Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

BISERICI MUTILATE

 

FRAGMENT DIN VOLUMUL „BISERICI MUTILATE. O RADIOGRAFIE A DISTRUGERII PATRIMONIULUI RELIGIOS DIN VRANCEA ŞI ŢINUTUL PUTNEI” DE ROMEO-VALENTIN MUSCĂ, EDITURA PALLAS ATHENA, FOCŞANI, 2006, 174 PAGINI

 

Dr. Romeo-Valentin MUSCĂ*

 

 

*Romeo-Valentin MUSCĂ

Născut la 4 septembrie 1967 la Odobeşti-Vrancea. A studiat între 1988-1993 la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. A urmat în paralel, între 1991-1994, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Din 1994 a făcut cercetări la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii Pontificale Mizericorde din Fribourg (Elveţia) unde a obţinut, în 2000, un doctorat în teologia latină medievală. Între 2001-2004 a făcut cercetări post-doctorale la Facultatea Autonomă de Teologie Protestantă de la Universitatea din Geneva, pregătind o lucrare despre gândirea religioasă românească din secolul al XX-lea.

              

Lucrări publicate:

 

  • Essai sur la pensée eucharistique médievale latine. Regarde ortodoxe, Ed. Pallas, Focşani, 2004;

  • Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand, Ed. Pallas, Focşani, 2006;

  • Biserici mutilate. O radiografie a distrugerii patrimoniului religios din Vrancea şi Ţinutul Putnei, Ed. Pallas, Focşani, 2006;

 

În pregătire:

 

  • Gândirea eucharistică medievală latină;

  • Essai sur la pensée religieuse roumaine du XXe sičcle;

  • Rezistenţa anticomunistă din Ţara Vrancei;

 

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Puţine sunt regiunile din România unde lăcaşurile de cult au suferit atât de mult ca în Vrancea şi Ţinutul Putnei. Nu este alt loc în această ţară unde societatea civilă risipeşte timpul pe eterne lupte intestine şi polemici fără substanţă, iar capodoperele religioase ale geniului artistic românesc să se năruie sub foc, ploaie şi vânt.

 

Foto: Coperta cărţii BISERICI MUTILATE

 

Nici un judeţ din România nu se poate lăuda cu tristul record al distrugerii patrimoniului religios ca Vrancea. Cu excepţia capitalelor celor două Principate – Iaşi şi Bucureşti şi a reşedinţei Banilor olteni – Craiova, nu există alt oraş în această ţară care să rivalizeze în biserici cu reşedinţa judeţului Vrancea – municipiul Focşani.

           

Dacă Bucureştii au peste 200 de biserici la 2 milioane de locuitori, Focşanii, cu cei 100 de mii de locuitori, au peste 50 de biserici, adică o biserică pentru 2000 de locuitori, având, după unele statistici, cele mai multe lăcaşuri de cult pe cap de locuitor din întreaga Europă. Şi totuşi, la Focşani, în anul de graţie 2006, sunt în lucru noi biserici, gen „Biserica ANL”, iar în 2001 a demarat proiectul unei megalomanice „catedrale”, deşi în perimetrul acestui viitor lăcaş de cult există cinci biserici ortodoxe, iar la câteva sute de metri de centrul administrativ al municipiului, două biserici monument istoric sunt ruine - biserica „Sfântul Nicolae” din Tăbăcari şi biserica „Sfântul Gheorghe” Armeană. Proprietarii acestor lăcaşuri, Protoieria Focşani I şi Epitropia Armeană, aşteaptă, probabil, ca aceste monumente să se prăbuşească pentru a valorifica pământul, întrucât se găsesc într-o zonă centrală şi dispun de o suprafaţă de teren importantă, care pare să fi intrat deja în vizorul oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca aceste două biserici să aibă soarta cimitirului evreiesc[1] din Focşani, situat în strada Nicolae Bălcescu, care a ajuns, cu morminte cu tot, pe piaţa imobiliară.

 

 

Foto: Biserica Sf. Impăraţi

Dacă Bucureştii deţin nefericitul record al demolărilor din „epoca de aur”, cu 29 de lăcaşuri de cult[2], Vrancea şi Ţinutul Putnei nu sunt departe, prin monumentele distruse în ultimul secol. Indiferent pe unde am intra în judeţ, dinspre Moldova, Muntenia sau Transilvania, judeţul nostru arată ca o necropolă profanată, pentru că Vrancea este cimitirul monumentelor religioase. Dacă vii pe drumul naţional dinspre Bucureşti, te întâmpină ruinele bisericii „brâncoveneşti” de la Bordeşti, ignorate de un secol, de toate regimurile politice. Dacă intri în judeţ dinspre Transilvania, dai peste Soveja şi Vizantea, pietrele de temelie ale istoriei medievale vrâncene, care se găsesc de ani buni în ruină, iar la ieşire, spre nord, bisericile de lemn de lângă Adjud trăiesc ultimele zile. Acestea sunt argumentele pentru care am realizat această radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean.

 

Cauzele distrugerii patrimoniului religios: cutremurele, războaiele, focul, ignoranţa

 

Patru mari nenorociri au îngenunchiat aşezămintele religioase din „spaţiul mioritic” în ultimile două secole şi au distrus pentru totdeauna zeci de lăcaşuri de închinăciune: cutremurele, războaiele, focul şi ignoranţa. De la „cutremurul cel mare” din 1802, care a trimis în apa Dobromirului biserica „Naşterea Domnului” a Mănăstirii Dobromir (Soveja), ridicată de Matei Basarab, continuând cu seismele din 1838, 1868, 1894, 1908 şi terminând cu seismul din 1940, care a distrus cele mai multe lăcaşuri de cult din toate timpurile, peste 100 de lăcaşuri de rugăciune au fost distruse parţial, pe parcursul ultimilor două secole. Aproape jumătate dintre acestea au ieşit definitiv din peisajul religios al Vrancei.

 

Celălalt duşman al bisericilor, războaiele duse pe teritoriul Vrancei şi în Ţinutul Putnei, între începutul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XX-lea, au ruinat lăcaşurile de cult şi aşezămintele monahale în mai multe rânduri. Cele mai dureroase momente au fost în timpul războiului austro-ruso-turc din 1736-1739, în timpul invaziei tătare din 1758 şi a turcilor din 1769. Au urmat distrugerile în perioada războaielor ruso-turce din 1787-1792 şi 1806-1812. Lăcaşurile de cult din acest colţ de Românie au fost folosite şi ca adăpost pentru ostaşi şi animale, în timpul războaielor, iar multe biserici de lemn au fost puse pe foc. Uneori ostaşii creştini au fost mai lipsiţi de umanitate decât musulmanii. Nu numai că au pus pe foc bisericile ortodoxe, dar soldaţii austrieci au scos osemintele Cantemireştilor din cripta domnească a Mănăstirii Mera şi le-au aruncat în apele Milcovului.

 

Nici eteriştii nu au fost mai indulgenţi cu bisericile, iar ultima lovitură, înaintea secularizării, a venit din partea ruşilor care, la 1854, au trecut Focşanii prin foc. Din acel dramatic incendiu, cel mai important aşezământ religios de pe malul Milcovului – Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” nu şi-a mai revenit niciodată. Doi ani mai târziu, în 1856, Emanuel Baron de Salomon de Friedberg[3], aflat în trecere prin Focşani, notează în amintirile sale o imagine de-a dreptul deplorabilă a bisericilor din Focşani cu trei ani înaintea Unirii de la 1859, consemnând faptul că lăcaşurile sfinte, deşi erau pictate în stil bizantin, fuseseră văruite pe dinafară, iar pe focşăneni îi omora o lene grea!

 

La jumătate de secol de la constatarea Baronului de Salmon de Friedberg, în timpul Primului Război Mondial au fost bombardate de nemţi şi ruşi 25 de biserici, dintre care unele au fost rase de pe suprafaţa pământului ca biserica din Boloteşti, de exemplu. După al Doilea Război Mondial, consecinţa decretului nr. 410/1959, prin care monahismul a fost anihilat, alte biserici au ajuns în ruină pe teritoriul Vrancei, unele nemaiputând fi restaurate după 1989. Cutremurul din 1977 a zguduit din nou, din temelii, zeci de biserici, statul comunist profitând de ocazie şi demolând biserica „Ovidenia” de lângă Odobeşti şi biserica „Domnească” din Focşani.

 

Foto: Biserica Sf. Apostoli Odobeşti

 

Războaielor şi cutremurelor li s-a adăugat focul. Doar în câţiva ani au ars trei biserici de lemn, ultima fiind a Schitului Tarniţa, în aprilie 2006, şi sunt toate premizele ca altele să urmeze, din cauza instalaţiilor vetuste.

 

 

Situaţia oficială şi neoficială a monumentelor

O radiografie[4] a acestor aşezăminte de cult distruse parţial sau dispărute nu a fost publicată niciodată de vreo instituţie din judeţ, nici înainte, nici după 1989 şi nici nu există vreun proiect în lucru. Din nefericire, în acest an există în Vrancea mai bine de 10 lăcaşuri de cult mutilate, abandonate din neglijenţa conducătorilor bisericii locale[5] şi a credincioşilor. O listă completă a acestor lăcaşuri şi starea acestora nu deţine nimeni. Nici Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional (DJCCPCN) Vrancea, nici Episcopia Buzăului şi Vrancei pentru că, din 1989 există un haos generalizat în administrarea Patrimoniului Cultural Naţional, deşi există o legislaţie a protejării şi conservării patrimoniului, începând cu Legea Patrimoniului nr. 58/1974 şi terminând cu ultimile măsuri legislative în domeniu, respectiv Legea 422/2004. Atât statul cât şi Biserica au, în principiu, pârghii pentru protejarea acestui patrimoniu. În realitate, situaţia la zi a lăcaşurilor de cult din Vrancea nu o cunoaşte nimeni. Chiar oficiala Listă a Monumentelor Istorice, realizată cu greu de Ministerul Culturii şi Cultelor şi aflată pe site-ul ministerului, cuprinde erori de clasificare, date inexacte, informaţii depăşite. În ultimul an DJCCPCN Vrancea a încercat să le corecteze, dar nu este decât un început.

 

Din cele 420 monumente istorice din Vrancea, existente pe această listă, au dispărut, în ultimii ani, unsprezece. Conform datelor generale oferite de Ministerul Culturii şi Cultelor, 75% din aceste monumente sunt în pericol şi 35% din monumente sunt degradate. Nu mai vorbim despre dispariţia multor documente privitoare la biserici şi la celelalte monumente religioase aflate pe listă, cum ar fi de exemplu cimitirele evreieşti şi fostele mănăstiri. Unele din aceste documente au fost ridicate de organele de miliţie după desfiinţarea mănăstirilor în 1959. Altele au ajuns la Arhivele Episcopiei şi Protoieriilor, în dosare încă inaccesibile sau zac prin beciurile unor mănăstiri ori au fost, pur şi simplu, distruse. La aceasta se adaugă intervenţia pripită a Bisericii după 1989 care, din dorinţa de a redeschide aceste lăcaşuri, închise în 1959, a început lucrări fără o prea bună cercetare a monumentelor. Acest lucru chiar cu acordul fostului Inspectorat de Cultură Vrancea, cum a fost în cazul distrugerii picturilor murale unicat din „Peştera" de la Mănăstirea Brazi.

 

Episcopia Buzăului şi Vrancei refuză dialogul

 

Refuzul Bisericii de a furniza informaţii oficiale privind patrimoniul religios este de notorietate. Cât priveşte opacitatea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, în urma demersului nostru de a avea situaţia lăcaşurilor de cult la zi, această poziţie este de neînţeles. Reprezentantul Episcopiei, respectiv consilierul juridic[6] venit special la Focşani, ne-a trimis să numărăm lăcaşurile de cult din Eparhie şi a refuzat să ofere orice informaţie despre patrimoniul religios al Episcopiei Buzăului şi Vrancei, respectiv fostele colecţii muzeale bisericeşti care existau la parohii. Unele din aceste colecţii au fost desfiinţate tacit, înainte şi după 1989, iar obiectele din colecţie s-au evaporat. Neavând sprijinul, nici suportul logistic al Bisericii, lucrarea nu poate pretinde că oferă toate datele despre starea patrimoniului religios al Vrancei. Este doar o simplă mărturie despre lăcaşurile de cult, de care se leagă o parte din istoria acestor teritorii de la Curbura Carpaţilor, atât din Vrancea arhaică, cât şi din întreg Ţinutul Putnei şi de pe Valea Râmnicului.

           

Ţinând cont de lipsa fondurilor pentru protejarea acestor mărturii ale trecutului religios al actualei unităţi administrative, peste câţiva ani, multe din aceste monumente vor dispărea definitiv. Vor rămâne imortalizate, în parte, pe fişele realizate, paradoxal, pe timpul comuniştilor, de specialiştii Muzeului Vrancei, în articole şi studii publicate în reviste de specialitate din ţară, în Cronica Vrancei, editată de Muzeul Vrancei şi între copertele acestei lucrări, ca generaţiile care vor veni să afle că pe aceste meleaguri au fost odată oameni care, între două anotimpuri, ridicau şi lăcaşuri de închinăciune, unele, adevărate opere de artă. Faptul că biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Bordeşti a fost pictată de zugravul Pârvu Mutu, iar mănăstirile din Munţii Vrancei erau adevărate fortăreţe medievale, demonstrează că pe aceste ţinuturi nu erau numai păturici şi scatii, chiar dacă personajul Tănase Scatiu a existat în carne şi oase pe pământul Vrancei, iar conacul boierului Râmniceanu se mai ţine pe picioare la Bonţeşti.

           

Aceste rânduri sunt mai degrabă un semnal de alarmă, prin care dorim să arătăm opiniei publice starea jalnică a patrimoniului religios. O parte din aceste informaţii au fost prezentate, dintr-o perspectivă jurnalistică, în „Ziarul de Vrancea”, sub forma unui serial, pentru a sensibiliza opinia publică din judeţ şi ne-au atras animozităţi din partea Bisericii locale, mai precis din partea aşa numitei „ortodoxii mioriţice”[7].         

           

Un alt aspect dezolant al patrimoniului religios din Vrancea îl reprezintă capelele din mausoleele eroilor neamului de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Soveja. Subfinanţarea din partea autorităţilor locale a acestor monumente istorice a transformat aceste capele ale memoriei eroilor neamului în triste lăcaşuri de închinăciune. Din cauza umidităţii, aceste sanctuare ale vitejiei poporului român arată ca nişte morminte ale durerii. În lumea civilizată, pe altarul acestor capele arde continuu câte o flacără în memoria acestor martiri. La noi, nici nu ai de unde să cumperi o lumânare pentru a o aprinde la căpătâiul miilor de ostaşi căzuţi pe câmpurile şi în Munţii Vrancei.

           

Cât despre Capela din Mausoleul Eroilor din Focşani, aceasta funcţionează împotriva oricărei legi civile sau bisericeşti, pentru că mausoleul este prin definiţie un monument funerar şi nu o biserică, iar legile bisericeşti interzic funcţionarea unei biserici într-un cavou. Faptul că timp de 17 ani această capelă a funcţionat fără întrerupere, încă mai funcţionează şi nu deranjează pe nimeni, înseamnă că în Vrancea anormalitatea a luat locul normalităţii şi prostia a ajuns la rang de virtute.

 

Şi pentru că ignoranţa în acest judeţ este la ea acasă, în 2005 a fost declasat unul din puţinele morminte monument istoric din Cimitirul Nordic (Focşani) - mormântul familiei Apostoleanu, deşi morţii fuseseră strămutaţi în alte morminte după cutremurul din 1977, iar mormântul vândut de mai bine de două decenii, deşi acest lucru nu trebuia să se întâmple, întrucât era un monument istoric şi nu putea fi tranzacţionat. De altfel, mormintele monument istoric din cimitirele Vrancei, fie ele cimitire creştine sau evreieşti, sunt alt capitol sumbru al acestui dezastru sistematic care se desfăşoară în judeţ, de zeci de ani, fără ca autorităţile să mişte măcar un deget. La sesizările specialiştilor de la DJCCPCN Vrancea, autorităţile iau act, jaful continuă, iar organele abilitate nu se autosesizează.

 

Necesitatea unui studiu al bisericilor mutilate

 

Deşi pare de necrezut, nu există nici un studiu exhaustiv despre bisericile din Vrancea, cu atât mai puţin despre bisericile mutilate. Însăşi lucrarea noastră nu este decât un semnal de alarmă privind dezastrul din domeniul patrimoniului religios şi nu un studiu sistematic. Aceasta nu a fost redactată pentru biblioteci sau bibliofili, nici pentru a fi citită de specialiştii în patrimoniu, ci pentru cei tineri, care trebuie să afle realitatea lumii în care trăiesc.

 

Pentru a uşura înţelegerea materialului prezentat şi a nu poticni lectura acestei cărţi, nu vom oferi decât un minim bagaj informaţional şi o sumară bibliografie. Cu excepţia studiului introductiv, vom da doar câteva note bibliografice la începutul fiecărui capitol. De asemenea, imaginile monumentelor religioase vor fi grupate la sfârşitul lucrării.

 

Împotriva uitării am adunat câteva zeci de imagini cu ruine ale creaţiei sufletului celor care au construit, fără fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de la Consiliul Judeţean, biserici pentru nevoile lor sufleteşti.

Frumuseţea Munţilor Vrancei l-a determinat pe Carol I, care a vizitat, în 1869, aceste teritorii, să ceară titlul de „Conte al Vrancei”. Vrancea şi Ţinutul Putnei din 2006 au ajuns o ruină a monumentelor religioase. Nimeni nu ar mai dori să poarte astăzi numele unei asemenea provincii.

 

O lucrare despre bisericile mutilate din Vrancea şi Ţinutul Putnei, într-o lume normală, scrisă cu timp şi mijloace adecvate, ar trebui să aibă peste o mie de pagini şi să cuprindă câteva tomuri. Din păcate statul, prin reprezentanţii şi instituţiile sale de cultură, nu subvenţionează decât propriile lucrări pentru a justifica salariile. Noi înşine am bătut la uşile multor instituţii vrâncene, încercând să le explicăm importanţa subvenţionării tipăririi unei asemenea cărţi, dar nu am găsit îngăduinţă. Cu excepţia Primăriei şi Consiliului Local Odobeşti şi a DJCCPCN Vrancea, conducătorii celorlalte instituţii, fie au ridicat din umeri, neînţelegând nici o iotă din demersul nostru, fie se pregăteau de „luptă” şi ne-au spus să revenim după „război”.                    

 

La 17 ani de la căderea comunismului, autorităţile Vrancei nu au reuşit să subvenţioneze o istorie a Ţării Vrancei, o istorie a Ţinutului Putnei sau a Bisericilor din acest colţ de ţară, ori o istorie a Focşanilor sau vreo monografie a unei mănăstiri vrâncene. Vorbind despre cercetarea istorică, în cuvântul înainte al monografiei despre Vizantea, preotul I. T. Grosu, scria la 15 decembrie 1940 : „Ceea ce se cere a se face la noi acum, pe acest tărâm, în Apus s-a făcut cu mult înainte”[8]. La aproape 7 decenii de la constatarea preotului Grosu, cercetarea istorică asupra monumentelor religioase din Vrancea a rămas la acelaşi stadiu. Singura branşă care a beneficiat de o atenţie deosebită este cea a bisericilor de lemn, unde specialiştii Muzeului Vrancei au publicat două lucrări importante prin cercetătorii Lelia Pavel[9] şi Ion Cherciu[10].

           

Pentru că am luat ca reper oraşul celor 200 de biserici – Bucureştii, localitatea care a pierdut cele mai multe lăcaşuri de cult în timpul regimului comunist şi chiar în secolele trecute, vom constata că şi înainte şi după 1989, Bucureştii au avut parte de studii pe măsură. De la Bisericile Bucureştiului, scrisă de Costin Dacus Florescu[11], până la cea mai recentă lucrare, o adevărată enciclopedie[12] dedicată monumentelor religioase bucureştene, s-au publicat sute de studii şi lucrări despre istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti. În ultimii ani s-a editat chiar un ghid[13] al acestor aşezăminte religioase şi multe din parohiile bucureştene au iniţiat publicarea unor monografii despre biserici celebre ori le-au retipărit pe cele vechi.

 

În Vrancea, după 70 de ani de la monografia pr. I. T. Grosu nu avem decât un singur monument religios care a beneficiat de atenţia unor istorici şi anume Mănăstirea Brazi[14]. Dacă în timpul comunismului cercetarea lăcaşurilor de cult s-a făcut cu parcimonie, iar studiile s-au publicat, în general, în revistele bisericeşti şi almanahuri, după 1989 au trecut 17 ani şi cu excepţia Brazilor, nu a apărut nici o monografie[15] de anvergură despre lăcaşurile de cult din actualul judeţ, scrisă de vreun specialist. Mănăstirile vrâncene, singurele monumente de arhitectură ale Evului Mediu din „spaţiul mioritic”, nu şi-au găsit încă cercetătorii, cu toate că mulţi oameni ai Bisericii din Vrancea sunt licenţiaţi în teologie, au masterate şi doctorate şi defilează pe la manifestările oficiale din judeţ, purtând cruci grele pe piept şi primesc chiar diplome.

 

Deşi există numeroşi cercetători care au cochetat cu istoria vieţii religioase din Vrancea şi Ţinutul Putnei, aceste teritorii nu figurează cu nici o lucrare de anvergură în bibliotecile străine ori în vreo colecţie de specialitate a vreunei edituri occidentale. Documente există, ziduri mai sunt, bisericile nu au fost desfigurate definitiv de restauratori, cadrul juridic permite, timpul are multă răbdare, lipseşte însă pasiunea şi dorinţa de a se dedica unor lucrări elaborate pe teme precise şi mai lipseşte şi o politică culturală de anvergură în acest domeniu.

 

Este o ruşine pentru cei care conduc instituţiile de cultură din Vrancea că la începutul secolului al XXI-lea încă mai cităm, cu nonşalanţă, din „Istoria oraşului Focşani”, scrisă de ardeleanul Dimitrie F. Caian, fost primar al oraşului şi om de cultură, dar nu istoric, acum un secol, în 1906! Paradoxal, la un secol de la paginile scrise de Caian despre bisericile focşănene, nu putem adăuga altele. Puţinele studii care s-au publicat în acest secol nu au îmbogăţit cunoştinţele despre monumentele religioase din Focşani, pentru că multe din aceste studii nu fac decât să-l citeze pe Caian.

 

 

Dispreţul faţă de patrimoniul religios după 1989

 

Din 1989 şi până în 2006 s-au schimbat guverne, s-au făcut promisiuni, s-au băut litri de şampanie prin birourile focşănene cu reprezentanţii Ministerului Culturii şi Cultelor, veniţi în vizită în oraşul Unirii, dar nu s-a făcut mare lucru pentru bisericile monument istoric din Vrancea şi Ţinutul Putnei, cu excepţia câtorva miliarde acordate anual pentru a calma spiritele. Şi ca totul să aibă un nume, în Vrancea s-a mai demolat o biserică şi după căderea comunismului, singura biserică romano-catolică, construită în 1846, în centrul Focşanilor, pentru a se ridica, pe acelaşi loc, o „catedrală” impozantă! Neoficial, acest lucru i-a determinat pe ortodocşi să grăbească demararea lucrărilor la „catedrala ruşinii”, în 2001, anul sfinţirii bisericii romano-catolice, altă „catedrală a ruşinii”, de această dată deoarece s-a distrus o biserică monument istoric, pentru a face loc unei biserici impunătoare.

 

Pe lângă aceste monumente, în Vrancea mai există peste 30 de biserici de lemn, unele consolidate, altele restaurate, iar unele aflate într-o stare de degradare avansată, dar nici una nu este protejată împotriva incendiilor. Cu toate că majoritatea se găsesc pe Lista Monumentelor Istorice şi fac parte din Patrimoniul Cultural Naţional, nu există nici o strategie de salvare şi protejare a acestor monumente de arhitectură medievală românească. Dacă inerţia şi dezinteresul continuă, la sfârşitul acestui secol nu va mai exista nici un monument de arhitectură din lemn. Culmea ignoranţei a fost construirea în Focşani a unei biserici de lemn în stil „maramureşan”, stil care nu are nici o legătură cu tradiţia meşterilor lemnari vrânceni. În loc să aducă o biserică de lemn din Munţii Vrancei, care oricum va dispărea, din lipsa conservării lemnului, au adus una din Maramureş. Nu mai spunem că la Muzeul Etnografic din Crângul Petreşti nu este nici o biserică de lemn, deşi pentru a crea imaginea unui sat vrâncean, prezenţa unei biserici este lucrul fundamental.

 

În aceeaşi situaţie se găsesc şi crucile de piatră vechi de secole, Troiţele care încă mai stăjuie drumurile, răspântiile şi cimitirele Vrancei. Starea avansată de degradare şi intervenţia accidentală a omului vor duce la dispariţia sigură a acestor simboluri ale religiozităţii neamului românesc. Faţă de kitchurile de troiţe realizate după 1989, în care se amestecă hristoşi proletari cu chipuri apocaliptice, împodobiţi cu beculeţe şi artificii din talciok şi texte scrise de fel de fel de mecena băştinaşi, aceste vechi Cruci de piatră sunt adevărate opere de artă.

 

Din aceeşi categorie fac parte şi crucile de piatră din vechile cimitire părăsite, pe care creştini fără suflet le-au folosit ca element de umplutură la betoane, prin borduri şi ziduri de consolidare. Noi înşine am descoperit asemenea sacrilegii prin jurul bisericilor monument istoric, unde vechile cruci sunt acoperite de alei de beton sau adunate la colţul sinucigaşilor din cimitir. Printre aceste cruci din secolele XIX, chiar XVIII, am sesizat texte vechi, care ar putea îmbogăţi cu informaţii istoria acestui judeţ. Dar cine să cutreiere cimitirele după asemenea valori?

 

La distrugerea monumentelor de piatră se adaugă jaful care există în patrimoniul culturii scrise, respectiv cărţile vechi de cult şi icoanele, o adevărată afacere mafiotă, prin care comorile Vrancei medievale sunt vândute de adevărate reţele de traficanţi, aşa cum se întâmplă cu bijuiterile dacilor din Munţii Orăştiei. Sute de tipărituri şi icoane de o valoare inestimabilă, care încă mai mucegăiesc prin beciuri şi case parohiale părăsite, vor intra în curând pe mâinile acestor afacerişti.

 

Dacă regimul comunist a prigonit slujitorii Bisericii, a demolat lăcaşuri de cult şi a persecutat pe  creştini, acel regim odios nu închidea ochii în faţa afacerilor cu obiecte de patrimoniu, respectiv carte veche, icoane, obiecte bisericeşti etc. După 1989 în schimb s-a dat liber la jaful patrimoniului religios şi instituţiile statului nu mai protejează aceste valori.

 

Am rămas înmărmurit când am descoperit cum dispar din anumite mănăstiri şi biserici vrâncene cărţile vechi, fără să se consemneze aceste dispariţii. Deşi pare surprinzător, nici o instituţie din România, fie ea bisericească sau laică, nu are un inventar al acestui patrimoniu şi nici o faţă bisericească nu a pus problema spolierii patrimoniului religios din ultimii ani.

 

Nimeni nu ştie ce valori se află în custodia aşezămintelor monahale sau ale parohiilor, pentru că nu există nici un invenatar al acestor valori. Le vom descoperi peste ani, prin colecţii private occidentale şi abia atunci vom realiza valorile acestor cărţi şi icoane. După ce s-a dat Legea Patrimoniului în 1974, o mică parte a fost inventariată şi câteva cărţi vechi şi icoane au fost salvate. Au mai fost salvate de la distrugere cărţi şi icoane vechi o dată cu înfiinţarea Depozitului Muzeu al Cultelor de la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, la sfârşitul anilor ’70. Un inventar general al acestor cărţi şi icoane din România nu s-a mai făcut de un secol şi jumătate şi anume din 1869, când regele Carol I, constatând jaful din patrimoniul religios al ţării, după secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, a dat o lege prin care s-au inventariat toate bunurile mănăstirilor. În 2006, ne găsim în aceeaşi situaţie ca în 1869 şi numai intervenţia statului mai poate opri afacerile cu obiecte din patrimoniul Bisericii, fie printr-o lege sinonimă cu aceea a regelui Carol I, fie prin autosesizarea organelor abilitate care pot verifica, în baza Legii Patrimoniului, valorile de patrimoniu existente la fiecare parohie şi mănăstire.

 

Apartenenţa juridică a Bisericii din Vrancea

 

Pentru a înţelege mai bine situaţia religioasă din actuala unitate administrativă şi poziţionarea monumentelor religioase despre care facem referire în această lucrare, trebuie spus că, din punct de vedere canonic, Ţinutul Putnei şi Vrancea arhaică au ţinut de Episcopia Romanului până în perioada interbelică, iar partea de la sud de Milcov şi din zona de câmpie au depins de Episcopia Buzăului. Cât despre apartenenţa statală a Vrancei arhaice, până la 1482, aceasta a fost teritoriu al Munteniei. După ce Ştefan Cel Mare îl învinge pe Basarab al IV-lea (Ţepeluş) şi alipeşte cetatea Crăciuna, hotarul Moldovei a fost mutat pe Milcov. Din acel moment, Ţara Vrancei a ţinut de Moldova, fapt dovedit şi de jurisdicţia canonică a bisericilor din Ţara Vrancei. Credincioşii din zona de câmpie şi Râmnicul Sărat au depins, canonic, de Episcopia Buzăului.

 

În concluzie, Vrancea de astăzi cuprinde trei mari ţinuturi, care au aparţinut până la 1859, de Muntenia şi Moldova. Vrancea actuală este o entitate modernă şi a luat fiinţă în 1968. Până la jumătatea secolului trecut, locuitorii judeţului se numeau putneni. Încă mai sunt intelectuali din  vechea gardă care s-au născut şi au trăit o parte din viaţă în judeţul Putna. Melancolia putneană se mai simte în târgul Focşanilor, dar noile generaţii habar nu au că în perioada interbelică la Focşani funcţionau zeci de societăţi şi organizaţii putnene, Focşanii fiind reşedinţa judeţului Putna. Pentru aceşti venerabili, Vrancea este denumirea adusă de ultimul război, care a aruncat Putna la coşul de vechituri, după ce timp de jumătate de mileniu aceste ţinuturi s-au numit Putna, iar Starostele Ţinutului Putnei a fost la un moment dat cronicarul Miron Costin. În acel Ţinut al Putnei, oficial, la 1888[16] existau 210 biserici ortodoxe, trei catolice, şapte sinagogi şi două biserici armene.

 

Înainte de Al Doilea Război Mondial, pe aceste teritorii au existat trei protoierii : Focşani, cu reşedinţa la Focşani, cu 47 de parohii; Mărăşeşti cu reşedinţa la Adjud, cu 43 de parohii; Vrancea cu sediul la Vidra, cu 30 parohii. În 1936[17] erau 136 de parohii, cu 135 biserici parohiale şi 68 de biserici filiale. În 1943[18] existau în acest teritoriu de la Curbura Carpaţilor peste 200 de biserici, 147 de parohii, 163 de slujitori şi nouă schituri funcţionale. La aceste date trebuie adăugate şi edificiile religioase de pe Valea Râmnicului şi cele situate la sud de Milcov ce au aparţinut până în 1968 de judeţul Râmnicu Sărat. Anuarul Eparhiei Buzău[19] din 1935 consemnează existenţa a 4 aşezăminte religioase în această regiune (Dălhăuţi, Vărzăreşti, Coteşti, Rogoz) şi un schit desfiinţat (Poiana Mărului), care funcţiona în acel an ca staţiune. Astăzi, în 2006, parohiile din Vrancea se înmulţesc de la o zi la alta, prin divizarea parohiilor şi sunt împărţite în trei protoierii : Focşani I, Focşani II şi Panciu. Vrancea pe care o cunoaştem în 2006 este o construcţie administrativă modernă şi orice referire la Vrancea, de-a lungul acestui studiu, va privi această unitate administrativă.

 

Organizarea materialului

 

Pentru o mai bine situare a acestor monumente în spaţiul geografic al judeţului, am ales prezentarea materialului în cinci mari capitole, ce corespund, grosso modo, celor cinci zone culturale, grupate, întrucâtva, în jurul centrelor economice importante. Este vorba despre Podgoria Odobeştilor, cu bisericile mutilate din Măgura Odobeştilor şi din oraşul de la poalele Şarbei, singurul târg din acest colţ de ţară unde negustorii cazaclii au ridicat propria lor biserică, ale cărei ruine există încă pe verticală la marginea oraşului. Odobeştii sunt şi oraşul care mai poartă doliul demolării bisericii „Ovidenia” din Boteştii Păţeştilor. Ajungem apoi la oraşul Unirii – Focşanii, două oraşe distincte până la 1862, oraş simbolic prin situarea sa pe cele două maluri ale Milcovului, cu biserici ruine în plin centrul oraşului, în 2006, singurul oraş din fostele ţări socialiste unde s-a distrus o biserică după căderea regimului.

 

Continuând spre nordul judeţului ajungem în Podgoria Panciului, un oraş înconjurat de schituri şi mănăstiri, cu multe biserici demolate şi cu un ansamblu religios subteran despre care nu vorbeşte nici o lucrare de istorie bisericească. Un capitol aparte îl constituie ruinele celor mai celebre ctitorii voievodale din Munţii Vrancei : Mănăstirile Vizantea, Dobromira (Soveja) şi Mera, ajunse (cu excepţia fostei Mănăstiri Mera) într-o stare de degradare iremediabilă. Vom consacra un capitol Vrancei de sud, ruinelor bisericeşti de pe Valea Râmnicului-Sărat, dintre care se remarcă enigmatica biserică a fostului Seminar Monahal de la Dălhăuţi şi biserica pictată de Pârvu Mutu de la fosta Mănăstire Bordeşti, ambele în ruină.

 

Pentru că Biserica s-a născut în sinagoga evreiască, iar Iisus Hristos şi Apostolii au predicat mesajul iubirii în sinagogă, o lucrare despre creştinism şi lăcaşurile de cult nu poate să omită lăcaşurile de închinăciune evreieşti şi vestigiile religioase ale poporului în sânul căruia s-a născut Fiul lui Dumnezeu.

 

Această lucrare nu ar fi putut fi scrisă fără bunăvoinţa unor persoane cărora le mulţumim pe această cale. Dr. Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancei şi muzeografa Lelia Pavel, şefa Secţiei de Istorie a Muzeului, ne-au pus la dispoziţie biblioteca, arhiva, informaţii şi imagini inedite despre unele din lăcaşurile de cult care fac obiectul lucrării. Prof. Petre Obodariu directorului Direcţiei Judeţene Vrancea a Arhivelor Statului, ne-a permis studierea documentelor într-un moment în care arhivele vrâncene erau sufocate de cererile pentru recalcularea pensiilor şi la arhivele vrâncene am descoperit imaginea rară a bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Buluc. Informaţii de ultimă oră despre monumentul religios de la Bordeşti şi biserica „Sfântul Gheorghe” Armeană din Focşani am primit de la drd. Aurel Nicodei, cel care a participat alături de o echipă a Muzeului Vrancei la cercetări pe aceste monumente. Paraschiv Usturoi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea care, cu riscul de deranja conducerea Bisericii locale, ne-a prezentat situaţia reală a monumentelor religioase din judeţ. Profesorul Ionel Budescu ne-a dat informaţii interesante despre istoria Dălhăuţilor şi a avut răbdarea să citească manuscrisul înaintea publicării. Ţin să mulţumesc tuturor monahiilor şi monahilor care mi-au oferit documente şi informaţii despre monumentele religioase din Vrancea. În sfârşit, mulţumesc iubitei mele soţii Ani şi fiului nostru Andrei-Raphael, pentru că mi-au lăsat nopţile să rămân în faţa computerului ca această lucrare să vadă lumina zilei.

 

Dacă pe unii i-am uitat, să mă ierte, dacă pe alţii i-am nedreptăţit, să treacă cu vederea. Istoricii şi teologii vrânceni care vor comenta această lucrare îi rog, încă de pe acum, să scrie ei, pe banii lor, în timpul lor liber, alta mai „bună”. Comentariile lor nu au nici o valoare, atâta timp cât nu vor avea curajul să realizeze o radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean. Nu pentru că i-ar ameninţa cineva, dar şi-ar pierde salariul de merit, autoturismul de serviciu şi ştampila. Or, timpurile sunt grele, benzina se scumpeşte de la o zi la alta, posturile bugetare se restructurează, şi-i mai bine să te faci că nu vezi dezastrul din patrimoniu religios vrâncean, să nu superi mai marii zilei, care ar putea să-ţi ia, şi maşina, şi benzina, şi chenzina.

 

Dr. Romeo-Valentin MUSCĂ

 


 

[1]Afacerile cu terenul din jurul monumentelor istorice este unul din ultimile „chilipiruri” ale oamenilor de afaceri vrânceni. Cea mai spectaculoasă a fost intrarea pe piaţa imobiliară focşăneană a unei părţi din cel mai vechi cimitir evreiesc din Focşani, situat în strada Nicolae Bălcescu. Cu aprobări de la toate instituţiile statului, inclusiv de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea, o parte din acest cimitir a fost vândută şi a intrat pe piaţa imobiliară. De atunci, terenul a cunoscut mai mulţi proprietari şi evreii înhumaţi acum trei secole vor avea, în curând, deasupra capului imobile de locuit. Această afacere s-a derulat cu aprobarea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care patronează discreţionar, din 2002, întreg patrimoniul istorico-religios al evreilor din România

 

[2]Vezi Bisercile osândite de Ceauşescu. Bucureşti, 1977-1989, Bucureşti, 1995. Lucrarea a fost realizată de un colectiv de autori, arhitecţi şi istorici. După cutremurul din 4 martie 1977 au dispărut din peisajul religios bucureştean 20 de biserici, 3 case de rugăciune ale cultelor protestante şi 6 sinagogi.

 

[3]O parte din amintirile Baronului au fost traduse şi comentate de Virgiliu P. Arbore, în lucrarea Milcovia văzută de un călător străin în anul 1856, Focşani, 1934. Lucrarea ar merita retipărită pentru ca vrâncenii să descopere cum trăiau strămoşii lor acum un secol şi jumătate şi să înţeleagă mai bine prezentul.

 

[4]Dacă lăcaşurile de cult din Vrancea distruse în urma decretului nr. 410/1959 nu au făcut obiectul vreunui studiu serios, în schimb avem o lucrare bună, cel puţin ca bagaj informativ, despre oamenii Bisericii din Vrancea persecutaţi de comunişti: Mihai Silviu Ivan, Ionel Ene, Jertfă în spaţiul mioritic, prefaţă Valeriu Florin Dobrinescu, Focşani, 2001. După cunoştinţa noastră este singura lucrare mai consistentă despre suferinţele vrâncenilor. Dacă autorii refac materialul, îl organizează de o manieră logică, adaugă la fişa biografică a unor preoţi faptul că au mers în puşcărie pentru că făcuseră parte din cuiburi legionare, o completează cu o bibliografie serioasă, un aparat critic demn de anul 2006 şi scot textele vădit antiecumenice, care nu fac cinste unor persoane cu răspundere în Biserica Ortodoxă Română, Jertfă în spaţiul mioritic poate fi o «Biblie» a suferinţei vrâncenilor.

 

[5]În loc să scoată în evidenţă dezastrul din patrimoniul religios vrâncean, oamenii Bisericii nu fac decât să acopere acest dezastru şi în intervenţiile lor scrise nu suflă o vorbă despre bisericile aflate în ruină. Pentru exemplificare vezi Florin Şerbănescu, „Purtarea de grijă faţă de patrimoniul cultural naţional bisericesc”, în Deplinătatea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Episcopul Epifanie 70 de ani, Buzău, 2002, pp. 323-339 ; Ionel Ene, «Aşezămintele monahale din Eparhie îmbracă haină nouă», în op. cit., pp. 340-361.   

 

[6]Întrucât nu există la nici un nivel – primărie, protoierie, Prefectură ori Consiliu Judeţean – o situaţie la zi a lăcaşurilor de cult din judeţ, şi nici nu o să fie prea curând, ne-am adresat, în baza Legii nr. 522/2001, privind accesul la informaţiile de interes public, Episcopiei Buzăului şi Vrancei, respectiv Episcopului Epifanie Norocel, printr-o scrisoare, prin care-i ceream mai multe informaţii despre monumentele religioase, colecţiile şi muzeele din Eparhie şi desigur despre situaţia la zi a bisericilor. P. S. Epifanie a trimis la Focşani pe consilierul juridic, pr. Nicolae Popescu, nu însă pentru a răspunde întrebărilor noastre, ci pentru a ne spune că Biserica Ortodoxă este autonomă şi dacă doresc să cunosc situaţia lăcaşurilor de cult, să merg să le număr: „Sunteţi liber. Mergeţi şi le număraţi!”, ne-a spus, pe un ton ironic, pr. Nicolae Popescu, în biroul Protoieriei Focşani I, de faţă fiind secretarul Protoieriei şi Protoiereul Ionel Ene. Pentru cei care nu-l cunosc, pr. Nicolae Popescu este funcţionar al Episcopiei Buzăului şi Vrancei de dinainte de 1989, iar în decembrie 1989 a fost unul din cei fugăriţi prin Eparhie de preoţi. Pentru ce motive fiecare poate  să înţeleagă! Astăzi, pr. Nicolae Popescu se manifestă cu aceeaşi aroganţă faţă de preoţi ca şi până în 1989 şi a reuşit să provoace adevărate revolte ale credincioşilor din localităţile Trotuşanu, Răstoaca şi Rugineşti.

 

[7]Este vorba despre un fel de inteligentzia, în variantă mioritică, reunită în jurul revistei „Ortodoxia vrânceană”, care apare din martie a.c. (Anul I, nr. 1, Martie 2006), pe care redactorul publicaţiunii, respectiv protopopul de Focşani I, conferenţiar univ. dr. pr. Ionel Ene o utilizează pentru a pune la punct presa independentă, în speţă „Ziarul de Vrancea”, care a avut curajul să scrie despre „afacerea catedrala” unde, cu semnătura protopopului, au fost îngropate 11,7 miliarde.

 

[8]I. T. Grosu, Monografia Monastirei Vizantea. Schiţă istorico-literară, Focşani, 1940, p. 4.

 

[9]Lelia Pavel, Bisericile de lemn din judeţul Vrancea, Focşani, 2005.

 

[10]Ion Cherciu, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei –  factor de identitate culturală, Bucureşti, 2004.

 

[11]Costin Dacus Florescu, Bisericile Bucureştiului, 2 volume, Bucureşti. Nu se precizează anul publicării.

 

[12]Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti / Encycolpedia of worship places of Bucarest, 2 volume. Studiu introductiv - Costion Nicolescu. Cuvânt înainte de Răzvan Theodorescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, 2006.

 

[13]Atlas-Ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, 3 volume, Bucureşti, 1999, editat de un colectiv de arhitecţi şi istorici.

 

[14]Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1991 ; Ioan Ivan, Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005 ; 

 

[15]Neculai Stoicu-Buciumeni a dedicat două monografii mănăstirilor Sihăstria şi Buciumeni. Acestea însă nu fac parte din monumentele religioase despre care facem referire în această lucrare : Mănăstirea Buciumeni, Bucureşti, 1999 şi Mănăstirea Sihastru. Monument istoric, Bucureşti, 2000.

 

[16]Cf. Dimitrie Rotta, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al Judeţului Putna ,Focşani, 1888, p. 59.

 

[17]Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936, «Judeţul Putna : protoieriile şi parohiile»,  pp. 191-278.

 

[18]Cf. Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, «Biserici, Mănăstiri şi Culte», pp. 162-175.

 

[19]Cf. Anuarul Eparhiei Buzău – 1935, Buzău, 1935, pp. 184-195.

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)