolele XVI-XVII, în Țările Române, îndeosebi în Moldova, însemna comandant a peste 100 de soldați-Dicționar enciclopedic, vol. III, Editura Enciclopedică, București, 1999, p.118; prin extrapolare, în cazul de față, având înțelesul de comandant suprem] Ardealului și Țării Ungurești, lăcuitoriu în Deva“ (Maria Basarab, Palia de la Orăștie în an aniversar [1582-2002], în „Vox libri”[Revista Bibliotecii Județene «Ovid Densusianu» Hunedoara-Deva], nr.2 [23], Tipar executat la Casa de editare „Emia”, Deva, 2012, p. 32).  Pentru informații suplimentare, vezi și Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, Editura Ministerului de Culte, București, 1928, p.188; N.Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980; www.scribd.com și  www.primariadeva.ro .   

[30]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31.

[31]Clement al VIII-lea a fost suveran pontif între 1592-1603 (Istoria lumii în date, p. 557).

[32]Ion Sârbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Domnul Ţării Româneşti (ediție îngrijită de Damaschin Mioc), Editura Facla, Timişoara,1976, p. 93-95 (prima ediție a apărut, între 1904-1907, la București).

[33]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, p. 78.

[34]Ibidem; Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31.

[35] Vizir (vezir), denumire a dregătorilor din țările musulmane. În ierarhia Imperiului Otoman, cei care alcătuiau Sfatul sultanului („Divan-i humaium”) purtau acest titlu care era echivalent cu cel de ministru din zilele noastre (fiecare  având în subordine unul sau mai multe departamente [„ministere”] implicate în conducerea statului). În fruntea lor se afla marele vizir (sau marele vezir), care era cea mai importantă persoană după padișah, el fiind, practic, locțiitorul acestuia. Printre înaltele sale atribuții se aflau: prezidarea Divanului (de regulă în lipsa sultanului, dar nu numai), comanda supremă a forțelor armate ale „împărăției turcești” și asigurarea securității drapelului „sfânt al Profetului”(Dicționar enciclopedic român, vol. IV, Editura Politică, București, 1966, p. 874; Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 211).

[36]Sinan Pașa, supranumit „Kodja”, adică, în limba română, „Bătrânul” sau „Venerabilul”, datorită faptului că a murit la o vârstă foarte înaintată (născut în 1506, el se va stinge din viață în 1596, deci la 90 de ani) a fost un mare comandant de oști și om politic otoman. Originar din Albania, el va ajunge de foarte tânăr în corpul de oaste al ienicerilor (elita infanteriei armatei turcești), fiind convertit la mahomedanism. Deosebit de înzestrat din punct de vedere fizic și intelectual Sinan va ajunge, în cele din urmă, să ocupe cea mai înaltă dregătorie din Divanul sultanului, și anume pe cea de mare vizir. Această demnitate o va deține în cinci rânduri, după cum urmează: din 25 august 1580 până în 6 decembrie 1582; din 2 aprilie 1589 până în 1 august 1591; din 28 ianuarie 1593 până în 16 februarie 1595; din 7 iulie până în 19 noiembrie 1595 și din 1 decembrie 1595 până în 3 aprilie 1596 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 384 și 385; Istoria militară a poporului român, vol. III, Editura Militară, București, 1987, p. 665). În ceea ce privește termenul de „pașă”, acesta era un titlu purtat în Imperiul Otoman doar de înalții demnitari cum ar fi: vizirii, serdarii (denumire generică a comandanților unor corpuri expediționare turcești), beilerbeii, etc. (Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 231 și 232).

[37]I. D. Suciu, op.cit., p. 92-93.

[38] Beglerbeg (beilerbei, beylerbey), în limba turcă „beiul beilor” („bei”, „bey”, „beg”, „bek”, fiind un titlu nobiliar în țările Orientului Apropiat și Mijlociu, în ierarhia conducerii statului turco-otoman echivalând, de obicei, cu cel de prinț nesuveran; mai poate fi asimilat cu cel de căpetenie, rang militar, guvernator, categorie socială conducătoare, domn), adică „prințul prinților” („fiincă avea în subordine mai mulți bei de sangeacuri”-Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.195), era guvernatorul general al unei mari provincii din Imperiul Otoman. Cârmuitorul celei mai întinse structuri administrativ-teritoriale și militare otomane, numită beilerbeilic (beyler-beylik), vilaiet (vilayet) sau eialet (eyalet). Este și cazul teritoriului bănățean cucerit de turci și transformat într-o astfel de provincie a cărei capitală era Timișoara. Guvernatorul unui beilerlbeilic, vilaiet sau eialet se mai numea și valiu (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 412; Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», p. 178).

[39] Kucuk Hassan Pașa, adică Hasan Pașa cel Mic, a fost beglerbeg de Timișoara de la sfârșitul lunii iunie și până în august/septembrie 1594 (Ioan Hațegan, Timișoara medievală, Editura Banatul, Timișoara, 2008, p. 250).

[40]I. D. Suciu, op.cit.,  p. 93.

[41]Vilaiet (vilayet) sau eialet (eyalet), diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman, condusă de un beilerbei (beglerbeg) sau valiu (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 412; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 211). Această structură administrativ-teritorială otomană mai este întâlnită și sub denumirea de „pașalâc (pașalik)”, însă doar în istoriografia românească, nu și în cea turcească (Aurel Decei, op.cit., p.195).

[42]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, Timişoara, 1969, p. 66.

[43]Ibidem.

[44]Ibidem.

[45]I. D. Suciu, op.cit., p. 93; Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31; Nicolae Iorga, op. cit., vol. I, p. 135.

[46]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 66.

[47]Ibidem.

[48]I. D. Suciu, op. cit., p. 93; Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31; Nicolae Iorga, op. cit., vol. I, p. 135.

[49]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 66.

[50]Ion Calafeteanu, Octavian Nicolae, Mihai Viteazul şi popoarele sud-dunărene, în „Revista română de studii internaţionale”, nr. 3-4, București, 1970, p. 131-133; Lenárt Böhm, Dél Magyarország vagy az ógybevezett bánság külön története, vol. I, Pesta, 1867, p. 253-254; I. D. Suciu, op. cit., p. 93. O bibliografie mai completă referitoare la răscoala bănățenilor vezi la Gheorghe Cotoșman, Episcopia Caransebeşului până în pragul secolului al XIX-lea, p. 54-65.

[51]I. D. Suciu, op. cit., p. 93.

[52]Ion Calafeteanu, Octavian Nicolae, op. cit., p. 166.

[53]Eusebiu Popovici,   Istoria   bisericească   universală, vol. IV, Bucureşti, 1928, p. 424.

[54]I. D. Suciu, op.cit., p. 93.

[55] Gheorghe (George) Borbély de Sima a fost ban al Lugojului și Caransebeșului din 1595 până în mai 1596 (Sorin Bulboacă, Prerogativele militare ale banilor de Lugoj-Caransebeș în secolele XVI-XVII, în „Studii de știință și cultură”, Anul VI, nr. 2 [21], Arad, iunie 2010, p. 86).

[56]Ion Sârbu, op. cit., p. 185.

[57]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 67; Eudoxiu Hurmuzaki, op.cit., vol. III, supliment II, p. 155; Idem, vol. XI, București, 1900, p. 380, doc. DXXVIII.

[58]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31.

[59]Ibidem.

[60]Ibidem.

[61]Marin Badea, Eugen Gluk, Nicolae Roșuț, Mihai Viteazul şi Aradul, 375, Arad, 1975, p. 31.

[62]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31.

[63] Ahmed Pașa Mihaloglu a fost beglerbeg de Timișoara între decembrie 1594-mai 1595 și din august 1595 până în toamna anului 1596 (Ioan Hațegan, op. cit., p. 250).

[64]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 31.

[65] Sangeacbei (sangeacbeg), cârmuitor al unui sangeac (sandjak, sancak) sau sangeacbeilic (sandjak-beylik, sancak-beylik), diviziune administrativ-teritorială otomană, de mărimea unui județ (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 614). Mai multe sangeacuri alcătuiau un vilaiet (vilayet) sau eialet (eyalet), adică o mare provincie (cunoscută la noi și sub denumirea de pașalâc [pașalik], pentru că cel care o conducea deținea rangul de pașă [Ibidem], titlu purtat doar de înalții demnitari ai„împărăției turcești”-Aurel Decei, op. cit., p. 195) din Imperiul Otoman, guvernată de un beilerbei sau beglerbeg (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p.178, 203 și 211).

[66]Marin Badea, Eugen Gluk, Nicolae Roșuț, op. cit., p. 32.

[67]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op.cit., p. 32.

[68]Ibidem.

[69]Ibidem.

[70]Ibidem.

[71]Ibidem.

[72]Ibidem.

[73]Ibidem.

[74]Márky Sándor, Arad vármegye és Arad szabad királyi város története, II, Arad, 1895, p. 19-23.

[75]La Călugăreni, oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul a obținut, la 13/23 august 1595, o mare victorie împotriva uriașei armate otomane, comandată de însuși Sinan Pașa (vezi Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 154-162).

[76]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 32.

[77]Márky Sándor, op. cit., p. 24.

[78]Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment II, p. 133.

[79]La Giurgiu, oștile reunite ale lui Mihai Viteazul, Sigismund Báthory și Ștefan Răzvan (domn al Moldovei din 24 aprilie până în august 1595-Istoria României în date, p. 458), la care s-au adăugat 1.500 de soldați imperiali și 300 de cavaleri toscani, au obținut, între 15/25 și 20/30 octombrie 1595, o strălucită biruință asupra puternicei ariergărzi a armatei otomane, condusă de Sinan Pașa, ce încerca să părăsească în mare grabă Țara Românească, trecând la sud de Dunăre pe un pod de vase (potrivit legatului papal Alfonso Visconti, care se afla la acea vreme în tabăra lui Mihai Viteazul, Sinan Pașa reușise, deja, să-și treacă o bună parte dintre trupe pe celălalt mal al bătrânului fluviu-Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 48; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, p. 279-280)-vezi Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164-168.

[80]Marin Badea, Eugen Gluk, Nicolae Roșuț, op. cit, p. 33.

[81]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 32.

[82]Ibidem, p. 32-33.

[83]Ibidem, p. 33.

[84]Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment II, p. 171.

[85]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 33; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment II, p. 191.

[86] Div Soliman Pașa a fost beglerbeg de Timișoara între 1596-1598. Din octombrie 1598, el va fi mutat, cu același rang, la Buda (Ioan Hațegan, op.cit., p. 250).

[87]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 33.

[88]Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment II, p. 193-195.

[89]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 33.

[90]Ibidem.

[91]Ion Sârbu, op. cit., p. 226.

[92]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 33.

[93]Ibidem.

[94]Ibidem.

[95]Ibidem.

[96]Ibidem.

[97]Ibidem.

[98]Ibidem, p. 33-34.

[99]Ibidem.

[100]Ibidem; Sorin Bulboacă, op. cit., p. 86.

[101]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 33.

[102]Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment II, p. 196-198.

[103]Ion Sârbu, op. cit., p. 243.

[104]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 34.

[105]Ibidem.

[106]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 67.

[107]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 34.

[108]Ion Sârbu, op. cit., p. 227.

[109]Ibidem.

[110]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 67.

[111]Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul,  în Opere alese, II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960, p. 164-165; Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 67.

[112]Ibidem.

[113]Ibidem.

[114]Ibidem.

[115]Ibidem.

[116]Ibidem.

[117]Ibidem.

[118]Ibidem.

[119]Ibidem.

[120]Ibidem.

[121]Ion Sârbu, op. cit., p. 227.

[122]Mahomed al III-lea a fost fiul sultanului Murad al III-lea și a cârmuit Imperiul Otoman din 27 ianuarie 1595 până în 22 decembrie 1603 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 381).

[123]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 34.

[124]Ibidem.

[125]Ibidem.

[126]Timişoara 700, Pagini din trecut şi de azi, p. 67

[127]Ibidem.

[128]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 35.

[129]Marin Badea, Eugen Gluk, Nicolae Roșuț, op. cit., p. 40.

[130]Istoria României în date, p. 129.

[131]Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 180.

[132]Ibidem. Andrei Báthory îi va solicita sultanului, prin intermediul marelui vizir Ibrahim Pașa (acesta a deținut cea mai înaltă dregătorie din statul otoman în trei rânduri, după cum urmează: între 4 aprilie-27 octombrie 1596; între 5 decembrie 1596-3 noiembrie 1597 și din 6 ianuarie 1599 până în 10 iulie 1601-Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 385) să fie recunoscut „ca principe al Transilvaniei”, renunțând „fățiș la lupta antiotomană” (Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 35).

[133] Ibidem.

[134]Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, p. 314.

[135]Tiberiu Ciobanu, Lupta bănățenilor împotriva dominației otomane în vremea lui Mihai Viteazul, în Vilaietul Timișoarei (450 de ani de la întemeierea pașalâcului) 1552-2002., p. 124.

[136]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 36; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, București, 1903, p. 719.

[137]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 36.

[138]Marin Badea, Eugen Gluk, Nicolae Roșuț, op. cit., p. 49-50.

[139]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 36.

[140]Ibidem.

[141]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 124.

[142]În apropierea localității Mirăslău (din județul Alba) s-a desfășurat, între râul Mureș și dealurile care mărginesc câmpia de aici spre nord, între 18/28-19/29 septembrie 1600, bătălia dintre oastea lui Mihai Viteazul și cea a nobilimii ardelene răsculate împotriva sa. Datorită faptului că, în timpul confruntării, generalul imperial George Basta l-a trădat pe voievodul român, acesta a fost înfrânt și nevoit să se retragă în grabă spre Făgăraș (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 202-204).

[143]Radu Păiușan, Corneliu Sav, op. cit., p. 37.

[144]Gheorghe Lanevschi, Mihai Viteazul şi Aradul, în „Ziridava”, XI, Arad, 1979, p. 283.

[145]SzadeczkyLájos, Erdély és Mihaly Vajda története 1595-1600, Timișoara, 1833, p. 207.

[146]Ion Georgescu, Baba Novac. Legendă şi realitate istorică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1980, p. 158-159; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, p. 638.

[147]La Guruslău a avut loc, în 24 iulie/ 3 august 1601, cea din urmă mare bătălie purtată de Mihai Viteazul. Aici oastea sa (în colaborare cu cea a generalului imperial George Basta, de această dată silit de împrejurări să-i stea alături bravului voievod român, ba chiar să i se subordoneze din porunca stăpânului său, Rudolf al II-lea) o va înfrânge zdrobitor pe cea a lui Sigismund Báthory (revenit la domnia Transilvaniei fără consimțământul Casei de Habsburg și, totodată, adept acum al unei înțelegeri cu Înalta Poartă). Mihai Viteazul va obține o victorie strălucită asupra adversarului său, meritul acesteia revenindu-i în exclusivitate așa cum aflăm chiar dintr-un document turcesc de epocă în care stă scris că „înfrângerea lui Sigismund” (Nicolae Iorga, Istoria armatei românești [ediție de N. Gheran și V. Iova], București, 1970, p. 28) s-a datorat lui „Mihai cel foarte viclean și rău” (Ibidem).De asemenea din cele 110 steaguri dăruite, după victoria de la Guruslău, împăratului (căruia îi vor fi expediate la reședința sa din Praga, unde se afla la acea dată), doar 22 au fost trimise de George Basta, rezultând că restul de 88 fuseseră capturate de trupele comandate direct de Mihai Viteazul (Andrei Veress, op. cit., vol.VI [1600-1601], București, 1933, p. 414).

[148]Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 216.

[149]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 125.

[150]Detalii cu privire la acest tragic eveniment vezi și în Otilia Breban, op. cit., p. 39-41.

[151]Johann Christian von Engel, Moldau und Walachey (Moldova și Valahia), vol. IV/ partea I, din lucrarea marelui istoric austriac, intitulată Geschichte des Ungarischen reichs und seiner nebenländer (Istoria regatului ungar și a țărilor sale limitrofe), volum apărut în 1804 la Editura „Johann Iacob Gebauer” din Halle și reprodus parțial (în limba germană și în limba română) în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. III, Istoriografia străină din secolul al XIX-lea (Texte alese), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, citatul repectiv apărând pe pagina 83 din această valoroasă crestomație.

[152] Grigore G. Tocilescu, Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, București, 1877, p.3.

[153] Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul român, București, 1981, p. 16.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)