Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!

 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

Mari biruințe ale oștilor române conduse de Mihai Viteazul -Giurgiu, aniversare 420

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

După strălucita victorie obținută la Călugăreni împotriva urdiei turcești, condusă de însuși marele vizir, Kodja Sinan Pașa[1], Mihai Viteazul[2] a fost nevoit, fiind copleșit de superioritatea numerică a invadatorilor, să se retragă în mare grabă și fără ca turcii să-și dea seama spre nord pentru a-și pune oastea la adăpostul munților[3]. În drum spre aceștia, marele voievod român și trupele sale vor trece prin București și, apoi, prin Târgoviște[4]. Pe când oștirea română se pregătea să părăsească cetatea de scaun de pe Dâmbovița, „ungurii și alți oșteni (mercenari – n.n.T.C.) invadară Bucureștiul, fără știrea domnului, [și] prădară totul, socotind că asemenea prăzi li se cuvin lor mai mult decât dușmanului”[5]. Totuși, conform opiniei lui „Diego Galan (un creștin aflat în robia turcilor, care a fost  martor ocular al evenimentelor – n.n.T.C.), care venea în urma oastei turce (…), pustiirea orașului s-a datorat numai unei acțiuni premeditate”[6], deoarece „după jaful executat de mercenari, Mihai Viteazul a dat foc orașului [și] n-a lăsat în picioare decât două biserici și Curtea domnească”[7], astfel că, „în momentul în care Sinan Pașa a ajuns la București, din fosta capitală a Țării Românești nu mai rămăsese nimic”[8].

           Ulterior datei de 16/26 august 1595 (mai precis înainte de 28 august/7 septembrie 1595), Mihai Viteazul își va instala tabăra la Stoienești (nu departe de pasul Bran), unde va ocupa „o poziție avantajoasă apărării”[9] pe termen lung, în așteptarea ivirii unei împrejurări prielnice (și a ajutorului militar promis de aliații săi, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory[10], voievodul Moldovei, Ștefan Răzvan[11], împăratul romano-german, Rudolf al II-lea de Habsburg[12] și de ceilalți conducători ai „Ligii Sfinte”[13]) revenirii în Țara Românească pentru a-i alunga pe otomani.

              Între timp, după ce-și va reorganiza armata (rămânând în tabăra ridicată în preajma câmpului de luptă de la Călugăreni, vreme de două zile, pentru a-și reface forțele)[14], Sinan Pașa va trece la ocuparea sistematică a Țarii Românești[15]. În 16/26 august 1595, el va începe, cu prudență, să înainteze spre București, „drumul fiindu-i deschis de gruparea comandată de Hasan pașa, beilerbeiul (guvernatorul general – n.n.T.C.) de Rumelia”[16].

            Astfel, în 18/28 august 1595 armata otomană va ajunge la București unde marele vizir, după ce-și va instala tabăra în imediata apropiere a acestuia, va lua o serie de măsuri vizând transformarea statului medieval românesc sud-carpatin în pașalâc (provincie – n.n.T.C.)[17]. „Înainte de a părăsi Bucureștii și de a-l urmări pe Mihai, Sinan Pașa ia o hotărâre pe care turcii, care călcaseră pământul Moldovei și Țării Românești, n-o mai luaseră până atunci. De obicei ei se mulțumeau cu jefuitul, distrusul și arsul a ceea ce reușea să rămână în picioare. De data aceasta, Sinan Pașa hotărăște să construiască”[18]. Referindu-se la inedita decizie a marelui vizir, cronicarul otoman Kara-Celebi-Zade consemnează în lucrarea sa faptul că „prin irosire zadarnică de unelte și de sforțări omenești (turcii – n.n.T.C.) s-au străduit să construiască o cetate la București”[19]. Pentru îndeplinirea planurilor sale, Sinan Pașa îl va numi pe Satârgi Mehmed Pașa, beilerbei de „Kara Iflak” și va lăsa aici o garnizoană numeroasă („10.000 de oameni, sub comanda lui Ferhad-pașa”[20]), cu misiunea de a întării orașul de pe Dâmbovița cu fortificații din lemn și pământ și de a-l apăra[21]. Acum, bisericile bucureștene sunt transformate în moschei (lăcașe de cult musulmane – n.n.T.C.). De asemenea, în incinta bisericii Mănăstirii „Alexandru Vodă”[22] (denumită, mai târziu, „Radu Vodă”[23]) este amenajată o geamie (construcție destinată celebrării cultului la mahomedani, de obicei mai mare decât moscheea). „Și pentru că ea însăși (mănăstirea respectivă – n.n.T.C.) era întărită cu ziduri, Sinan a dispus ca dependințele din jurul ei să formeze o fortăreață. Este vorba de cimitirul de lângă biserică, împrejmuit și el cu un zid. În jurul acestora este făcută o palancă[24] cu 5 sau 7 bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe – n.n.T.C.), în care puteau să încapă mai multe mii de oameni”[25]. Pentru realizarea acestei lucrări au fost necesare opt zile[26]. „În același timp, în jurul orașului București este ridicată o palancă mai mare. Între două rânduri de stâlpi din lemn s-a pus pământ, iar peste acest val au fost construite nouă bastioane în același chip, la o aruncătură de săgeată unul de altul și în fiecare bastion încăpeau până la cincisprezece tunuri. În fața valului era un șanț adânc de trei stânjeni (stânjen, unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m – n.n.T.C.) și lat tot de trei stânjeni”[27]. Fortăreața ridicată acum de otomani la București și, îndeosebi, cea înălțată de aceștia pe structura (și în împrejurimile) Mănăstirii „Alexandru Vodă” este cunoscută în istorie sub numele de „Palanca lui Sinan”[28]. Același „Kara-Celebi-Zade socotea opera de fortificare a Bucureștilor ca o irosire zadarnică de forțe materiale și fizice (…) pentru că (până la urmă – n.n.T.C.) tot turcii au ars palanca făcută de ei”[29].

             După mai bine de o săptămână, mai exact la 26 august/5 septembrie 1595, seraskier-ul (comandantul suprem – n.n.T.C.) turc își va ridica tabăra din preajma Bucureștiului și va pleca, în fruntea grosului oștirii sale, spre Târgovişte, unde va sosi „în primele zile ale lunii septembrie (mai exact în 28 august/7 septembrie 1595 – n.nT.C.)”[30]. Şi aici va porunci să fie construite „fortificaţii improvizate, îndeosebi pe laturile de vest şi nord, unde se aflau şanţuri şi valuri de pământ căptuşite cu lemn, gratii şi gabioane[31][32]. Vreme „de treizeci de zile, marele vizir s-a îngrijit de ridicarea unei cetăți la Târgoviște, el însuși [împărțind] diferitelor corpuri de oaste porțiunea pe care trebuiau s-o construiască”[33]. Potrivit unor izvoare documentare de epocă, se estimează că pentru ridicarea acestor fortificații au fost folosiți „3.000 de meseriași și 70.000 de oameni (lucrători necalificați – n.n.T.C.), iar întăriturile făcute [aici] erau mult mai mari decât cele de la București”[34]. Drept forță de ocupație a străvechii cetăți de scaun a „Ungrovlahiei”, Sinan Pașa a lăsat un puternic corp de oaste (numărând „cel puțin 1.500 oameni, cum arată un raportor creștin, vrednic de credere, care a fost de față, și 40 de tunuri”[35]) sub comanda lui „Ali, pașa de Caramania”[36]. Referitor la efectivele și căpeteniile garnizoanei turcești, pe care marele vizir otoman a instalat-o la Târgoviște, există și alte variante și anume că acesta a lăsat aici „o oaste de apărare de 1.600 arhibuzieri (mai corect archebuzieri, adică pușcași – n.n.T.C.) dintre ieniceri, gebegii (oșteni turci însărcinați cu paza și transportul armelor și munițiilor – n.n.T.C.), topcii (tunari – n.n.T.C.) și azapi (pedestrași din trupele neregulate turcești, care trăiau din prada de război – n.n.T.C.)”[37] și că a mai poruncit ca acestora să li se alăture și „2.000 de călăreți dintre spahiii (oșteni din cavaleria nobiliară de elită a forțelor militare otomane – n.n.T.C.) Silistrei, de Vallona și de Küstendil sub comanda lui Ali-pașa, fiul lui Aidir-pașa și a sangiacilor (sau sangiacbeilor, adică guvernatorilor – n.n.T.C.) din numitele locuri”[38]. De asemenea „după mărturiile ungurești, garnizoana (turcească – n.n.T.C.)  ar fi fost puțin mai mare, de 4.000 anume, și ar fi avut de cap pe Ali-pașa și Mehmed-beg”[39]. În ceea ce privește numărul pieselor de artilerie de care dispuneau turcii la Târgoviște, unele izvoare vorbesc că aici se afla „o garnizoană numeroasă (…) cu 154 de tunuri, 810 măsuri de praf de pușcă pentru tunuri și 30.000 de galbeni pentru leafă”[40], adică pentru plata soldelor oștenilor otomani încartiruiți în vechea cetate de scaun a Basarabilor.

            Că marele vizir intenționa, cu adevărat, să facă din teritoriul Țării Românești un vilaiet (adică o simplă provincie a Imperiului Otoman), rezultă și din alte măsuri luate de el acum și anume „după ce a ridicat întăririle din jurul Bucureștilor, Sinan Pașa a recrutat, aici, ostași: ienicerime, călăreți și oameni care să însoțească convoaiele, tunari și azapi, «precum și păzitori de cetăți»”[41]. Desigur că bătrânul conducător de oști otoman urmărea ca ulterior să „transforme aceste lucrări preliminarii în ziduri puternice, să facă din București un adevărat oraș-cetate”[42].  Doar „după ce a întreprins aceste lucrări și a recrutat o garnizoană, Sinan Pașa a socotit că «raiaua țării a fost supusă [adică locuitorii Țării Românești], iar țara a fost orânduită potrivit legii ilustre, beilerbeii și agalele (ofițeri superiori [comandanți] în armata turcă – n.n.T.C.) și vizirii, precum și ostașii pedeștri și călăreții s-au adunat și s-a hotărât ca toți să fie înregistrați din nou potrivit poruncii împărătești»[43]; constituirea unei cetăți, recrutări, înregistrări, iată procesul firesc care trebuia să ducă la transformarea Țării Românești, pentru totdeauna, într-un pașalâc”[44]. În fine, marele vizir va expedia, acum, la Înalta Poartă, o scrisoare prin care solicita ca Satârgi Mehmed Pașa să fie confirmat în funcția de beilerbei al vilaietului nord-dunărean, rugându-l, totodată, pe padișahul Mahomed al III-lea[45] să-i trimită acestuia „o ilustră poruncă, de care să asculte toată lumea, cu titulatura de vizir”[46]. De asemenea, Sinan Pașa va mai numi, cu această ocazie, 10 bei (aici cu sensul de guvernatori), „pentru restul țării care urma să fie cucerit”[47], iar „după ce a încheiat aceste treburi organizatorice, pentru asigurarea aprovizionării, trupele turcești au fost lăsate în pradă”[48], pustiind țara, prin jefuirea „a tot ce se putea purta”[49], prin luarea în robie a atâtor oameni ai locului „încât prețul unui prins a scăzut de la trei reali[50] de argint la trei bani”[51] (lipsa brațelor de muncă [cauzată atât de robirea în masă a locuitorilor „Valahiei Mari”, cât și de plecarea în pribegie a unei bune părți din populația acesteia] va avea drept consecință lăsarea neculeasă a recoltei și prin urmare pâinea va deveni un lux, o pâine ajungând să coste „mai mult decât o vacă”[52] – n.n.T.C.) și prin strângerea a numeroase turme de vite și trecerea lor peste Dunăre[53]. Acestea „erau atât de multe, încât [același] Diego Galan  credea «că jumătate din Europa își trimisese acolo vitele»[54]. Prețurile la vaci, boi și cai scad vertiginos, iar oile, caprele nu reprezentau nici o valoare”[55]. Au urmat epidemiile cauzate, în mare măsură, de proasta alimentație, căci „carnea consumată fără pâine cerea apă și această îmbinare, sub căldura lui august, făcea ca oamenii să piară din pricina bolilor de stomac, a febrei”[56]. Bineînțeles că „aceste raiduri prădalnice nu s-au făcut fără primejdie”[57], fapt relatat chiar de izvoarele documentare otomane. Astfel că, „într-o cronică turcească se menționează că mulți dintre turcii porniți după pradă au fost uciși de români”[58].

 

Bătălia de la Giurgiu (gravură din 1596)

 

Din tabăra sa de la poalele munților, Mihai Viteazul[59], „războinic erou, departe de a se descuraja, nici de fuga ostașilor nestatornici (este vorba de mercenari, pe care nu mai avea cu ce să-i mai plătească – n.n.T.C.), nici de numărul cel mare al inamicilor”[60], își trimitea oștenii[61] să-i atace și să-i hărțuiască „pe turcii care se depărtau de [propria lor] tabără”[62].

             Prin aceste incursiuni, bravul principe valah obținea atât pradă (arme, muniții, alimente, bani etc.), cât și prizonieri „de la care putea să afle planurile dușmanului”[63]. În aceste condiții, Sinan Pașa se va îndrepta, în 30 august/9 septembrie 1595, spre Stoienești, așezându-și „tabăra pe o înălțime de pe care se putea vedea aceea a voievodului român”[64], însă „din prudență sau teamă”[65] nu va ataca, căci efectivele urdiei cu care venise la nord de Dunăre scăzuseră simțitor de mult în urma pierderilor suferite, îndeosebi, în lupta de la Călugăreni (dar și ca o consecință a hărțuirii permanente la care fuseseră supuși invadatorii de către cetele lui Mihai Viteazul); a trimiterii unei părți considerabile dintre trupele sale după pradă; a dispersării mai multor unități militare otomane ca și garnizoane în marile orașe ale Țării Românești (vezi cazul Bucureștiului și al Târgoviștei), dar și în alte puncte strategice ale acesteia; a plecării la sud de Dunăre a unor numeroase detașamente pentru a escorta robii și „o parte din bunurile jefuite de pe teritoriul românesc”[66] și, în sfârșit, datorită bolilor, care începuseră să facă ravagii printre războinicii săi[67]. De alminteri, însuși Sinan Pașa își recunoștea (chiar dacă doar parțial) neputința, justificându-și lipsa de inițiativă într-un document de epocă în care afirma că „deși din partea noastră s-a chibzuit de multe ori și s-au făcut pregătiri pentru a merge împreună cu beilerbeii din Grecia și Țara Românească și cu armata musulmană împotriva acelor blestemați, dar pentru că cea mai mare parte a armatei noastre era plecată, neavând pe lângă noi pe archebuzierii ienicerilor și fiind și locul unde se întăriseră acei nelegiuiți foarte greu de străbătut, stâncos și păduros, ei nu au putut fi atacați în nici un chip; cum oastea hanului n-a venit să [ni] se alăture[68], am urmat mai departe cu ridicarea cetății în locul amintit și apoi am pus oștile noastre și pe aventurieri (adică pe mercenari – n.n.T.C.) să facă jafuri pe pământul Țării Românești, de unde au scos mulțime nesfârșită de robi”[69]. De altfel, Mihai Viteazul îi scria (din tabăra sa de la Dâmbovița), în 2/12 septembrie 1595, nobilului și comandantului militar polon, Stanislaw Zolkiewski (castelanul [castelan, persoană care stăpânește un castel, care locuiește într-un castel sau care-l îngrijește și-l administrează; aici cu sensul de guvernator al unei fortărețe importante sau al unui oraș-cetate] Liovului și hatman de câmp [titlu purtat de comandantul unei armate polone, lituaniene sau căzăcești în Evul Mediu] în armata Poloniei) că otomanii nu mai aveau, la acea vreme, la nord de Dunăre, decât 40.000 de luptători, dintre care numai 12.000 făceau parte din trupele regulate[70].

             Încă din 17/27 august 1595, principele ardelean Sigismund Báthory, în fruntea unui corp de cavalerie, alcătuit din 7.000-8.000 de oșteni, va pleca din Alba Iulia spre hotarul sudic al Transilvaniei, ajungând, în 24 august/3 septembrie 1595, la Codlea, lângă Brașov, unde își va așeza tabăra[71]. Aici, el așteaptă să se adune și restul trupelor de care dispunea principatul intracarpatic, dar și sosirea aliaților săi, din „Liga Sfântă”, cu oștile lor[72]. Rând pe rând, până la finele lunii septembrie (începutul lui octombrie) 1595[73], vor veni să i se alăture: fostul domnitor moldovean, Ștefan Răzvan, cu 3.000 de luptători[74] (2.300 pedestrași și 700 călăreți) și 22 de tunuri[75]; detașamentele de trabanți (infanteriști) ale orașelor săsești, Brașov (1.000, în uniformă albastră), Sibiu (1.000, îmbrăcați în negru), Mediaș (1.000, purtând straie verzi), Bistrița (1.000, înveșmântați în roșu)[76]; 2.000 de soldați (800 lăncieri călare și 1.200 pușcași pedeștri) din Oradea[77]; 1.500 de călăreți silezieni (înarmați cu pistoale și având echipament de culoare neagră), trimiși de împăratul Rudolf al II-lea[78]; 300 de cazaci (înarmați cu puști lungi, pistoale, arcuri cu săgeți și sulițe) aduși din Polonia de un aventurier[79] și 300 de călăreți toscani, comandați de Francisc Silvio Piccolomini, puși la dispoziția forțelor armate aliate de către marele duce de Toscana, Ferdinand I de Medici[80]. Împreună cu oastea de curte a lui Sigismund Báthory (ce se găsea deja în tabăra de la Codlea și care includea și garda sa princiară[81]), la care se mai adăugau un număr considerabil de mercenari (pe care îi „trimiteau celelalte orașe”[82] transilvane), câteva puternice banderii (pe care le „aduceau unii nobili”[83] ardeleni) și 8.000 de secui („din cele opt districte sau «scaune» ale lor”[84]), efectivele corpului expediționar creștin vor ajunge să însumeze aproximativ 30.000 de oșteni, dintre care „18.000 de oameni, trupe de bună calitate”[85], și câteva zeci de de tunuri. 

              Înainte de 21 septembrie/1 octombrie 1595, puternica armată „cruciată” (concentrată la Codlea, în apropierea frontierei sud-estice a Transilvaniei, în vederea intrării în Țara Românească pentru a se alătura oastei lui Mihai Viteazul), condusă de Sigismund Báthory, se va pune în mișcare și, în curând, va trece hotarul, ajungând la Rucăr (chiar în 21 septembrie/1 octombrie 1595), unde principele ardelean va dispune să fie ridicat lagărul acesteia[86]. De aici, în următoarele zile, armata aliată (transilvano-moldavo-germano-cazaco-toscană) va începe să treacă munții, însă îi vor trebui aproape două săptămâni „să ajungă de la Rucăr pe apa Dâmboviței, nu departe de Târgoviște”[87] și să facă joncțiunea, în 2/12 octombrie sau 3/13 octombrie 1595, cu cea a voievodului român, în zona taberei acestuia de la Stoienești”[88]. Aici, se vor concentra (luând în calcul și pe cei peste 10.000 de luptători, ce alcătuiau oastea lui Mihai Viteazul) în jur de 40.000 de militari [89] („dintre care numai 25.000 erau considerați ca oaste de elită”[90]) și un mare număr de tunuri (peste 100)[91]. A doua zi, în 4/14 octombrie 1595, această impresionantă forță armată (atât ca număr de oșteni, cât și ca tehnică de luptă) va pleca de la Stoienești și, în 5/15 octombrie 1595, își va instala „tabăra într-un șes, la o milă (cam 1,5 km – n.n.T.C.) de Târgoviște”[92], fiind gata să pornească ofensiva contra trupelor otomane de ocupație și operaționale din Țara Românească.

             Într-o primă fază, creștinii aveau de gând să atace, în următoarea zi (6/16 octombrie 1595), oștirea otomană, comandată de Sinan Pașa, aflată în apropiere[93]. Experiența dobândită în luptele anterioare, strălucitele victorii obținute împotriva turcilor și excepționalele sale calități de comandant militar (dar și cele de redutabil luptător, cu arma în mână, pe câmpul de bătaie), făceau din Mihai Viteazul adevăratul conducător al oștilor creștine reunite acum în apropiere de cetatea de scaun de la Târgoviște.

             Văzând că are de a face cu un dușman prea puternic și foarte hotărât, Sinan Pașa va decide, însă, retragerea forțelor sale armate, cu atât mai mult cu cât și din cei 30.000 de oșteni, pe care îi mai avea cu el (din rândul cărora doar 12.000 făceau parte din trupele permanente ale armatei turcești, restul aparținând unităților militare neregulate ale acesteia, adică fiind dotate cu armament și echipament de protecție de o calitate inferioară, precum și mai puțin disciplinate și pregătite pentru o confruntare de anvergură)[94], mulți îl părăsiseră (mai ales mercenarii), căci „în lunga lui așteptare aci, soldații se răspândeau mereu după pradă și mulți își luau câștigul de vite și robi și nu mai veneau înapoi; iar acum, când veni vestea că principele (Sigismund Báthory - n.n.T.C.) se apropie cu numeroasă oaste, cuprinși de spaimă, începură a se găti de fugă în vreme de noapte și mulți ieniceri fără voia lui Sinan se hotărâră să plece, așa că bătrânul general nu mai putea avea nădejde de izbândă, văzând atâta tulburare și neorânduială a oastei sale”[95]. Prin urmare, după ce va lăsa la Târgoviște 5.000 de războinici, pentru a întări garnizoană de aici, el va porni, în noaptea de 5/15 spre 6/16 octombrie 1595, cu restul trupelor de care mai dispunea („cu vorba că pleacă pentru înșelăciune numai și se va întoarce când creștinii vor fi înconjurat cetățuia și se vor fi lăsat fără grijă noaptea la odihnă”[96]), spre București, însă, în realitate, cu intenția de „a nu se mai întoarce”[97].

             În dimineața zilei de 6/16 octombrie 1595[98], cu o oră înainte de ivirea soarelui „principele ardelean porunci să se dea semn prin sunarea trâmbițelor și așează oastea creștină”[99] într-un dispozitiv de luptă (întocmit după toate regulile războiului), alcătuit din șapte corpuri de armată dispuse în adâncime pe trei linii de bătaie, în prima dintre acestea aflându-se o grupare condusă chiar de Mihai Viteazul[100]. „În această rânduială oastea înaintă până în locul unde fusese tabăra dușmană și unde aflară vite destule, vii și moarte”[101]. De teama unei eventuale perfide stratageme, pusă la cale de Sinan Pașa, oștirea creștină va rămâne neclintită pe poziții și într-o permanentă alertă toată ziua de 6/16 octombrie și noaptea următoare[102]. „Abia a doua zi (în 7/17 octombrie – n.n.T.C.) pe la amiază principele dete voie oastei să-și lase armele din mâini, când află de la cetele trimise înainte pentru spionare că dușmanul a ajuns departe și fuge mereu”[103]. Aflând acest lucru, căpeteniile armiei creștine vor ține un consiliu de război pentru a se decide ce era prioritar de întreprins în această situație și anume: să se pornească în urmărirea lui Sinan Pașa (opinie susținută de Sigismund Báthory „tânăr însetat de glorie”[104] și de Francisc Silvio Piccolomini) sau să fie luată cu asalt și cucerită cetatea de la Târgoviște?[105]. Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, susținuți și de magnații și comandanții militari maghiari transilvani, Ștefan Bocskay, Petru Huszár și Ferencz Nagy, vor insista să se opteze pentru cea de-a doua variantă, argumentând că era „periculos să lași o cetate mare, în spate, a cărei garnizoană ar fi împiedicat aprovizionarea oastei creștine din Transilvania”[106]. Sumbra perspectivă zugrăvită de partizanii trecerii imediate la atacarea și ocuparea Târgoviștei (urmată, inevitabil, de distrugerea marelui detașament otoman aflat între zidurile acesteia) îi va convinge pe Sigismund Báthory și pe Francisc Silvio Piccolomini de oportunitatea acestei operațiuni militare[107].

             În consecință „la sfatul episcopului de Cervia și al altora (Sigismund Báthory – n.n.T.C.) nu rămase (cu oastea creștină – n.n.T.C.) în locul taberei turcești, ci, ocolind partea din sus de oraș, porunci de întinseră aici corturile, în loc sănătos, lângă Ialomița”[108]. Potrivit unui document de epocă armata creștină a fost dispusă după cum urmează: „moldoveanul (Ștefan Răzvan – n.n.T.C.) în dreapta, cel din Țara Românească (Mihai Viteazul – n.n.T.C.) în stânga și la mijloc principele (Sigismund Báthory – n.n.T.C.), având în spate râul Ialomița, în dreapta munții, în stânga orașul și în față dușmanul; infanteria, artileria și carele (…) erau așezate în față, puțin mai departe, pe un dâmb, care odinioară fusese chiar malul râului”[109]. Conform planului de luptă al comandamentului comun aliat atacul trebuia să constea în „lovituri convergente pentru încercuirea inamicului; voievodul Ștefan Răzvan, cu un corp de oaste, sprijinit de 10 tunuri, urma să atace dinspre răsărit, principele Báthory dinspre sud, iar Mihai Viteazul dinspre nord și dinspre vest”[110]. Încă din seara zilei de 7/17 octombrie 1595 „și toată noaptea schimbară (creștinii și turcii – n.n.T.C.) focuri de tunuri și începu chiar hărțuiala[111], iar a doua zi (în 8/18 octombrie – n.n.T.C.) baterea regulată a cetățuiei, ridicată de Sinan în jurul palatului domnesc”[112]. Bombardamentul nu a încetat aproape deloc până în seara de 8/18 octombrie, când sub acoperirea „tunurilor și al pușcașilor din prima linie, o parte din ostașii aliați s-au apropiat de incintă și au întins scările”[113].

       Deși, „la început, otomanii s-au apărat cu disperare”[114] în cele din urmă „mulți dintre ei, dându-și seama de inutilitatea rezistenței, și-au căutat salvarea pe poarta din spate a fortificației”[115]. Dintr-o însemnare contemporană evenimentului, aflăm că „asaltul a durat 4 ore”[116], acesta începând „la orele 22 (…) și, la două din noapte, cetatea a fost cucerită”[117] de creștini. „Comandantul cetății, Ali pașa de Caramania și Mohamed, begul de Albania, fură prinși vii, [însă] greu răniți, și trimiși la Brașov împreună cu alte căpetenii; numai trei din ei, care avură cai buni, scăpară ajutați de întuneric și-i aduseră lui Sinan la București în dimineața de 20 octombrie (10/20 octombrie 1595 – n.n.T.C.) vestea izbânzii creștine”[118]. Cu această ocazie învingătorii au capturat „40 de tunuri, multă pulbere (praf de pușcă – n.n.T.C.), puști, săbii și alte arme și provizii pe mai bine de 3 ani”[119], dar și câteva sute de prizonieri[120]. „Nimicirea garnizoanei otomane și eliberarea cetății de la Târgoviște au avut o importanță deosebită în desfășurarea ulterioară a campaniei, înlesnind urmărirea forțelor principale ale lui Sinan pașa, care nu s-ar fi putut face în deplină siguranță atâta timp cât în spate ar fi rămas o garnizoană puternică sprijinită pe o fortificație aflată pe una din comunicațiile principale de legătură a Munteniei (Țării Românești – n.n.T.C.) cu Transilvania”[121].

                A doua zi, în 9/19 octombrie 1595, aliații își vor îngropa morții, ei mai rămânând la Târgoviște și în 10/20 octombrie, „așteptând carele cu provizii din Ardeal și, după spusele ofițerului toscan (amintit mai sus, la nota 119 – n.n.T.C.), 10 mii ostași pedeștri, rămași ceva mai departe, pentru paza unor pasuri dinspre Moldova”[122]. Oștile celor trei principi carpato-danubieni vor pleca spre București, în 11/21 octombrie 1595[123], însă „temându-se că marele vizir i-ar aștepta înlăuntru întăriturilor făcute de el, au ales un drum care i-a dus în apropierea capitalei într-un loc înconjurat de mlaștini”[124]. Vor afla, totuși, în curând, de la iscoadele lor că Sinan Pașa părăsise Bucureștiul cu o zi înainte (la 10/20 octombrie)[125], căci, așa cum se va justifica el însuși, aflând despre victoria obținută de creștini la Târgoviște a convocat un consiliu de război (la care au luat parte toate căpeteniile forțelor militare de care mai dispunea la acea dată) în care „ceru să se întoarcă împotriva dușmanului; dar nimeni nu vru să-l asculte; atunci dori să așeze oastea în frumoasa cetate ce ridicase, ca și la Târgoviște, în jurul mănăstirii zidite de Alexandru Vodă (numită mai târziu, așa cum am mai arătat, «Radu Vodă» – n.n.T.C.), dar nimeni nu se învoi la aceasta”[126]. Prin urmare, „neavând nici unul nici inimă, nici putere de a mai sta înlăuntru, cu părerea și voia tuturor ne-am învoit (…), să ardem numita cetate (se referea la întăriturile făcute din porunca lui, care trebuiau distruse «pentru ca nici adversarii să nu se poată folosi de ele»[127] – n.n.T.C.) și să dăm foc la toate casele, bisericile, grădinile și curțile lor boierești și luându-ne artileria, am dus-o împreună cu oastea musulmană în cetatea noastră Giurgiu[128][129]. Continuând pe aceeași notă justificativă, Sinan Pașa considera că părăsirea precipitată a teritoriului nord-dunărean avea ca motiv principal faptul că aici nu dispunea de fortărețe suficient de puternice între zidurile cărora trupele sale să se afle într-o siguranță deplină. („Întrucât nefiind în Țara Românească cetăți ridicate din vechime, ci doar făcute într-un răstimp de 15 zile [și] numai pentru a adăposti armata, și care oricât ar fi fost de zdravene, când ar fi venit iarna necredincioșii asupra lor, ar fi putut cu artificii, păcură și lumânări incendiare să le dea foc”[130]).

            În concluzie, luat prin surprindere de impetuoasa ofensivă a creștinilor, Sinan Pașa, în fruntea forțelor sale principale, va începe o retragere precipitată spre Giurgiu, cu intenția de a trece cât mai urgent la sud de Dunăre[131]. Graba sa a fost atât de mare „încât nu a mai avut timp să ordone alor săi nici să scoată tunurile din dispozitivul de apărare al capitalei Țării Românești Muntenia”[132]. Ba mai mult, așa cum aflăm dintr-un document contemporan evenimentelor (este vorba despre scrisoarea trimisă din Istanbul, în 28 octombrie/7 noiembrie 1595, de către Edward Barton, agentul diplomatic al Angliei la „Țarigrad” [adică în capitala Imperiului Otoman, Istanbul, fostul Constantinopol, cetatea de scaun a basileilor Bizanțului până în 1453, când acest milenar oraș a fost cucerit de turci și a devenit principala reședință a sultanilor din Casa lui Osman], prin care acesta informa Curtea regală de la Londra cu privire la  victoria obținută de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa) el a abandonat „în mâna lui Mihai, care îl urmărise, artileria, tezaurul, steagurile, ba chiar și aproape toți ostașii”[133] săi din garnizoana Bucureștiului[134].

              În fruntea unei puternice avangărzi (numărând „circa 15.000 de luptători”[135]), Mihai Viteazul va porni spre București (cu scopul de-al ajunge din urmă pe Sinan Pașa și a-l împiedica să părăsească Țara Românească fără să primească o ultimă și totală corecție), fiind urmat, îndeaproape, de „corpul central”, comandat de Ștefan Răzvan, după care venea ariergarda, condusă de Sigismund Báthory[136]. „Siguranța dispozitivului de marș era asigurată de 1.500 de călăreți, iar artileria și muniția aferente se aflau dispuse între avangardă și «corpul central»”[137]. Pentru ca să nu fie lungită „prea mult coloana și în același timp pentru a fi în măsură să intervină de la început cu o cantitate mai mare de forțe în cazul întâlnirii cu inamicul”[138], avangarda va fi dispusă într-un dispozitiv de marș având „o dezvoltare frontală mai mare”[139]. Totodată, „pentru a-l feri de surprize și pentru a procura informații despre inamic”[140], călărimea lui Mihai „acoperea fața și flancurile”[141] întregului dispozitiv de deplasare[142].

              Dorind să-l ajungă cât mai repede din urmă pe Sinan Pașa, armata creștină va ocoli Bucureștiul pe la vest, luând-o „pe drumul cel mai scurt care duce la Giurgiu”[143]. Spre „Capitală a fost dirijat doar corpul de oaste comandat de Ștefan Răzvan, care a eliberat-o la 12/22 octombrie”[144]. La 15/25 octombrie 1595[145], după un marș forțat și foarte obositor, avangarda armiei aliate, alcătuită (așa cum am arătat, deja, mai sus) din trupele conduse de Mihai Viteazul, va ajunge „în fața localității Giurgiu”[146], tocmai când începuse trecerea la sud de Dunăre a rămășițelor urdiei turcești[147] (mai întâi artileria, apoi trupele regulate și în final akângiii)[148]. „Malul românesc al fluviului era legat de Ostrovul Sf. Gheorghe (Cioroiul), pe care se afla cetatea Giurgiu, printr-un pod mic, construit din cinci luntre”[149], iar „legătura dintre ostrov și malul sudic al Dunării era asigurată de un pod de vase construit de otomani la începutul campaniei”[150].  Primii care au intrat în luptă au fost călăreții voievodului român, ce reușind să-și croiască drum prin mulțimea de robi, cirezi de vite, căruțe încărcate cu provizii și alte bunuri și obiecte de valoare (pe care invadatorii, mânați de spectrul morții, le abandonaseră pe malul românesc), vor ataca cavaleria neregulată otomană (constituită din akângii), nimicind-o complet[151], încât, potrivit opiniei cronicarului turc Naima Mustafa, cu această ocazie „s-a tăiat (…) rădăcina akângiilor”[152].

               Conform declarației legatului papal (reprezentantului Papei de la Roma) Alfonso Visconti (ce se găsea la acea dată în tabăra lui Mihai Viteazul), până la sosirea creștinilor la Giurgiu, Sinan Pașa reușise să-și treacă dincolo de Dunăre majoritatea trupelor[153]. Pentru a proteja  traversarea, ambițiosul general otoman crease pe malul nordic al fluviului un cap de pod, unde masase aproximativ 5.000 de războinici[154]. În următoarele zile, neluând în considerare intensul tir de artilerie dezlănțuit de tunarii garnizoanei turcești din cetatea Giurgiu, „cavaleria și pedestrimea română din avangardă”[155] desființează, într-un timp relativ scurt, capul de pod  și scot din uz podul de vase dușman[156]. Pierderile înregistrate în aceste împrejurări de cotropitori au fost estimate la peste 3.000 de morți, pe când românii au lăsat pe câmpul de luptă doar 200 dintre ai lor[157].

              Peste două zile (în 18/28 octombrie[158]) vor ajunge în preajma  Giurgiului și restul trupelor aliate[159], acum fiind declanșată operațiunea de cucerire a cetății de aici[160]. Astfel, detașamente ale infanteriei române, la adăpostul unui intens bombardament executat de artileria toscană (dar și sub acoperirea tunurilor din dotarea oștirii lui Mihai Viteazul[161]), vor lua cu asalt puternica fortăreață de pe Ostrovul „Sf. Gheorghe” și „după două zile de luptă, cetatea este cucerită”[162] (în 20/30 octombrie 1595). Toți cei 600 de războinici musulmani, ce au apărat fortul giurgiuvean, luptând cu fanatism,  vor fi uciși fără milă de soldații creștini victorioși[163]. Tot de la Diego Galan, aflăm că văzând prăpădul de pe malul nordic al Dunării, pricinuit de creștini războinicilor săi, Sinan Pașa ar fi decis să trimită în ajutorul acestora „două pașale cu trupe, dar Mihai și Sigismund, înțelegând intenția marelui vizir au bombardat și rupt podul, ceea ce a fost echivalent cu un dezastru pentru turcii rămași pe malul românesc; creștinii au eliberat, cu această ocazie, un mare număr de robi[164], ceea ce l-a bucurat pe Mihai mai mult decât victoria”[165].

       Referitor la prada capturată de creștini în urma strălucitei biruințe de la Giurgiu, aceasta a fost estimată, potrivit izvoarelor vremii, la două milioane de galbeni, astfel că „cel mai mărunt soldat avea cel puțin 4 cai în afară de alte prăzi”[166]. Despre pierderile omenești suferite de turci la Giurgiu există o sursă documentară conform căreia acestea au însumat vreo 5.000-6.000 de morți (este vorba de cei 5.000 de oșteni lăsați de Sinan Pașa să păzească capul de pod și de garnizoana cetății Giurgiu, care ar fi numărat 1.000 de luptători)[167], în timp ce alta indică faptul că „sub năpraznicele lovituri ale creștinilor, oastea inamică (otomană – n.n.T.C.) fu pierdută cu totul; mulți dintre cei rămași spuneau că 18 mii de turci își găsiră aici moartea; un braț mai adânc, format de Dunăre în dreptul orașului (Giurgiu – n.n.T.C.), se umpluse într-atâta cu turci înecați, încât cadavrele lor puteau servi drept punte trecătorilor; din aceasta se poate trage cu ușurință o concluzie despre numărul celor ce pieriseră în toate părțile: la mal, pe insulă și pe pod”[168]. Luând în calcul atât pe războinicii otomani ce și-au pierdut viața la Călugăreni, cât și pe cei care au fost uciși în intervalul dintre această bătălie și cea de la Giurgiu, precum și pe cei căzuți în teribila confruntare de aici, rezultă faptul că invadatorii păgâni au înregistrat un total de peste 20.000 de morți, căci numai „de la Târgoviște la București, spuneau cei care au văzut, distanță de 12 miluri (mile – n.n.T.C.) nemțești (adică peste 80 de km, căci mila germană [cea istorică și cea prusacă] avea în medie cca. 6,8 km[169] – n.n.T.C.), nu se putea trece de putoarea celor morți”[170]. Din această campanie, Sigismund Báthory se alese cu 50 de tunuri „pe care nu le lăsă lui Mihai, cum s-ar fi cuvenit”[171]. Este posibil, însă, ca Mihai Viteazul să se fi „mulțumit [într-adevăr] cu tunurile ce luase mai înainte de la dușmani (…), care n-ar fi fost mai puține de 60 după mărturia principelui”[172] Transilvaniei.

       Despre cele întâmplate la Giurgiu, tot istoricul turc Naima Mustafa a consemnat în cronica sa că „nici un individ (se referă, îndeosebi, la akângiii rămași să apere capul de pod de pe malul românesc al Dunării – n.n.T.C.) n-a mai rămas în viață (…), niciodată nu s-a mai întâmplat o asemenea nenorocire și un asemenea prăpăd, niciodată n-a mai fost pomenită în istorie o asemenea retragere dezastruoasă și înfrângere (a turcilor otomani – n.n.T.C.)”[173]. O descriere mai amănunțită și, în același timp, foarte plastică a lupelor de la Giurgiu a fost făcută de un alt cărturar al Înaltei Porți și anume Kiatip Ҫelebi, care în lucrarea lui surprinde și impactul avut de biruința românilor asupra moralului urdiei turcești[174]. Astfel „când din cauza învălmășelii ca din ziua Apocalipsului oamenii nu știau unii de alții și erau uluiți de ceea ce se întâmpla, s-au ivit spre chindie (moment al zilei înainte de apusul soarelui – n.n.T.C.) atacurile dușmane care și-au așezat tabăra în șesul Giurgiului (...). Cea mai mare parte din muniții și tunuri fiind luate de dușmani, orașul Giurgiu de asemenea, în văzul tuturor, a fost incendiat și în același timp ghiaurii au început să bată cetatea, pricinuind atâtea nenorociri și pagube, încât o astfel de înfrângere (a unei armate a sultanului – n.n.T.C.) nu se mai întâmplase în nici un secol”[175]. Tot pe aceiași linie se înscrie și cronicarul turc Ibrahim Pecevi, care  nota la rându-i faptul că „o așa mare pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”[176].

          În ziua de „marți, 21/31 octombrie oastea creștină se odihni sub cetate și miercuri dimineața, 1 noiembrie (…) comandanții o povățuiră înapoi, luând drumul către București, fără a lăsa în Giurgiu, pe care-l arseră ungurii, măcar o garnizoană cât de mică”[177].

          Eliberarea cetății Giurgiu, important punct de sprijin al dominației Imperiului Otoman la Dunăre, a reprezentat o remarcabilă biruință repurtată de apărătorii Creștinătății. Principalul merit în dobândirea acesteia îi revine, bineînțeles, lui Mihai Viteazul, care a dat dovadă încă o dată de un real talent în arta militară. Despre contribuția deosebită a marelui nostru domnitor la obținerea victoriei de la Giurgiu ne vorbește în cronica sa și silezianul Balthasar Walther de la care aflăm că voievodul român și oastea lui „surprinse mulțimea (de războinici turci – n.n.T.C.) ce nu apucase să treacă Dunărea, o înfrânse, o împinse, o înecă, o culcă la pământ cu tunurile sale și o nimici aproape în întregime; cu lovituri de tun distruse cât putu de repede podul făcut peste fluviu (…) între insulă (Ostrovul «Sf. Gheorghe» – n.n.T.C.) și malul valah (românesc – n.n.T.C.), sparse și scufundă cu ghiulele două vase (corăbii – n.n.T.C.) mai mari, iar alte două abia scăpară grav avariate”[178].

          Intervenția polonă în Moldova[179], lipsa de fermitate din partea principelui ardelean[180] și demersurile făcute de hanul tătar, Gazi al II-lea Ghirai, aliatul Sublimei Porți (dar și un sincer admirator al lui Mihai Viteazul) pe lângă vajnicul descendent al Basarabilor pentru a-l convinge să încheie pacea cu sultanul[181] au dus la încetarea operațiunilor militare antiotomane din vara-toamna anului 1595, cu toate că prin acțiunile întreprinse până atunci de Mihai Viteazul și de aliații săi au fost create condiții favorabile pentru înlăturarea dominației «împărăției turcești» în Peninsula Balcanică[182]. Aceasta cu atât mai mult cu cât forțele armate turcești, aflate sub comanda lui Sinan Pașa (destituit, de altfel, în urma eșecului suferit, din funcția de mare vizir[183]), drastic reduse numeric și cu moralul foarte scăzut, nu mai reprezentau un obstacol serios în calea ofensivei coaliției creștine, iar popoarele balcanice erau gata de a se ridica la luptă pentru a scutura jugul otoman.

         Impresionat de strălucitele victorii obținute de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, Edward Barton, ambasadorul reginei Angliei, Elisabeta I Tudor[184], la Înalta Poartă, îi scria suveranei sale, la 28 octombrie/7 noiembrie 1595, „că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan”[185].

 

 Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 

foto 1, sus: Mihai Viteazul (portret realizat de Gh. M. Tattarescu)

foto 2: Bătălia de la Giurgiu (gravură din 1596)

 
Note, Bibliografie

 

[1] Sinan Pașa, supranumit „Kodja”, adică, în limba română, „Bătrânul” sau „Venerabilul”, datorită faptului că a murit la o vârstă foarte înaintată (născut în 1506, el se va stinge din viață în 1596, deci la 90 de ani) a fost un mare comandant de oști și om politic otoman. Originar din Albania, el va intra de foarte tânăr în corpul de oaste al ienicerilor (acesta era constituit din oștenii de elită ai infanteriei armatei permanente turcești, recrutați din rândurile popoarelor creștine supuse Înaltei Porți), fiind convertit la mahomedanism. Deosebit de înzestrat din punct de vedere fizic și intelectual Sinan va ajunge, în cele din urmă, să ocupe cea mai înaltă dregătorie din Divanul sultanului, și anume pe cea de mare vizir. Această demnitate o va deține în cinci rânduri, după cum urmează: din 25 august 1580 până în 6 decembrie 1582; din 2 aprilie 1589 până în 1 august 1591; din 28 ianuarie 1593 până în 16 februarie 1595; din 7 iulie până în 19 noiembrie 1595 și din 1 decembrie 1595 până în 3 aprilie 1596 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 384 și 385; Istoria militară a poporului român, vol. III, Editura Militară, București, 1987, p. 665). Pașă, titlu purtat, în trecut, de guvernatorii unor provincii sau de înalții demnitari civili sau militari în Imperiul Otoman (dexonline.ro/definitie/pașa/paradigma).

[2] Mihai Viteazul, fiu natural a lui Pătrașcu cel Bun (la rândul său fecior a lui Radu Paisie [domnitor al „Valahiei Mari” între 1535 și 1545 - Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 568] și nepot al lui Radu cel Mare [„gospodar” al statului medieval românesc sud-carpatin între 1495 și 1508 - Ibidem], acesta a cârmuit „Ungrovlahia” din martie 1554 până în 26 decembrie 1557 - Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 455), a fost „mare voievod și domn” al Țării Românești începând, efectiv (fiind, deja, investit oficial și numit de sultanul Murad al III-lea [conducător al Imperiului Otoman din 22 decembrie 1574 până în 17 ianuarie 1595 - Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 381] în 2/12 septembrie 1593), din 7/17 octombrie 1593, el domnind asupra acesteia, direct sau indirect, până la moartea sa (cu o scurtă întrerupere petrecută între 18/28 noiembrie 1600 și 31 mai/10 iunie 1601, interval în care – înfrânt de oștile polono-moldave, la est și la sud de Carpați, și de cele ale nobilimii maghiare în Transilvania, a fost nevoit să plece în pribegie la Curtea împăratului Sfântului Imperiu Roman de Neam German – tronul Basarabilor va fi ocupat de protejatul lui Jan Zamoyski [cancelarul și marele hatman al Coroanei Poloniei], pretendentul Simion Movilă [frate al lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei între 1595-1600 și din 1600 până în 1606 - Istoria lumii în date, p. 569], ce a stat în scaunul domnesc din București  între 1600-1601; 1601-1602 și în cel de la Iași între 1606 și 1607 [Ibidem, p. 568, 569]), care s-a petrecut, în 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii (Otilia Breban, O scurtă istorie în date a lui Mihai Viteazul, în Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 13, 31, 32-35, 37, 39-41); al Transilvaniei (pe care a condus-o în calitate de locțiitor al împăratului și guvernator general, comandant sau căpitan general al armatei imperiale din comitatele exterioare, principe [ales și recunoscut ca atare de Dieta principatului intracarpatic], domn și voievod, crai [echivalent, în cazul de față, cu titlul de principe; aici având sensul, neoficial, de rege] și conducător cu rangul de guvernator ereditar din 18/28 octombrie 1599 până în 9/19 august 1601, cu întreruperea cauzată de revolta magnaților unguri, izbucnită în toamna anului 1600, întrerupere ce s-a încheiat odată cu victoria obținută de el, în 24 iulie/3 august 1601, la Guruslău - Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, București, 2001,  p. 317, 352-355) și al Moldovei (între 6/16 mai și mijlocul lui septembrie 1600 [Otilia Breban, op.cit., p. 30-33; Constantin Rezachevici, op.cit., p. 317]), fiind „primul dintre voievozii noștri care a izbutit să unească sub un singur sceptru, chiar dacă numai pentru puțin timp, toate cele trei țări românești” (Tiberiu Ciobanu, Mihai Viteazul - Domnul primei Uniri, în Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timișoara, 2000, p. 68).

[3] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 162.

[4] Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1976, p. 82. Potrivit relatării cronicarului silezian Balthasar Walther, „Mihai și-a așezat tabăra la București, unde a rămas trei zile, după care a plecat spre Târgoviște” (Ibidem, p. 82-83).

[5] Balthasar Walther, Scurtă descriere a faptelor de arme ale lui Mihai, domnul Moldovei, Munteniei sau Valahiei, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, Cronicari și istorici străini, secolele XVI-XVIII (Texte alese), Editura Academiei R.S.R., București, 1983, p. 277.

[6] Manole Neagoe, op. cit., p. 83.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 162; Călători străini despre Țările Române, vol. III, Editura Științifică, București, 1971, p. 531.

[10] Sigismund Báthory, fiu al lui Cristofor Báthory (ce a guvernat Ardealul între 1576 și 27 mai 1681 [Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 414]), s-a născut la Oradea, în 20 martie 1572, și a decedat la Praga (Cehia), în 27 martie 1613 (ro.wikipedia.org/wiki/Sigismund_Báthory). El a fost principe al Transilvaniei între 1581-1597; 1598-1599; 1601 și 1601-1602 (Istoria lumii în date, p. 570).

[11] Ștefan Răzvan a fost domn al Moldovei din 26 aprilie/6 mai până în 22 august/1 septembrie 1595 (Constantin Rezachevici, op. cit.,  p. 781), când va fi alungat de la domnie, în urma unei intervenții militare a Poloniei, în locul său fiind instalat, pe tronul de la Iași, Ieremia Movilă, protejatul marelui cancelar polon, Jan Zamoyski (Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XII, Bucureşti, 1903, p. 96-97; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. IV [1593-1595], București, 1932, p. 274-277). În aceste condiții, Ștefan Răzvan, însoțit de oastea sa, va trece în Transilvania (Manole Neagoe, op. cit., p. 88) și, apoi, în Țara Românească (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 103, 109-110). După victoria de la Giurgiu, Ștefan Răzvan (primind de la protectorul său, principele ardelean, Sigismund Báthory, un ajutor militar de „2-5 mii de soldați” [Ion Sârbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Țării Românești, ediție îngrijită de Damaschin Mioc, Editura Facla, Timișoara, 1976, p. 197; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 189] sau, potrivit altor izvoare documentare, de „numai 1.500 de călăreți” [Ibidem, p. 196], majoritatea surselor oprindu-se, totuși,  asupra unui efectiv de 2.000 de oșteni secui [Ibidem, p.198; Ion Sârbu, op. cit., p. 210]) va pleca, în 17/27 noiembrie 1595, din Brașov (unde se afla la acea dată), „intrând în Moldova, unde își trimisese mai înainte oamenii cu scrisori ca să vestească prietenilor venirea sa” (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 178; Ion Sârbu, op. cit., p. 197). De altfel, încă „din București, unde Răzvan intrase (în luna octombrie – n.n.T.C.) pe urmele lui Sinan Pașa, fostul voievod se adresa boierilor moldoveni «să-i dea dracului» pe noii stăpâni și să-i rămână credincioși, căci se va întoarce negreșit cu ajutorul măriei sale Craiului (Sigismund Báthory). Răzvan s-a ținut de cuvânt și în dimineața zilei de 12 decembrie (după stil nou – n.n.T.C.) își făcea apariția în fața Sucevii, unde se afla Ieremia cu 4.000 de oșteni dăruiți de regele polon” (Manole Neagoe, op. cit., p. 93-94). De fapt, Jan Zamoyski (după ce l-a instalat în scaunul domnesc de la Iași pe Ieremia Movilă și s-a retras de pe teritoriul moldav) i-a lăsat „marionetei” sale „o garnizoană de 5.000 de poloni, 4.000 călăreți și 1.000 pedestrași” (Ion Sârbu, op. cit., p. 197; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 197), iar restul trupelor sale le-a încartiruit „lângă graniță, la Camenița” (Ion Sârbu, op. cit., p. 197). Bătălia dintre cei doi rivali a avut loc, în 3/13 decembrie 1595, la Areni, unde Ieremia Movilă îl va înfrânge și lua prizonier pe Ștefan Răzvan. Acesta va fi apoi executat, în chinuri groaznice, prin tragerea în țeapă (Manole Neagoe, op. cit., p. 94), după ce, în prealabil, i-au fost scoși ochii și i s-a tăiat nasul (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 196, 198-200, 201-202, 224, 237; Idem, op. cit., vol. III, supliment 2, Bucureşti, 1900, p. 162, 173-174).

[12] Rudolf al II-lea de Habsburg (născut la Viena, în 18 iulie 1552-decedat la Praga, în 20 ianuarie 1612 [ro.wikipedia.org/wiki/Rudolf_al_II-lea_al_Sfântului_Imperiu_Roman]) a fost arhiduce al Austriei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German din 12 octombrie 1576 până în 20 ianuarie 1612; rege al Ungariei Apusene și al Croației între 1572-1608; rege al Boemiei între 1576-1611 și principe al Transilvaniei din 1599 până în 1604 (Enciclopedie de istorie universală, Editura All Educațional, București, 2003,  p. 1117; Istoria lumii în date, p. 561, 564 și 570).

[13] „Liga Sfântă”, denumire dată unor coaliții antiotomane din secolele XVI-XVII, alcătuite din state creștine. Prima a fost o alianță îndreptată împotriva „împărăției turcești” inițiată, în 1592, de Habsburgi și patronată de Papa de la Roma, Clement al VIII-lea (1592-1605). Ea reunea Sfântul Imperiu Roman de Neam German, Spania, Statul Papal, Veneția și ducatele din nordul Italiei (Toscana, Ferrara și Mantua). La scurt timp (în 1594) la această ligă vor adera și domnitorii Țărilor Române, Aron Tiranul (Moldova) și Mihai Viteazul (Țara Românească). S-a destrămat, în 1606, la sfârșitul războiului antiotoman, intrat în istorie sub numele de „Războiul cel Lung” (denumit și „Războiul de treisprezece ani” sau „Războiul de cincisprezece ani”), el având loc în perioada 1591/1593-1606. A fost un conflict de frontieră între Sfântul Imperiu Roman de Neam German și Imperiul Otoman, care s-a desfășurat în Balcani, Ungaria și Țara Românească. Principalii participanți la acest război au fost Monarhia Habsburgică, Transilvania, Țara Românească și Moldova, care se opuneau politicii expansioniste promovată de Înalta Portă. Marele Ducat de Toscana, Ducatul de Ferrara, Ducatul de Mantua și Statul Papal au fost, de asemenea, implicate în război, însă, într-o măsură mai mică. Îndelungatul conflict s-a terminat cu Pacea de la Zsitvatorok (localitate din Slovacia), încheiată în 11 noiembrie 1606. Părțile semnatare s-au înțeles să mențină pacea între ele timp de 20 de ani. Tratatul a fost semnat de sultanul Ahmed I (1603-1617) și de Matthias, arhiduce de Austria (în ciuda puternicei opoziții făcută de fratele acestuia, împăratul Rudolf al II-lea). O altă „Ligă Sfântă” a fost constituită în 1684 prin aderarea Veneției la alianța austro-polonă. În anul 1686, acesteia i s-a alăturat și Rusia. Și-a încetat activitatea în urma încheierii cu Imperiul Otoman a Tratatului de Pace de la Karlowitz (în 26 ianuarie 1699), ca urmare a înfrângerii decisive a oștilor padișahului Mustafa al II-lea (1695-1703), în 21 ianuarie 1699, de către coaliția creștină în Războiul Austro-Turc, derulat între 1683-1699. Cu această ocazie, Austria a obținut Ungaria (fără Pașalâcul de Timișoara), Transilvania, Slavonia și Croația; Veneția a dobândit Dalmația și Moreea; Polonia a primit Podolia și Ucraina, iar Rusiei i-a fost confirmată posesiunea asupra Mării Azov (de pe www.cultural.bzi.ro/razboiul-cel-lung-scurt-istoric; www.dexonline.ro/definitie/ligă; Tiberiu Ciobanu, Glosar, în  Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, p. 183; Enciclopedie de istorie universală, p. 789; Istoria lumii în date, p. 146, 185, 556, 561, 567).

[14] Manole Neagoe, op. cit., p. 79.

[15] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 162-163; Manole Neagoe, op. cit., p. 83, 84-85, 86.

[16] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 162-163.

[17] Ibidem, p. 163.

[18] Manole Neagoe, op. cit., p. 83.

[19] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I (întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Ali Mehmed), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 551. „Sinan Pașa, în veștile trimise la Constantinopol, anunța că la București a eliberat mulți robi turci, după care a trecut la ridicarea unei cetăți” (Manole Neagoe, op. cit., p. 83).

[20] Ibidem, p. 85. Ferhad Pașa a fost mare vizir între 1 august 1591 și 4 aprilie 1592 și din 16 februarie până în 7 iulie 1595 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 385).

[21] Mihail Guboglu, Crestomaţie turcă. Izvoare narative privind istoria Europei Orientale şi Centrale (1263-1683), Editura Universității din București, Bucureşti, 1977, p. 431-432.

[22] Este vorba despre ctitoria lui Alexandru al II-lea Mircea (domnitor al Țării Românești între 1568-1577, cu o scurtă întrerupere petrecută în anul 1574 [Istoria lumii în date, p. 568]). Fiul acestuia, Mihnea al II-lea Turcitul (care a domnit între 1577-1583 și 1585-1591 [Ibidem]), va înzestra această mănăstire cu moșii, sate și odoare de preț, fapt ce va duce la creșterea prestigiului ei în Țara Românească. De asemenea, în incinta ctitoriei tatălui său, „Turcitul” va înființa prima bibliotecă din București (ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Radu_Vodă).

[23] Pentru că, incendiată de trupele lui Sinan Pașa (în octombrie 1595, în timpul retragerii acestora din calea armatei lui Mihai Viteazul), Mănăstirea „Alexandru Vodă” a fost refăcută din temelii, în anul 1625, de către Radu Mihnea (fiul lui Mihnea al II-lea Turcitul și, prin urmare, nepot al lui Alexandru al II-lea Mircea, ctitorul acestui minunat locaș de cult), domnitor al Țării Românești (1601-1602; 1611; 1611-1616 și 1620-1623 [Istoria lumii în date, p. 568]) și al Moldovei (1616-1619 și 1623-1626 [Ibidem, p. 569]), care o va închina Mănăstirii Iviron de la Sfântul Munte Athos (ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Radu_Vodă).

[24] Palancă, întăritură făcută în scopuri militare; fortificație primitivă, făcută din trunchiuri de copaci, așezate orizontal, sau din pari groși bătuți în pământ și legați între ei; palisadă (http://dexonline.ro/definitie/palanca). 

[25] Manole Neagoe, op. cit., p. 83. Fortificațiile ridicate la București erau „menite să adăpostească și să faciliteze lupta unei garnizoane de până la 10.000 de oameni ” (Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 604).

[26] Manole Neagoe, op. cit., p. 83.

[27] Ibidem.

[28] Ștefan Nicolaescu, Istoricul mănăstirii Sfânta Treime (Radu Vodă), din București, București, 1939, p. 4-5; Ion Ionașcu, Bucureștii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, București, 1959, p. 59-75.

[29] Manole Neagoe, op. cit., p. 83.

[30] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163. „După ce s-a retras din București, Mihai s-a oprit la Târgoviște. Când Sinan Pașa s-a apropiat de Târgoviște, Mihai a ars și cea de-a doua capitală a țării, iar locuitorii (acesteia – n.n.T.C.) s-au retras spre munți, încât orașul avea același aspect dezolant ca al Bucureștilor” (Manole Neagoe, op. cit., p. 86).

[31] Gabion, coș cilindric de nuiele, umplut cu pământ, care apăra pe soldați, ca un parapet, la asedierea cetăților etc. Provine din termenul francez „gabion”, derivat din cel italian „gabbione”, ce are, la rândul său, la bază cuvântul „gabbia”, care înseamnă „cușcă” (dexonline.ro/definitie/gabion).

[32] Nicolae Iorga, Istoria armatei românești (ediție de N. Gheran și V. Iova), București, 1970, p. 390; Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 533, 548-549.

[33] Manole Neagoe, op. cit., p. 86.

[34] Ibidem. Bisericile din Târgoviște au fost și ele transformate de turci în lăcașe de închinăciune dedicate Dumnezeului lor (adică lui Allah), însăși biserica Mitropoliei de aici fiind „făcută mecet” (adică, casă de cult pentru religia musulmană, mai mică decât geamia; moschee mică [dexonline.ro/definitie/mecet]) - Manole Neagoe, op. cit., p. 86.

[35] Ion Sârbu, op. cit., p. 188; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment 2, p. 151. Este vorba de raportul cunoscut al episcopului de Cervia, potrivit căruia garnizoana otomană a Târgoviștei ar fi numărat 1.500 sau 2.000 sau chiar 2.500 de oșteni (Ion Sârbu, op. cit., p. 208) .

[36] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163; Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 604-605; Mihail Guboglu, op. cit., p.432.

[37] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment 1, Bucureşti, 1889, p. 492-493.

[38] Ibidem.

[39] Ion Sârbu, op. cit.,  p. 187.

[40] Manole Neagoe, op. cit., p. 86.

[41] Ibidem, p. 84.

[42] Ibidem.

[43] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I, p. 372.

[44] Manole Neagoe, op. cit., p. 84-85.

[45] Mehmed (sau Mahomed) al III-lea (supranumit „Adil”, adică „cel Drept”) a fost suveran al Imperiului Otoman între 1595-1603 (Istoria lumii în date, p. 567).

[46] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 372.

[47] Manole Neagoe, op. cit., p. 85.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Realul, veche monedă spaniolă de argint, valorând 25 de centime (centimă, valoare bănească reprezentând a suta parte dintr-o unitate monetară [dintr-un franc, dintr-un leu vechi sau dintr-o altă unitate monetară]). Vezi dexonline.ro/definitie/real și dexonline.ro/definitie/centimă.

[51] Manole Neagoe, op. cit., p. 85. „De aceea, la un moment dat, nimeni nu se mai ostenea să ia robi” (Ibidem). Banul, în Evul Mediu, monedă măruntă de cupru (aramă), având o  valoare mică (dexonline.ro/definitie/ban).

[52] Manole Neagoe, op. cit., p. 85.

[53] Ibidem.

[54] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 532.

[55] Manole Neagoe, op. cit., p. 85.

[56] Ibidem; Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 532. „Dacă era belșug de carne, lipsea în schimb pâinea” (Manole Neagoe, op. cit., p. 85).

[57] Ibidem, p. 86.

[58] Ibidem.

[59] „Deși, cu oameni puțini în jurul său” (Ibidem).

[60] Balthasar Walther, Scurtă descriere a faptelor de arme ale lui Mihai, domnul Moldovei, Munteniei sau al Valahiei, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 278.

[61] În timp ce „aștepta ajutoarele principelui vecin al Transilvaniei și se străduia să readucă grabnic patriei [sale] nefericite vechea libertate” (Ibidem).

[62] Manole Neagoe, op. cit., p. 86.

[63] Ibidem.

[64] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. V, București, 1892, p. 166. Concomitent cu această acțiune, întreprinsă de Sinan Pașa, „un corp de oaste otoman a reocupat Brăila” (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163; Ludewig Albrecht Gebhardi, Istoria universală de la creație până în vremea de astăzi, care cuprinde toate imperiile și statele cunoscute, schimbările lor, constituțiile statale, legile, religiile, datinile și obiceiurile, progresul cultural, artele și științele, comerțul și navigația, împreună cu cronologia lor, monumentele lor vechi, clădirile publice și raritățile deosebite ale naturii și artei, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 497).

[65] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163.

[66] Ibidem.

[67] Manole Neagoe, op. cit., p. 90.

[68] Întradevăr, Sinan Pașa se baza și pe 30.000 de războinici tătari (Ibidem), conduși personal de hanul Crimeii, Gazi al II-lea Ghirai (acesta a domnit între 1588-1596 și [după o scurtă întrerupere] din 1596 până în 1608 [Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 397]), care, însă, atunci când, la 6/16 octombrie 1595, oștile unite ale Țărilor Române, împreună cu aliații lor apuseni și răsăriteni, ajungeau în fața Târgoviștei (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164) , abia pătrunseseră în Moldova, înaintarea lor fiind, de altfel, stopată la Țuțora, în 8/18 octombrie 1595, de o puternică armată moldo-polonă (ce se fortificase aici), comandată de marele cancelar al Poloniei, Jan Zamoyski (care „a pus carele în formă de cerc și le-a înconjurat cu șanțuri, pentru că se aștepta la un atac din partea sangiacului din Tighina [acesta se numea Ahmed și era nepotul sultanului, care i-a poruncit marelui han tătar să-l instaleze în fruntea Moldovei în locul lui Ștefan Răzvan, ce aderase la coaliția antiotomană – n.n.T.C.] și a tătarilor” [Manole Neagoe, op. cit., p. 87, 89]), secondat de domnul Moldovei (impus, între timp, pe tronul Mușatinilor de către înaltul demnitar polon), Ieremia Movilă (Ibidem, p. 88-89).

[69] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 604.

[70] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163; Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. I, Documente externe, Editura Academiei R.S.R., București, 1982, p. 120. „Întreaga oștire (turcească – n.n.T.C.) nu trece de 40.000. Luptători (adică oșteni din trupele regulate – n.n.T.C.) abia sunt douăsprezece mii. Căci știm sigur că ienicerii abia sunt o mie două sute, numărându-i și pe recruții agemoglani (termen provenit din cuvintele turcești adjemi oğlan, prin care erau desemnați «copiii și adolescenții luați de la familiile creștine, mai cu seamă din sudul Dunării, pentru a fi educați și instruiți în vederea slujirii în corpul ienicerilor sau pentru serviciile palatului sultanilor» [Ibidem, p. 121] – n.n.T.C.) din rândurile lor” (Ibidem, p. 120).

[71] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163; Manole Neagoe, op. cit., p. 87.

[72] Ibidem, p. 87-88; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163-164.

[73] Ibidem, p. 163.

[74] Referitor la efectivele oastei moldave aduse de Ștefan Răzvan în tabăra de la Codlea, există și o altă opinie potrivit căreia acestea ar fi însumat „4.000 de călăreți și 3.000 de unguri și boieri credincioși” (Ion Sârbu, op. cit., p. 186; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 80).

[75] Manole Neagoe, op. cit., p. 87. Data la care Ștefan Răzvan și trupele sale au sosit în tabăra lui Sigismund Báthory a fost 14/24 septembrie 1595 (Ion Sârbu, op. cit., p. 186).

[76] Manole Neagoe, op. cit., p. 87.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem. Conform altor surse documentare, detașamentul imperial a fost trimis din Ungaria Superioară de către arhiducele Maximilian (unul din frații împăratului Rudolf al II-lea) și ar fi numărat 1.600 sau chiar 1.800 de soldați călări, puși sub comanda lui Albert Reibnitz (Ion Sârbu, op. cit., p. 186).

[79] Manole Neagoe, op. cit., p. 87.

[80] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164; Ion Sârbu, op. cit., p. 186; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 79. După alte păreri, detașamentul toscan ce a participat la campania antiotomană din toamna anului 1595, ar fi fost alcătuit doar din 100 de călăreți (Manole Neagoe, op. cit., p. 89-90; Ion Sârbu, op. cit., p. 186; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 79), iar un alt izvor istoric, deși adeverește faptul că mica oaste italiană trimisă de marele duce al Toscanei, Ferdinand I de Medici, în ajutorul lui Mihai Viteazul, era constituită din 300 de soldați, afirmă, totuși, că aceștia nu erau cavaleriști, ci artileriști și că dispuneau de tunuri proprii (P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, București, 1936, p. 117). Ferdinand I de Medici (născut la Florența, în 1549 și decedat tot acolo, în 1609) a fost mare duce al Toscanei între 1587-1609. Fiu al lui Cosimo I de Medici (duce al Florenței între 1537-1569 și mare duce de Toscana din 1569 până în 1574), el a deținut, inițial, înaltul rang ecleziastic de cardinal, revenind la condiția laică pentru a-i putea urma la tron fratelui său Francesco I de Medici (1574-1587). A contribuit la dezvoltarea portului Livorno și a lucrărilor de asanare din zonă. A încercat o apropiere față de Franța, căsătorindu-se cu Maria Cristina de Lorena, dar marele ducat toscan a rămas, de fapt, sub influența Spaniei (Enciclopedie de istorie universală, p. 498, 612).

[81] Manole Neagoe, op. cit., p. 87.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ion Sârbu, op. cit., p. 185.

[85] Manole Neagoe, op. cit., p. 87. Alte surse documentare consideră că „totalul forțelor concentrate la sfârșitul lunii septembrie în partea sud-estică a Țării Românești Transilvania se ridica la [doar] peste 22.000 de oameni” (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 163).

[86] Manole Neagoe, op. cit., p. 87. În prealabil, principele ardelean „trimite înainte muniții și oameni” (Ibidem).

[87] Ibidem, p. 89.

[88] Otilia Breban, O scurtă istorie în date a lui Mihai Viteazul, în volumul  Drumul către nemurire, p. 17.

[89] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164; Manole Neagoe, op. cit., p. 89. Potrivit altor opinii armata „cruciată” a numărat cca. 45.000 de oșteni (Otilia Breban, op. cit., p. 17).

[90] Manole Neagoe, op. cit., p. 89. Conform altei păreri efectivul total al trupelor aliate de elită ar fi însumat numai 23.000 de oșteni (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 118).

[91] Otilia Breban, op. cit., p. 17.

[92] Ion Sârbu, op. cit., p. 187; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 81-82, 121. După alte surse documentare, forțele militare creștine au ajuns în apropierea Târgoviștei abia în 6/16 octombrie 1595 (Manole Neagoe, op. cit., p. 90). Așa cum aflăm din relatările italienilor participanți la campanie, deși având efective considerabile și fiind însoțită de numeroase tunuri, căruțe (transportând arme, muniții, alimente etc.), precum și de o mulțime de animale (cai de luptă [inclusiv cei de rezervă], animale de tracțiune și de povară, precum și de sacrificiu pentru hrană), armata aliată a înaintat spre Târgoviște „în tăcere și într-o ordine admirabilă, fără sunet de trâmbiță sau de tobă, astfel încât nici nu părea că este o armată de marș” (Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 584).

[93] Ion Sârbu, op. cit., p. 187; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 121; Idem, op. cit., vol. III, supliment 2, p. 146.

[94] Manole Neagoe, op. cit., p. 90.

[95] Ion Sârbu, op. cit., p. 187; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, supliment 2, p. 146-147.

[96] Ion Sârbu, op. cit., p. 187.

[97] Ibidem.

[98] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 123-125, 149-151; Idem, op. cit., vol. III, supliment 2, p. 151; Idem, op. cit., vol. VIII, București, 1894, p. 194.

[99] Ion Sârbu, op. cit., p. 187-188.

[100] Ibidem, p. 188.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem; Eudoxiu de Hurmuzaki,  op. cit., vol. III, supliment 1, p. 247, 248, 249; Idem, op. cit., vol. III, supliment 2, p. 147; Idem, op. cit., vol. XII, p. 82-83.

[104] Manole Neagoe, op. cit., p. 91.

[105] Ibidem.

[106] Ion Sârbu, op. cit., p. 188; Manole Neagoe, op. cit., p. 91.

[107] Ibidem; Ion Sârbu, op. cit., p. 188

[108] Ibidem .

[109] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 547.

[110] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164.

[111] Ion Sârbu, op. cit., p. 188; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 84, 122.

[112] Ion Sârbu, op. cit., p. 188.

[113] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164-165.

[114] Ibidem, p. 165.

[115] Ibidem. „Sfârșitul fu predarea dușmanului, urmată de trecerea lui prin sabie. Mai înainte [însă] începuseră turcii să iasă pe o portiță ascunsă de către râu și o luau la fugă care cum putea, până ce fură băgați de seamă. Atunci o ceată de călăreți [creștini] se luă după ei și aproape toți fură tăiați, numai puțini scăpară în întunericul nopții. Și aceștia își aflară însă sfârșitul în ziua următoare prin pădurile învecinate” (Ion Sârbu, op. cit., p. 188-189.

[116] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 165.

[117] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 547. Practic, cetățuia construită de turci la Târgoviște  va fi cucerită abia după ce i-au fost incendiate întăriturile de lemn și acoperișurile clădirilor din incinta sa (Ion Sârbu, op. cit., p. 188), măsură la care au recurs asediatorii doar după ce „un soldat bătrân, cu un snop de nuiele” (Manole Neagoe, op. cit., p. 91) a demonstrat „că întăriturile făcute de Sinan puteau să cadă prin foc” (Ibidem).

[118] Ion Sârbu, op. cit., p. 189.

[119] Cronica lui Balthasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, publicat în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, III, Bucureşti, 1959, p. 34; Radu Constantinescu, Lupta pentru unitate națională a Țărilor Române. 1590-1630. Documente externe, București, 1981, p. 38. Referitor la numărul tunurilor capturate, după cucerirea Târgoviștei, într-o cronică maghiară se vorbește de faptul că în mâinile creștinilor au căzut 42 de piese de artilerie, dintre care „38 mai mici și 4 din cele mari” (Ion Sârbu, op. cit., p. 189). Conform opiniei unui ofițer toscan, participant la evenimente, aliații au câștigat acum doar 30 de tunuri și au ucis 5.000 de războinici otomani (Ibidem, p. 208), iar într-o scrisoare de epocă, redactată la Cluj și datată 29 octombrie/8 noiembrie 1595, se apreciază că învingătorii au dobândit numai 29 de „guri de foc” (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 193).

[120] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 165.

[121] Ibidem.

[122] Ion Sârbu, op. cit., p. 189; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 85-86.

[123] Ibidem, p. 86.

[124] Manole Neagoe, op. cit., p. 91.

[125] Ibidem.

[126] Ion Sârbu, op. cit., p. 189.

[127] Manole Neagoe, op. cit., p. 91.

[128] Cetatea Giurgiu, aflată pe ostrovul dunărean „Sf. Gheorghe”, a fost construită din porunca lui Mircea cel Bătrân („mare voievod și domn” al Țării Românești din 23 septembrie 1386 până în 31 ianuarie 1418 [Istoria României în date, p. 454]) în primii doi ani de domnie ai acestuia (1386-1388), cu siguranță înainte de 1388, căci, în intervalul 1388-1389, turcii otomani au cucerit teritoriile de la sud de Dunăre, motiv pentru care este posibil ca, în mod preventiv, vrednicul domnitor să fi luat măsuri pentru întărirea sistemului defensiv al statului medieval românesc sud-carpatin. Este plauzibilă și varianta conform căreia cetatea de la Giurgiu ar fi fost înălțată (în cazul în care admitem că noua situație politico-teritorială, de după 1389, impunea fortificarea graniței sudice a „Ungrovlahiei”) între 1389 și, cel târziu, 1396 (www. episcopiagiurgiului.ro). Importanța deosebită  arătată de învingătorul de la Rovine asigurării securității granițelor țării sale este relevată și de faptul că el a plătit, potrivit unor izvoare istorice, fiecare piatră folosită la zidirea fortificației nord-dunărene în cauză cu echivalentul în sare (Călători străini despre Tările Române, vol. I, Editura Științifică, București, 1968, p. 165). Fiul lui Mircea cel Bătrân, Vlad al II-lea Dracul (care a domnit asupra „Valahiei Mari” între decembrie 1436 și martie [după] 1442 și din toamna anului 1443 până în noiembrie/decembrie 1447 [Istoria României în date, p. 454]) afirma, într-un document emis din dispoziția sa, că: „Nici o piatră din acest castel (Giurgiu – n.n.T.C.) nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu un bolovan de sare” (P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a [îngrijită de Gheorghe Lazăr], Editura Corint, București, 2000, p. 110). Prima atestare documentară a cetății de pe insula din fața orașului Giurgiu datează din anul 1409 (Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 229-230).

[129] Ion Sârbu, op. cit., p. 189-190; Eudoxiu de Hurmuzaki,  op. cit., vol. III, supliment 1, p. 493-494. „Sinan a calculat că era de preferat să ducă armata și artileria nevătămate la sud de Dunăre, înainte de stricarea drumurilor și creșterea apelor” (Manole Neagoe, op. cit., p. 91).

[130] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 606.

[131] Manole Neagoe, op. cit., p. 91-92. „Inexistența unei mari cetăți, nesosirea tătarilor la timp îl constrâng pe Sinan Pașa să fugă din Țara Românească. Pentru că ce urmează după părăsirea Bucureștilor, seamănă mai mult cu o fugă pe care Pecevi (cronicarul turc, Ibrahim Pecevi – n.n.T.C.) o vede mai mult ca o târâre dintr-o mlaștină într-alta” (Ibidem).

[132] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 165.

[133] Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. I, p. 128.

[134] Ibidem.

[135] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164.

[136] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 545-546.

[137] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 164.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem.

[141] Ibidem.

[142] Ibidem.

[143] Ibidem, p. 166.

[144] Ibidem.

[145] Manole Neagoe, op. cit., p. 92.

[146] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 166.

[147] Ibidem.

[148] E.D. Tappe,  Documents concerning Romanian History (1427-1601) collected from the British Archives (Documente referitoare la istoria românilor [1427-1601] culese din arhivele britanice), Editura Mouton and Co., Londra, Haga, Paris, 1964, p. 100-101; Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 547-548, p. 587-588, 605, 616-623; Mihail Guboglu, op. cit., p.432-433; Andrei Veress, op. cit., vol. IV, p. 158-162, 290.

[149] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 166.

[150] Ibidem.

[151] Ibidem.

[152] P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 122.

[153] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 48; E.D. Tappe, op. cit., p. 98-99.

[154] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 166.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem, p. 166-167.

[157] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 481; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 167.

[158] Ion Sârbu, op. cit., p. 190.

[159] Ibidem. „Deși se hotărâră ai noștri  (restul forțelor militare creștine – n.n.T.C.) să-și taie o cale mai dreaptă către Giurgiu, lăsând Bucureștii la stânga” (Ibidem) și „numai [Ștefan] Răzvan se duse pe la București” (Ibidem) eliberându-l „la 22 octombrie” (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 166), itinerariul ales fiind unul foarte greu „ei trebuiră să treacă prin locuri mocirloase, păduri, printre dealuri și prin locuri strâmte, așa că tot așteptând și artileria, abia în 18/28 pe la amiază, ajunseră în apropierea Giurgiului” (Ion Sârbu, op. cit., p. 190).

[160] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 167. De fapt, asedierea cetății Giurgiu fusese începută, deja, de  către forțele armate române, imediat după lichidarea capului de pod turcesc de pe malul nordic al Dunării și după scoaterea din funcțiune a podului de vase ce lega Ostrovul „Sf. Gheorghe” de țărmul sudic al bătrânului fluviu (Ibidem, p. 166-167).

[161] Ibidem, p. 167.

[162] Manole Neagoe, op. cit., p. 92. „Italienii, specialiști în asediul cetăților” (Ibidem), reușind „să facă o spărtură în zidul cetății Giurgiu” (Ibidem).

[163] Călători străini despre Țările Române, vol. III, p. 472; Radu Constantinescu, op. cit., p. 401.

[164] Potrivit unor rapoarte toscane, întocmite de o seamă de participanți la teribila confruntare armată de la Giurgiu, numărul robilor români eliberați cu această ocazie oscilează între 6.000 și 10.000 (Ion Sârbu, op. cit., p. 191; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 86-87, 92; Idem, op. cit., vol. III, Supliment 2, p. 151). 

[165] Manole Neagoe, op. cit., p. 92.

[166] Ibidem. Potrivit cronicilor de epocă, Sinan Pașa a pierdut la Giurgiu „și tezaurul – haznaua – de război pentru plata oștilor” (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, Supliment 1, p. 274; Idem, op. cit., vol. XII, p. 186).

[167] Idem, op. cit., vol. III, Supliment 2, p. 155; Idem, op. cit., vol. VIII, p. 197.

[168] Balthasar Walther, Scurtă descriere a faptelor de arme ale lui Mihai, domnul Moldovei, Munteniei sau al Valahiei, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 279.

[169] ro.wikipedia.org/wiki/Milă.

[170] Ion Sârbu, op. cit., p. 194; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, Supliment 1, p. 253; Idem, op. cit., vol. XII, p. 207.

[171] Ion Sârbu, op. cit., p. 195.

[172] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, p. 257; Ion Sârbu, op. cit., p. 195. „Poate tot de răul ca să nu rămână voievodului român, cufundară în Dunăre artileria ce s-a găsit în cetate (în cea de pe Ostrovul „Sf. Gheorghe” – n.n.T.C.), neavând îndemânarea s-o ducă de acolo, din curată lenea slujbașilor” (Eudoxiu de Hurmuzaki, op.cit., vol. XII, p. 127; Ion Sârbu, op. cit., p. 195). Acest episod este prezentat într-un raport întocmit de episcopul de Cervia (Ibidem, p. 209). Conform unei scrisori din acea vreme, trimisă la Praga din Transilvania, la Giurgiu s-ar fi găsit 30 de tunuri (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, Supliment 2, p. 155).

[173] P. P. Panaitescu, op. cit., p. 122.

[174] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 168.

[175] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. II (întocmit de Mihail Guboglu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 44.

[176] Cronica lui Ibrahim Pecevi, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 207.

[177] Ion Sârbu, op. cit., p. 194. „Totuși încă o izbândă mai trase căderea Giurgiului după sine. Pe la mijlocul lui noiembrie (1595 – n.n.T.C.), tocmai pe când Sigismund se afla departe la Brașov, garnizoana din Brăila, care fusese în vara asta iar ocupată de Sinan (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, Supliment 2, p. 498-499), părăsi orașul împreună cu cetățuia numai la auzul vestei că Mihai Vodă vrea să bată cu putere cetățuia. Trei sute de turci se înecară în Dunăre în graba ce avură de a scăpa cu avutul lor dincolo de râu (Ibidem, p. 166). Atâta groază aveau de numele domnului și atâta îi descurajase fuga marelui vizir” (Ion Sârbu, op. cit., p. 195).

[178] Balthasar Walther, Scurtă descriere a faptelor de arme ale lui Mihai, domnul Moldovei, Munteniei sau al Valahiei, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 279.

[179] Ilie Corfus, Intervenția polonă în Moldova și consecințele ei asupra războiului lui Mihai Viteazul cu turcii, în „Revista de istorie”, nr. 4, București, 1975, p. 527-540.

[180] „Ar fi să ținem prea de tot prăpădit pe comandantul cel mare al oastei creștine (adică pe Sigismund Báthory – n.n.T.C.), când vedem că nu făcu nici măcar încercarea de a-și deschide drumul către Țarigrad (deși Mihai Viteazul și chiar o parte din comandanții militari ardeleni l-au îndemnat să o facă cu ocazia consiliului de război ce a avut loc după cucerirea cetății Giurgiu – n.n.T.C.), gând atât de  mult trâmbițat, nu o făcu acum, când chiar norocul parcă îl chema la izbândă măreață” (Ion Sârbu, op. cit., p. 195-196; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, Supliment 2, p. 494).

[181] Balthasar Walther, Scurtă descriere a faptelor de arme ale lui Mihai, domnul Moldovei, Munteniei sau al Valahiei, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 281-282.

[182] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. III (întocmit de Mustafa Ali Mahmed), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 17; Eudoxiu de Hurmuzaki, op.cit., vol. XII, p. 138, 151; Andrei Veress, op. cit., vol. IV, p. 281.

[183] Ion Sârbu, op. cit., p. 195.

[184] Elisabeta I Tudor, fiică a regelui Henric al VIII-lea Tudor (ce a domnit asupra Angliei între 1509-1547 [Istoria lumii în date, p. 557]) și a celei de-a doua soții a acestuia, Anne Boleyn, care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei (ro.wikipedia.org/wiki/Elisabeta_I_a_Angliei). Aceasta s-a născut în 7 septembrie 1533 [Ibidem]) și a fost regină a Angliei și a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la decesul său, survenit la 24 martie 1603 (Istoria lumii în date, p. 557; ro.wikipedia.org/wiki/Elisabeta_I_a_Angliei).

[185] E.D. Tappe, op. cit., p. 98; Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. I, p. 129.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)