Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

EROI AI NEAMULUI ROMÂNESC - IANCU DE HUNEDOARA.

 

Blazonul Huniazilor

Secvenţe lămuritoare

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Odată cu înnobilarea, familia lui Iancu de Hunedoara a primit şi blazonul aferent noului său statut social. Acesta avea ca stemă, precum se cunoaşte, un corb cu aripile uşor desfăcute care purta în cioc un inel (completat ulterior, în 1453, când marele nostru conducător de oşti a fost făcut, de către regele Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul, comite ereditar şi perpetuu de Bistriţa, cu un leu purpuriu, pe fond alb, ţinând în laba stângă din faţă o coroană de aur)[1].

Atunci când „Hunedoreanul” a ajuns celebru iar mezinul său, Matia, a devenit rege al Ungariei, în legătură cu acest herb s-au făcut o serie de speculaţii, unele mai fanteziste decât altele, privitoare la rădăcinile etnice dar şi la apartenenţa socială a familiei celor doi. Astfel, similitudinea acestei embleme cu stema Ţării Româneşti (o pajură care ţine o cruce în cioc) a dat apă la moară celor care considerau că Voicu şi ai săi erau români veniţi de la sud de Carpaţi[2] şi se înrudeau cu dinastia princiară a Basarabilor[3].

O legendă, destul de cunoscută, referitoare la naşterea lui Iancu de Hunedoara şi la originea blazonului familiei sale, vorbeşte despre relaţia amoroasă înfiripată între regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, aflat în trecere prin Transilvania (într-o călătorie ce avea ca destinaţie Ţara Românească), cu fiica unui boier român din zona Hunedoarei, căreia, la despărţire, i-a dăruit un inel pe care să-l folosească copilul ce va rezulta din povestea lor de iubire (care nu era altul decât viitorul erou de la Belgrad), ca să fie recunoscut, când va veni la Curtea regală (Sigismund cerându-i iubitei sale temporare ca atunci când rodul legăturii lor păcătoase va creşte mare, să-l trimită la el). În conjuctura dată, tânăra femeie a fost măritată, în mare grabă, cu un boier originar din Ţara Românească, pe nume Vajk Buthi (adică „Voicu But”), care se refugiase în ţinutul hunedorean din cauza numeroaselor incursiuni interprinse de  turci la nord de Dunăre[4].

În continuare legenda spune că, pe când se afla la o vânătoare, micuţului Iancu (căci aşa fusese botezat bastardul regal, ce între timp rămăsese orfan de tatăl său vitreg), care se juca cu pomenitul inel, i-a fost smuls din mână preţiosul giuvaier de către un corb, atras de strălucirea acestuia (este binecunoscută „pasiunea” păsării respective pentru obiectele care reflectă lumina), care, apoi, a zburat şi s-a aşezat pe ramura unui arbore secular. La auzul ţipetelor disperate ale vlăstarului imperial nelegitim (între timp Sigismund de Luxemburg ajunsese şi împărat al Germaniei), un unchi al acestuia va sosi la faţa locului şi va trage cu arcul asupra corbului (în altă variantă însuşi Iancu a făcut acest lucru), omorându-l şi recuperând bijuteria, atât de importantă pentru soarta familiei lor. Având dovada originii sale, tânărul Iancu a putut să se prezinte în faţa regelui-împărat, care, recunoscându-l, i-a acordat protecţia sa şi numeroase domenii. Aflând cele petrecute cu ocazia vânătorii amintite mai sus, puternicul suveran a hotărât ca blazonul fiului său, din flori, să fie chiar un corb cu un inel în cioc[5].

Această legendă, care a avut o veche şi largă răspândire în popor, în câteva variante, care difereau doar în legătură cu anumite amănunte (semnalate, unele dintre ele şi de mine, în acest text), a fost culeasă, chipurile, „de la aceia ai căror părinţi au slujit ei înşişi lui Iancu” şi înregistrată de istoricul ardelean de origine maghiară, Gáspár Heltái, în cronica sa tipărită pe la 1575[6].

Legat de originea cognomenului de Corvin avem, după cum se ştie, şi genealogia fantezistă a Huniazilor (sau Corvinilor, cum începuse să li se spună acestora, pornind tot de la însemnul lor heraldic), întocmită de Bonfinius, în 1486, la cererea stăpânului său, regele Matia (care din dorinţa de a spori prestigiul Casei sale, a recurs la această soluţie). Astfel, Bonfinius leagă numele familiei romane Valeria Corvina (din care s-ar fi tras Matia Corvinul) de o legendă, în care se spune că aceasta şi-a luat respectivul nume în urma faptului că un corb l-ar fi ajutat pe unul dintre strămoşii ei să înfrângă în luptă un războinic gal. Mai apoi, sub domnia lui Octavianus Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.)[7], un descendent al acestei familii de patricieni romani, Valerius Messala Corvinus[8], primind misiunea de a înăbuşi, în sânge, o revoltă izbucnită în Pannonia, a fost trimis în fruntea unei puternice armate în această provincie (de la el trăgându-se, probabil, numele Croaţiei, căreia în limba latină i se spune Corvatia). În timpul războaielor daco-romane, din secolul al II-lea d.Hr. (101-102 şi 105-106), urmaşii săi ar fi făcut parte dintre comandanţii romani care au luptat sub ordinele împăratului Marcus Ulpius Traianus (98-117 d.Hr.)[9]. După cucerirea Daciei, se pare că aceştia s-au stabilit aici, aducând cu ei, bineînţeles, şi numele de Corvinus[10].

Această poveste, cu siguranţă, necrezută nici măcar de autor sau de beneficiarul ei, nu s-a bucurat de o circulaţie populară, aproape deloc. Că Bonfinius era, totuşi, convins că a exagerat, rezultă din cele narate de el cu privire la ascendenţii imediaţi ai lui Iancu de Hunedoara, spunând despre Voicu că era, într-adevăr, român, dintre aceia „care locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor, fiind urmaşi ai coloniştilor romani, precum o dovedeşte asemănarea limbii”[11], însă a fost doar un om, ce-i drept „nu tocmai de rând”, care se bucura de stimă printre cei din neamul său[12]. O scrânteşte, iarăşi, atunci când afirmă despre mama lui Iancu că provenea dintr-o familie grecească şi încă de viţă împărătească[13].

Indiscutabil că Iancu de Hunedoara nu era de origine atât de ilustră, toate variantele referitoare la natura acesteia, prezentate până acum, fiind evident imaginare sau, cel puţin, exagerate. Dacă luăm în calcul doar faptul că accesul lui Huniade la înaltele demnităţi politico-militare din Regatul Ungariei a început după moartea lui Sigismund de Luxemburg şi că vajnicul „atlet al lui Hristos”[14] nu s-a lăudat niciodată cu faptul că ar fi fost fiu, chiar şi nelegitim, al unui cap încoronat (fapt care, în epocă, nu era considerat umilitor, ba chiar i-ar fi oferit pretextul pentru a ridica pretenţii la tron, lucru pe care, de altfel, nu l-a făcut nicicând), este suficient ca să concluzionăm că nu este nimic extraordinar în originea blazonului Huniazilor şi că celebritatea sa se bazează, exclusiv, pe glorioasele fapte de arme ale unui „bărbat viteaz şi plin de inimă”[15], ca Iancu de Hunedoara şi pe măreţele înfăptuiri politico-militare, economico-sociale şi culturale ale fiului acestuia, „serenissimul rege” Matia Corvinul[16].

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 


 

[1] Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.178.

[2] Ioan Thuroczi, Chronica Hungarorum, în Scriptores Rerum Hungaricarum (ediţie de Johannes Georgius Schwandtner),vol.I, Tyrnavia, 1765, p.397.

[3] D. Russo, Studii şi critice, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, Bucureşti, 1910, p. 96.

[4] Referitor la părinţii lui Iancu de Hunedoara, Samuil Micu consideră că „Ioan de Hunedoara sau Corvin (eronat, căci acest cognomen va apare abia după moartea eroului de la Belgrad - n.n.T.C.) - alţii îl cheamă Huniadi, Laonic (Chalcocondil - n.n.T.C.) îl cheamă Honiat (de fapt Choniat - n.n.T.C.), turcii după Leunclavius (Johannes Leunclavius, istoric şi orientalist german [pe numele său nelatinizat Hans Loewenklan], ce a trăit între 1533-1593. El este autorul unei istorii a Imperiului Otoman [Historiae Musulmanae Turcorum…], care cuprinde şi informaţii, din secolele XV-XVI, referitoare la Ţările Române - Dicţionar enciclopedic, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p.91), Iancu - au fost fecior al unui boier, anume a lui But, pe care din Elisabeta Paleoloaga, din nea­mul împăraţilor bizantini, l-au născut” (Samuil Micu, Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1955, p. 74). Vezi şi teoria lui Antonius Bonfinius conform căreia mama lui Iancu de Hunedoara era de origine greacă şi chiar imperială bizantină (Antonius Bonfinius, Historia Pannonica sive Hungaricarum Rerum Decades IV et dimidia, Colonia, 1690, p.304).

[5] Camil Mureşan, op.cit., p.43. De la acest blazon provine şi supranumele urmaşilor lui Iancu de Hunedoara, şi anume acela de „Corvin”.

[6] Gáspár Heltái, Magyar Krónika, vol.I, Györ, 1789, p.336-341; Gáspár Heltái válogattot munkái (ediţie îngrijită de Erzsébet Székely), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, p.278-282. 

[7] Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p.553.

[8] András Kubinyi, Matthias rex, Budapesta, 2008, p.9.

[9] Istoria lumii în date, p.553.

[10] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a II- a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1993, p.69-70

[11] Antonius Bonfinius, op. cit., p.304.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol.I/2, Bucureşti, 1890, p.61.     

[15] Mihail Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1463), Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958, p.427.  

[16] Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.380.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea), care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)