Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

BOGDAN AL II-LEA

 

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

 

Prof. Tiberiu Ciobanu

 

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Printre cei mai importanţi voievozi ai Moldovei (deşi a avut o domnie scurtă) se numără şi Bogdan al II-lea, cel care s-a aflat la cârma acesteia din 12 octombrie 1449 şi până în 15 octombrie 14511. Cu toate că el îl numeşte pe Alexandru cel Bun („gospodarul” statului moldav între 1400 şi 1432)2, în hrisoavele emise din porunca sa, „părintele nostru”3, iar cea mai mare parte a istoriografiei româneşti îl consideră ca fiind, într-adevăr, unul dintre copiii nelegitimi ai acestuia4, este posibil, totuşi, aşa cum susţin, de altfel, unii cercetători, ca Bogdan al II-lea să-l fi avut drept tată pe „Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun”5.

În favoarea acestei ipoteze pledează şi numele cu care a fost botezat Bogdan al II-lea, căci, la acea epocă, se obişnuia frecvent ca progeniturile rezultate din legăturile extraconjugale ale membrilor familiei domnitoare să primească onomastica tatălui lor6.  ( Foto: pictura: Bogdan al III-lea)

De altfel, până şi fiul său, Ştefan cel Mare (ce a condus Moldova, din aprilie 1457 şi până în 2 iulie 1504)7, care, în actele sale oficiale, îl numea pe Alexandru cel Bun „sfântrăposatul nostru bunic”8, îl recunoaşte, cu claritate, pe „jupanul” Bogdan, ca „bunic” al lui, în textul epitafului inscripţionat pe piatra funerară a acestuia (aşezată în biserica mănăstirii de la Rădăuţi din porunca sa), „Alexandru voievod cel bătrân”, nemaifiind pomenit, acum, cu această calitate9.

Chiar şi în acest caz, datorită faptului că nu avem informaţii conform cărora „jupanul” Bogdan ar fi fost căsătorit, Bogdan al II-lea rămânea tot la statutul de fiu nelegitim. Prin urmare, era necesar, pentru a putea justifica mai uşor legitimitatea pretenţiilor sale la tron, ca el, cel puţin oficial, să-l aibă drept tată pe Alexandru cel Bun, fiii şi nepoţii legitimi sau nelegitimi ai acestuia având prioritate faţă de cei ai fratelui său care nu fusese domn, ci doar asociat la domnie10.

 

După ce, la 12 octombrie 1449, ajutat, se pare, cu oaste de către guvernatorul Ungariei, românul Iancu de Hunedoara11 „a lovit pe Alexăndrel voievod12 la Tămăşani (aşezare situată pe râul Siret-n.n.T.C.), lângă târgul Romanului”13, învingându-l şi obligându-l să se refugieze împreună cu mama sa la Szambor, pe teritoriul Poloniei14, Bogdan al II-lea se îndreaptă spre Suceava,cetatea de scaun a Moldovei, unde, odată ajuns, urcă pe tronul Muşatinilor inaugurându-şi domnia.  (Foto: Cetatea de scaun al Sucevei)

Pentru a-şi consolida puterea, el începe o serie de tratative cu starostele Cameniţei şi al Podoliei, puternicul magnat polon Diedrich Buczacki, pentru a obţine protecţia acestuia şi alungarea din apropierea frontierei moldo-polone a rivalului său. Se va ajunge, astfel, la semnarea, în 2 decembrie 1449, a unei convenţii15 care l-a costat destul de scump pe voievodul român, el fiind nevoit să-i ofere anual marelui dregător polon 400 de zloţi turceşti, 10 vase cu vin grecesc de Malvasia(localitate aflată în Moreea – n. n. T. C.) şi o cantitate considerabilă de stofe scumpe16. Înţelegerea scrisă, încheiată la data  amintită mai sus, în care pe protectorul său îl numeşte „iubit părinte şi prieten” este, practic, cel dintâi document ce ne-a parvenit peste veacuri de la Bogdan al II-lea17 (primul dintre hrisoavele domneşti interne, ce s-a păstrat până astăzi, fiind datat 23 ianuarie 1450)18.

În ciuda încheierii convenţiei amintite, Alexăndrel va continua să reprezinte un real pericol pentru noul domn (el bucurându-se, pe mai departe, de sprijinul nobilimii polone şi mai ales de cel al vărului său, regele Cazimir al IV-lea19), cu atât mai mult cu cât cetatea Hotinului rămăsese în stăpânirea sa (această situaţie menţinându-se până în vara anului 1450)20.

Încercarea lui Bogdan al II-lea de a se apropia de Polonia va eşua, în cele din urmă, astfel că atenţia sa, pe plan extern, se va îndrepta cu predilecţie spre Iancu de Hunedoara, mai ales după ce susţinătorii polonezi ai lui Alexăndrel vor intreprinde, fără succes însă, în primele luni ale anului 1450, o expediţie militară, în Moldova, cu scopul reinstalării protejatului lor în scaunul domnesc al acesteia21.

În condiţiile date, Bogdan al II-lea iscăleşte, în cetatea Romanului (unde se rătrăsese vremelnic din calea invadatorilor) 22, la 11 februarie 1450, un tratat de alianţă cu Iancu de Hunedoara prin care îl proclama pe acesta „iubitul nostru părinte” şi, totodată, unic ocrotitor al său, primind în schimb, din partea vestitului conducător de oşti antiotoman, promisiunea că-l va ajuta la nevoie cu trupe23.

Recunoaşterea lui Iancu de Hunedoara ca suveran şi alungarea din nou a lui Alexăndrel din ţară (care se refugiază şi de această dată la curtea regelui Cazimir al IV-lea, ruda sa), îi crează lui Bogdan al II-lea grave probleme dinspre partea Lehiei.

Astfel că, deşi în Consiliul de coroană, din 9 martie 1450, regele respinge propunerea sfetnicilor săi care-l îndemnau să pornească o expediţie decisivă împotriva Moldovei şi „să o încorporeze pentru totdeauna în Polonia”24 (urmând ca lui Alexăndrel să i se ofere, drept compensaţie, o serie de domenii în Rusia Roşie)25, el se opune acestui proiect, optând pentru varianta celorlalţi consilieri regali, ce îl sfătuiau (datorită „marilor dificultăţi” ce ar fi apărut, cu siguranţă, în interior şi al pericolului inerent la care s-ar fi expus Polonia în condiţiile ajungerii acesteia într-o vecinătate imediată cu Imperiul Otoman)26 să menţină statul moldav ca pe un tampon între Polonia şi Imperiul Otoman, aprobând, înainte de 17 martie 1450, doar reînscăunarea lui Alexăndrel şi readucerea Moldovei sub controlul Iagellonilor, pentru acesta poruncind guvernatorilor provinciilor polone de margine să-i acorde ajutor militar vărului său27.

Ostilităţile împotriva lui Bogdan al II-lea vor fi declanşate la 24 iunie 1450, când armata polonă (alcătuită din detaşamente provenite din Rusia Roşie, comandate de starostele Liovului P. Odrowasz şi de castelanul Sandomirului, P. Koniecpolski28, la care se adăugau trupele podoliene conduse de Diedrich Buczacki) porneşte, din Liov, spre Moldova29. Făcând joncţiunea, la Cameniţa, cu mica oaste a lui Alexăndrel Vodă, condusă de omul său de încredere, boierul Manoil, pârcălabul Hotinului, forţele invadatoare reuşesc să treacă hotarul moldo-polon, traversând fluviul Nistru, în apropierea cetăţii Hotin, la începutul lunii august30.

 

 Între timp, pentru a beneficia de sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Bogdan al II-lea reactualizeză înţelegerea încheiată cu acesta, la 11 februarie 1450, semnând, la 5 iulie 1450, în cetatea Sucevei, cu reprezentanţii vajnicului apărător al Creştinătăţii un nou tratat31 prin care, pe lângă reconfirmarea privilegiilor acordate negustorilor saşi din Braşov, de către înaintaşii săi32, Bogdan al II-lea prestează şi omagiu vecinului său de la apus, închinâdu-i-se, practic, după toate canoanele suverano-vasalice medievale, aşa cum rezultă şi din textul documentului întocmit cu această ocazie. Din acesta aflăm că Bogdan al II-lea accepta ca Iancu de Hunedoara „să ne fie domnia sa părinte şi domn, iar noi să-i fim domniei sale în loc de fiu şi de slugă cât va fi viaţa noastră (…) ţara domniei mele şi ţara domniei sale să fie ca una singură”33, voievodul moldav obligându-se, de asemenea, să nu încerce să reocupe prin forţa armelor cetatea Chilia (cedată lui Huniade de către fratele său vitreg Petru al II-lea34)35. În ceea ce priveşte trimiterea, de către Iancu de Hunedoara, a unor trupe în ajutorul „fiului” său nu avem ştiinţă să fi avut loc acest eveniment36. (foto: cetatea Hotin)

Conştient de superioritatea numerică a duşmanilor săi, Bogdan al II-lea va evita, în prima fază a războiului, o confruntare de amploare cu aceştia, preferând să apeleze la tactica tradiţională folosită de conducătorii de oşti români în astfel de împrejurări (pentru a reduce cât mai mult din avantajul deţinut de inamic) şi anume la pustiirea ţinutului prin care se deplasa oastea invadatoare, supravegherea, hărţuirea continuă şi atragerea acesteia tot mai adânc înspre interiorul ţării şi, nu în ultimul rând, iniţierea unor amăgitoare negocieri de pace cu scopul derutării duşmanului.           

Prin urmare, fără a obţine nici măcar o victorie reală asupra moldovenilor (care rezistă cu eroism presiunilor exercitate de inamic), forţele armate polone, aflate într-o avansată stare de epuizare şi la o distanţă considerabilă faţă de bazele lor de plecare, vor ajunge la confluenţa pârâului Lipovăţ (astăzi Butnariu) cu râul Bârlad, într-un loc în care Bogdan al II-lea îşi retrăsese oştirea pregătindu-se pentru bătălia finală37.

Dornic să mai câştige timp în vederea organizării dispozitivului său de luptă, dar mai ales pentru a-i face pe conducătorii armatei adverse să nu-i bănuiască intenţiile, Bogdan al II-lea le propune acestora începerea tratativelor în vederea încheierii păcii.

Situaţia precară în care se găseau trupele lor îi determină pe magnaţii poloni să accepte imediat propunerea voievodului român, discuţiile dintre cele două părţi finalizându-se, la 5 septembrie 1450, prin încheierea unui acord care prevedea ca domnia lui Bogdan Vodă să dureze până în anul 1453, când Alexăndrel ar fi împlinit cinsprezece ani (el trebuind să avanseze regelui polon în fiecare an suma de 50.000 de florini, pentru întreţinerea viitorului domn), plata unor uriaşe despăgubiri de război şi achitarea unui tribut anual de 7.000 de galbeni38.

Acceptarea, ce-i drept doar formală, a acestor clauze de către voievodul român a determinat începerea de urgenţă a retragerii oştilor polone39. Este momentul în care Bogdan al II-lea (care bineînţeles că nu putea accepta pretenţiile exagerate ale polonilor) hotărăşte să le dea acestora lovitura de graţie40. În consecinţă, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1450, el atacă prin surprindere forţele inamice, într-o zonă împădurită, „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei (la confluenţa pârâului Crasna cu râul Bârlad – n. n. T. C.), lângă oraşul Vaslui”41 şi, deşi efectul acestei stratageme a fost mult diminuat datorită faptului că unul dintre diecii lui a trădat (informându-i pe adversarii stăpânului său cu privire la planul de luptă al acestuia)42, cavaleria sa reuşeşte, printr-o abilă manevră, să determine călărimea leşească, alcătuită din opt escadroane, să cadă singură în capcana pe care i-o întinsese.

Aceasta a constat în atragerea călăreţilor duşmani înspre centrul infanteriei moldave şi încercuirea totală a lor, acţiune ce a grăbit sfârşitul bătăliei43. A urmat un adevărat măcel, căruia i-au căzut victime cea mai mare parte dintre oştenii duşmani. Pe câmpul de luptă au pierit şi mulţi dintre trufaşii nobili poloni, printre ei numărându-se, aşa cum aflăm chiar din cronicile redactate de conaţionalii lor, Petru Odrowasz, starostele (sau palatinul) Liovului şi Nicolae Porawa, căpitanul Haliciului, cele două căpetenii ale aripilor armatei invadatoare44.

La bătălie a luat parte, alături de părintele său, şi viitorul voievod Ştefan cel Mare, care, cu siguranţă, va folosi experienţa dobândită cu această ocazie (păstrând proporţiile) în celebra bătălie de la Codrul Cosminului, din 26 octombrie 1497, unde a obţinut o memorabilă şi categorică victorie asupra polonilor.Cu certitudine că şi în ceea ce priveşte alegerea, la 10 ianuarie 1475, tot a zonei Vasluiului, ca loc de desfăşurare a confruntării cu turcii (soldată cu zdrobirea categorică a acestora), Ştefan se va inspira din opţiunea, de acum, a destoinicului său tată45.

Dacă detaşamentul moldav al pretendentului Alexăndrel, comandat de pârcălabul Manoil (unitate militară ce nu participase la bătălie) nu ar fi revenit, în după-amiaza aceleiaşi zile, la locul confruntării, trupele polone (cât mai rămăsese din ele) ar fi fost distruse total, această intervenţie de ultimă oră salvându-le de la capitulare şi creându-le, totodată, condiţiile unei retrageri în siguranţă dincolo de Nistru pe teritoriul propriu46.

Însoţit de protectorul familiei sale, starostele Cameniţei şi al Podoliei, Diedrich Buczacki şi de Manoil, pârcălabul Hotinului, Alexăndrel se refugiază în Podolia, de unde va continua să uneltească împotriva rivalului său, intervenind în permanenţă pe lângă ruda sa, regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Iagello, pentru a-l ajuta să obţină domnia. Confruntat cu o pustiitoare invazie a tătarilor Hoardei de Aur, ce au devastat Podolia şi Rusia Roşie până dincolo de Liov şi având de rezolvat o serie de probleme ivite în Lituania, acesta va lăsa în seama dregătorilor săi soluţionarea chestiunii moldovene47.

După o perioadă de aproape nouă luni, marcată de confruntări armate, frământări politice şi contacte diplomatice (vreme în care, probabil că bravul voievod a poruncit Cancelariei sale să redacteze o serie de hrisoave)48, a urmat un interval de timp, de mai bine de un an, în care Bogdan al II-lea şi ţara sa au beneficiat de o bine meritată pace.

 

Deşi nu a avut răgazul necesar pentru a ridica lăcaşe sfinte, Bogdan al II-lea s-a arătat, totuşi, grijuliu faţă de acestea făcând bogate danii anuale în valoare de 4.800 de zloţi (suma aceasta reprezentând, chiar şi în cazul devalorizării monedei amintite, echivalentul a 1.200 de florini de aur) mănăstirilor mai mari din Moldova49.

La nici patru luni de la preluarea puterii, el şi-l va asocia la domnie pe fiul său Ştefan, aşa cum rezultă din actul redactat la 11 februarie 145050, dar şi din documentele sale, datate 13 iunie, 14 şi 31 iulie şi 17 octombrie 1451, acestea fiind, practic, aproape toate hrisoavele emise din porunca sa, descoperite până acum51.

În ce priveşte familia sa, se presupune că Bogdan al II-lea a fost căsătorit cu o anume Oltea (care, călugărindu-se înainte de a muri, îşi va lua numele monahal de Maria) soră a boierului Vlaicu, unul dintre sfetnicii săi de încredere (familia celor doi fraţi provenind, se pare, din Ţara Românească)52. Cu aceasta a avut mai mulţi copii şi anume pe Ştefan (viitorul domn Ştefan cel Mare), Maria şi Sora, la care s-au adăugat, conform Pomelnicului de la Bistriţa, încă trei fii pe nume Iachim, Ion şi Cârstea, a căror existenţă, însă, nu este atestată de nici un document de epocă, acest lucru fiind posibil datorită faptului că au decedat, probabil, la o vârstă fragedă53.

Cercetările mai recente contestă totuşi ipoteza conform căreia între Bogdan al II-lea şi Oltea s-ar fi încheiat o legătură matrimonială oficială. De asemenea şi opinia cu privire la originea sa munteană este combătută, cu atât mai mult cu cât aceasta se bazează doar pe presupunerea că numele de Oltea vine de la Oltenia, toponim apărut, însă, abia în anul 1718. (foto: Cetatea Neamtului, reconstituire / planul cetăţii)

În realitate, ea ar fi putut să se tragă din zona „Olteni” (situată în sudul ţinuturilor Tecuci şi Covurlui, la răsărit de Putna de pe Milcov) colonizată înainte de constituirea statalităţii româneşti est-carpatine de o populaţie românească provenită din Ţara Oltului (Făgăraş)54.

Mai sigură este, însă, varianta care consideră că Oltea-Maria era de loc din Borzeşti, ţinutul Bacău (unde, de altfel, marele Ştefan a copilărit şi chiar a ctitorit, pe la 1493-1494, în memoria celor care i-au dat viaţă, o frumoasă biserică)55. Referitor la cei şase urmaşi ai lui Bogdan al II-lea, unii specialişti consideră că doar Ştefan a fost fiul său, ceilalţi fiind rodul unei căsnicii anterioare a Oltei56.

Pe când oştile reunite ale castelanului şi starostelui Cracoviei J. Czyzowski, castelanului de Poznan P. Samotulski şi ale celui de Sandomir, Przedbór Koniecpolski57 (unul dintre panii leşi ce scăpaseră cu mare greutate din confruntarea de la Crasna) se îndreptau spre hotarele Moldovei pentru a-l forţa pe Bogdan al II-lea să accepte soluţia găsită de ei (din însărcinarea regelui Cazimir al IV-lea Iagello) cu privire la stăpânirea Moldovei58 (despre care îl informau prin intermediul unei solii, ce plecase deja spre Suceava, în acel moment aceasta ajungând abia la Cameniţa), bravul voievod român va fi asasinat de către unul dintre fraţii săi vitregi, pe nume Petru Aron59 şi el pretendent la sceptrul Bogdăneştilor. Acesta (aflat tot în Polonia) în înţelegere, se pare, cu tutorii lui Alexăndrel, cărora le promisese că va domni împreună cu protejatul lor60, a pus la cale înlăturarea lui Bogdan al II-lea, organizând din timp, cu concursul unui unchi de-al său din ţară, capturarea şi eliminarea învingătorului de la Crasna, folosindu-se pentru aceasta de un şiretlic.

Astfel, „alegând momentul când Bogdan, chemat la ţară, la un unchi de frate al aceluiaşi Petru, era ameţit de vin, într-o noapte urâtă, venind numai cu 100 de moldoveni, înşelă străjile lui Bogdan şi, capturându-l, îi tăie capul”61. Infama faptă s-a petrecut în dimineaţa zilei de vineri, 15 octombrie 145162, la ivirea zorilor, în satul Reuseni, „din jos de târgul Sucevei”63, domnitorul fiind înmormântat, după toate probabilităţile, la 16 octombrie 1451 (a doua zi după ce fusese executat), nu departe de locul tragicului eveniment, în biserica veche de lemn a satului Reuseni, de unde rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate, mai târziu, de către Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517)64, fiul lui Ştefan cel Mare, în biserica de piatră zidită, aici, din porunca celor doi voievozi, special pentru odihna sfintelor oseminte ale bunicului şi respectiv părintelui lor65.

 

Din păcate, locul de veci al lui Bogdan al II-lea nu a rezistat până în zilele noastre, locaţia acestuia rămânând necunoscută. În 1937, s-a descoperit, totuşi, un fragment din lespedea funerară ce i-a acoperit mormântul, pe care se mai poate citi, încă, următorul text: „Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu Bogdan voievod, tatăl… oct. 15”66 (în prezent fragmentul respectiv se află expus la Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti). ( foto: Biserica de la Reuseni)

Uciderea mişelească a lui Bogdan al II-lea a pus capăt celei mai valoroase guvernări din Moldova intervalului celor douăzeci şi cinci de ani scurşi de la moartea lui Alexandru cel Bun (1 ianuarie 1432) şi până la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare (14 aprilie 1457), voievozii cu cele mai glorioase domnii din istoria statalităţii noastre de la est de Carpaţi. În această perioadă, Moldova a cunoscut nu mai puţin de şaisprezece schimbări de domnie şi circa douăzeci de exprimări de pretendenţe la aceasta67, astfel că, indiscutabil, cârmuirea scurtă dar demnă a lui Bogdan al II-lea poate fi apreciată drept benefică, el meritând pe bună dreptate să fie înscris în cartea de aur a conducătorilor mult încercatului neam românesc.

 

Note

1Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 804.

2 Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 457.

3 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932, p. 753-754.

4 „Un bastard al lui Alexandru cel Bun” (Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediţia a II-a, vol. IV, Cavalerii, îngrijit de S. Cheplea şi V. Neamţu, Bucureşti, 1996, p. 69; Idem, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1966, p. 42; Nicolae Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare 1359-1457, Iaşi, 1978, p. 170; ş.a). Potrivit unei păreri, Bogdan al II-lea a fost fiu nelegitim, datorită faptului că el fusese conceput de părintele său cu doamna Marina (ultima dintre soţiile lui Alexandru cel Bun) înainte de căsătoria oficială a acestora (Leon Şimanschi, O cumpănă a copilăriei lui Ştefan cel Mare: Reuseni, 15 octombrie 1451, în„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol din Iaşi”, XIX, Iaşi, 1982, p. 186-188).

5 Nicolae Grigoraş, În legătură cu ascendenţa lui Ştefan cel Mare. Pe marginea unei inscripţii funerare, în „Revista muzeelor”, III, nr. 2, Bucureşti, 1966, p. 144-157; Constantin Rezachevici, Un tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, în „Studii şi materiale de istorie medie”, VIII, Bucureşti, 1975, p.174, 180-181. În legătură cu faptul că „jupanul” Bogdan a fost frate cu Alexandru cel Bun vezi: Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, 124-126,130,221; Idem, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 154-155; Damian P. Bogdan, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p. 50, 86. Cei doi fraţi au fost asociaţi la domnie (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 36) până după 8 martie 1407, când primul se va stinge din viaţă (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 30-31). Până la data amintită mai sus Bogdan este menţionat în documentele interne, în fruntea sfetnicilor domneşti, cu titlul de „jupan” (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 326). În titulatura documentelor oficiale emise în 1392-1393 de către tatăl lor Roman I, voievodul Moldovei între 1391-1394 (Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 513) cei doi fraţi apar ca asociaţi ai acestuia la domnie. Această stare de fapt s-a menţinut, cu siguranţă, şi după ce Alexandru cel Bun a preluat puterea, cu atât mai mult cu cât el şi jupanul Bogdan au avut ambii părinţi comuni, asocierea lor la tron, pe când erau foarte tineri, făcându-se la insistenţele Anastasiei (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 3-6), cea de-a doua soţie a părintelui lor, care le-a fost mamă amândoura (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, p. 471, 472).

6 Se pare că Alexandru cel Bun, a avut spre sfârşitul domniei sale, un fiu, pe nume Bogdan (mort de mic şi al cărui mormânt se află la Rădăuţi - Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 45), astfel că este greu de crezut că ar fi putut să aibă un altul în viaţă, la acea dată (fie el şi nelegitim), cu acelaşi nume. Acesta este pomenit doar în documentele oficiale, din 2 ianuarie 1432 şi 28 ianuarie 1433, ale fratelui său Ilia sau Iliaş (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 157-164), cel care i-a urmat la tron lui Alexandru cel Bun, domnind, în mai multe rânduri, după cum urmează: între 1 ianuarie 1432 şi septembrie 1433, din 4 august 1435 până în 8 martie1436 şi de la această dată până după 1 august 1442 împreună cu fratele său Ştefan al II-lea, ce a guvernat, la rându-i, singur, între septembrie 1433 şi 4 august 1435 şi din august (după 1) 1442 până în 13 iulie 1447 (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 804).

7 Istoria Românilor, vol. IV, p. 806.

8 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 196-197.

9 Nicolae Grigoraş, În legătură cu ascendenţa lui Ştefan cel Mare. Pe marginea unei inscripţii funerare, p. 164-167; Idem, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1457-1504), p. 170; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 250.

10 Constantin Rezachevici, Familia lui Ştefan cel Mare. Împrejurările ocupării tronului, în „Revista arhivelor”, LIX, nr. 2, Bucureşti, 1982, p. 120.

11 Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari conducători politico-militari din Europa secolului al XIV-lea, el remarcându-se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, a cărei iniţiator şi lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât şi de posteritate. Iancu de Hunedoara s-a născut, pe la 1407, tată fiindu-i „oşteanul curţii regale” Voicu, fiul lui Şerbu (un important cneaz român din Ţara Haţegului, ce, împreună cu fiii săi, Voicu, Mogoş şi Radu, se distinsese prin merite militare deosebite, în cadrul războaielor purtate de oştile regatului ungar), iar mamă, Elisabeta de Marginea, ce provenea, se pare, din rândul nobilimii maghiare, şi era de religie catolică (în care îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu). La 18 octombrie 1409, părintele său este răsplătit pentru serviciile aduse coroanei maghiare pe câmpul de luptă (în special prin participarea la luptele duse de armata ungară pentru apărarea sudului Ungariei şi Transilvaniei, ocazie cu care este remarcat şi apreciat de către celebrul general de origine italiană, florentinul Filippo Scolari - cunoscut în Ungaria sub numele de Pippo de Ozora sau Pippo Spano - care primise o vreme misiunea de a conduce forţele militare creştine din zona respectivă), fiind înnobilat şi totodată înzestrat de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437), care îi dăruieşte lui şi fraţilor săi Mogoş şi Radu (dar şi fiului său Iancu) castelul Hunedoarei cu domeniul aparţinător (alcătuit din oraşul cu acelaşi nume, 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier), el intrând, astfel, în rândurile fruntaşilor nobilimii mijlocii din Transilvania. Urmând, ca şi tatăl său, cariera armelor, Iancu de Hunedoara, după ce îşi va face uceniciadupă obiceiul micilor nobili, pe la curţile unor mari baroni laici (ex.: Csáky, Csanádi şi Ujlaki) şi ecleziastici (ex.: episcopul Demetrius de Zagreb) sau chiar pe la ale unor capete încoronate, cum ar fi despotul sârb Ştefan Lazarevici, va ajunge, în curând, să comande un detaşament militar alcătuit din 6-12 călăreţi, cunoscându-l, la rându-i, şi el pe Pippo Spano (cu ocazia luptelor duse împotriva turcilor, în sudul Ungariei, la care a participat şi Iancu).

Pe la 1428-1430, se căsătoreşte cu Elisabeta Szilagyi, ce făcea parte dintr-o puternică şi influentă familie nobiliară maghiară din comitatul Solnacului de Mijloc, a cărei membri susţineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Din această căsătorie se vor naşte cei doi fii ai săi, Ladislau şi Matei (ce va ajunge rege al Ungariei, domnind sub numele de Matei I Corvin între 1458-1490, el fiind, practic, ultimul mare rege al acesteia şi unul dintre cei mai importanţi pe care i-a avut în întreaga sa istorie). Bucurându-se de sprijinul familiei soţiei sale, intră, în 1430, în serviciul direct al regelui Sigismund de Luxemburg (ce, din 1410, devenise şi împărat al Germaniei), ocazie cu care va ajunge să-l slujească pe ducele de Milano, Filippo Visconti, în lupta acestuia dusă împotriva Veneţiei, căci, însoţindu-l pe suveranul său în Italia, acesta îl va desemna printre căpeteniile soldaţilor pe care îi promisese drept ajutor aliatului său milanez. Acum îşi va completa pregătirea militară şi intelectuală. Paşii îl vor purta, apoi, în Elveţia la Basel, unde va merge, în 1434, tot cu monarhul său, pentru ca acesta să participe la Conciliul Bisericii Catolice, ce a avut loc, aici, în acel an. Prin 1436-1437, îl însoţeşte pe Sigismund de Luxemburg în campania purtată de acesta în Boemia (Cehia), pentru a intra, de facto, în posesia coroanei acesteia (de iure fusese, deja, recunoscut ca rege şi primit la Praga), căci ţărănimea, orăşenimea şi chiar mica nobilime, care nu doreau revenirea stăpânirii germane, i se opuneau. Acum el comanda deja o banderie formată din 50 de călăreţi greu înarmaţi, la care se adăugau ajutoarele acestora. În 1438, noul rege al Ungariei, Albert de Austria (1438-1439) îl numeşte ban al Severinului, împreună cu fratele său mai tânăr Ioan, ei având în pază cetăţile Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia. A urmat o ascensiune rapidă pe scara ierarhiei politice a lui Iancu de Hunedoara, care în 7 martie 1441, este înălţat de către regele de atunci al Ungariei, Vladislav I (1440-1444), la rangul de voievod al Transilvaniei, ocupând această funcţie până în anul 1446 (în 1448 pentru o perioadă scurtă de timp va fi din nou numit în această calitate). Tot acum el este desemnat să îndeplinească şi alte înalte dregătorii regale, cum ar fi cea de comite al secuilorşi cea de comite al Timişului. Primind, pentru serviciile aduse suveranilor săi mai multe donaţii din partea acestora, el va ajunge să deţină o avere uriaşă pentru acea vreme, domeniul său feudal fiind alcătuit din numeroase şi întinse moşii, aflate, în mare parte, în Transilvania şi Banat (inclusiv castelul de la Timişoara), dar şi în alte provincii ale regatului maghiar.

În 1445, devine locţiitor şi căpitan general al Ungariei, iar, în 1446, şi căpitan al Belgradului. Încununarea carierei sale politice a fost alegerea sa de către Dieta Ungariei (dominată de nobilimea mică şi mijlocie care l-a impus, practic, prin aclamaţii, nemaiavând loc obişnuitele formalităţi de deliberare), ca regent sau guvernator general al Ungariei, în 1446, funcţie pe care o va deţine până în 1453. Este vorba de perioada în care regele Ladislau al V-lea Postumul (1444-1457) a fost minor.

Adept, pe plan intern, al instaurării unei puteri centrale autoritare, în plan, extern Iancu de Hunedoara a urmărit să creeze un sistem politic bazat, în special, pe strângerea legăturilor dintre cele trei ţări române, în vederea luptei antiotomane, dar şi realizarea unei cruciade a întregii Creştinătăţi, pentru alungarea turcilor din Europa. Victorios asupra otomanilor, la Sibiu şi pe Ialomiţa (în anul 1442) în timpul „Campaniei cele lungi” (1443-1444), când a pătruns, în sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului Otoman, până aproape de Zlatiţa, unde a obţinut o mare victorie asupra turcilor şi în campania dunăreană (din 1445), a fost, însă, înfrânt (datorită inerţiei capetelor încoronate apusene, care nu l-au susţinut suficient), la Varna, în 1444, şi, la Kossovopolje, în 1448. A obţinut, totuşi, o strălucită biruinţă asupra otomanilor conduşi de însuşi sultanul Mohamed al II-lea (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (mai 1453), în memorabila bătălie de la Belgrad, din iulie 1456. Îmbolnăvindu-se de ciumă, moare, la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun (nu departe de Belgrad, unde doar cu cîteva săptămâni în urmă zdrobise urdia turcească), fiind înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia. Numit de însuşi papa de la Roma, Calist al III-lea (1455-1458), „atletul cel mai puternic al lui Christos” (suveranul pontif înălţându-i laude „până deasupra stelelor”), lui Iancu de Hunedoara i s-a săpat pe piatra de mormânt o sugestivă inscripţie, care, într-un anumit sens, exprima, la epoca respectivă, un mare adevăr şi anume: „s-a stins lumina lumii” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 411; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 556, 561, 564, 567, 570; Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968; Dicţionar enciclopedic, vol. III, Bucureşti 1999, p. 143; Istoria Românilor, vol. IV, p. 338-348; Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1979, p. 380; Istoria României în date, p. 461; Ioan-Aurel Pop, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în secolele XII-XVI, în O istorie a românilor, Cluj-Napoca, 1998, p. 106; Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 209-254; Tiberiu Ciobanu, Oştile române şi cruciadele antiotomane, Timişoara, 2002).

12 Este vorba despre Alexandru al II-lea, mai cunoscut sub numele de Alexăndrel Vodă. El a fost fiul lui Ilia (Iliaş) şi deci nepot al lui Alexandru cel Bun (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p.400.), astfel că îi venea lui Bogdan al II-lea (cel puţin oficial) nepot de frate. A domnit, în Moldova, în trei rânduri, şi anume: între 1448 (înainte de sfârşitul lunii decembrie) şi 12 octombrie 1449; din februarie (înainte de 24) 1452 până în 22 august 1454 şi din februarie (înainte de 8) până în 25 martie 1455 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I Secolele XIV-XVI, p. 804). Mama sa cneaghina (prinţesa) lituană Maria (Marika) Holszanski (Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 6, 14-15) a fost sora mai mică a reginei Poloniei, Sofia (consoarta lui Vladislav al II-lea Iagello, mare cneaz al Lituaniei, între 1377-1392, şi rege al Poloniei, între 1386-1434, fondatorul uniunii dinastice polono-lituane – Istoria lumii în date, p. 123, 563), mama regelui polon Cazimir al IV-lea, lucru ce făcea ca Alexăndrel să se înrudească cu acesta, fiindu-i văr primar.

13 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 7, 15.

14 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 52.

15 Constantin Rezachevici, op. cit., p.515.

16 Mihai Costăchescu, op. cit., p. 746-748.

17 Constantin Rezachevici, op.cit., p.515.

18 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p.10.

19 Cazimir al IV-lea Iagello a fost mare cneaz al Lituaniei, între 1440-1492, şi rege al Poloniei, între 1447-1492 (Istoria lumii în date, p. 563).

20 Jan Dlugosz, Historiae Polonicae libri XIII et ultimus, II, Leipzig, 1712, col. 59-60.

21 Istoria Românilor, vol. IV, p. 326.

22 Campania a avut loc, în ianuarie-martie 1450, Bogdan al II-lea retrăgându-se, într-o primă fază, înspre munţi, unde, mobilizând „oastea cea mare a ţării” (alcătuită în special din ţărani), a reuşit să-i alunge pe Alexăndrel şi pe poloni (care ocupaseră cetăţile Hotin, Suceava şi Neamţ), înainte de 15 martie 1450 (Constantin Rezachevici, op. cit., p.516).

23 Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române,vol. I, Bucureşti, 1977, p.410-412.

24 Jan Dlugosz, op.cit., col. 59.

25 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 217.

26 Istoria Românilor, vol. IV, p. 326; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 217.

27 Martin (Joachim) Bielski, Kronika polska (ed. de J. Turowski), Sanok, 1856, p.708-709; Ian Dlugosz, op.cit., col. 59-60; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 86-87.

28 Kazimierz Przybos, Dregătorii voievodatului Rusiei în secolele XIV-XVIII. Liste, Wroclaw, 1987, p. 158, 236.

29 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 217.

30 Istoria Românilor, vol. IV, p. 326.

31 Constantin Rezachevici, op.cit., p.515, 516.

32 Mihai Costăchescu, op.cit., p. 753-754.

33 Ibidem, p. 413-414.

34 Petru al II-lea a fost fiul legitim al lui Alexandru cel Bun şi al ultimei soţii a acestuia, doamna Marina (Ştefan S.Gorovei, op.cit., p.45, 49), şi deci frate vitreg, doar după tată cu Bogdan al II-lea (Jan Dlugosz, op.cit., col. 59) sau după alte opinii chiar frate bun, adică din aceeaşi mamă şi din acelaşi tată cu el (Leon Şimanschi, op.cit., p. 186-188). În cazul în care luăm în considerare ipoteza conform căreia tatăl lui Bogdan al II-lea ar fi fost „jupanul” Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 515), atunci ei erau doar veri primari. El a domnit în Moldova în trei rânduri. Prima dată, între 26 aprilie 1444 şi aprilie (după 5) 1445, împreună cu fratele său Ştefan al II-lea; a doua oară, din 13 iulie şi până în septembrie (după 15) 1447, împreună cu Roman al II-lea, fiul lui Ilia (Iliaş), deci nepotul său de frate, care a mai guvernat statul moldav şi singur, din septembrie (după 15) 1447 şi până în 23 februarie 1448 (acesta moare, în 2 iulie 1448, fiind otrăvit la Colomeea, în Polonia, ca urmare a intrigilor unchiului său Petru al II-lea - Ştefan S. Gorovei, op.cit., p.51 – fiind adus în ţară şi înmormântat în biserica mănăstirii Bistriţa, ctitoria bunicului său patern, Alexandru cel Bun). A treia domnie a lui Petru al II-lea a durat, din februarie (după 23) 1448 şi până în martie (înainte de 23) 1449 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op.cit., p.400). Înlăturat de la putere, la câteva luni după înfrângerea suferită, la Varna (17-19 octombrie 1448), de către protectorul său Iancu de Hunedoara (căruia îi trimisese, de altfel, în ajutor un corp de oaste), el se refugiază în Transilvania sau Ungaria, unde va muri, se pare, de inimă rea (Ştefan S. Gorovei, op.cit., p.51). Locul de veci nu îi este cunoscut (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op.cit., p.400).

35 Mihai Costăchescu, op.cit., p. 413-415.

36 Constantin Rezachevici, op.cit., p.516.

37 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 217; Istoria Românilor, vol. IV, p. 326-327.

38 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p.52; Constantin Rezachevici, op. cit., p.518; Istoria Românilor, vol. IV, p. 327.

39 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 217.

40 Ibidem.

41 Jan Dlugosz, op. cit., col. 60-63.

42 Istoria Românilor, vol. IV, p. 327.

43 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 218.

44 Kazimierz Przyboś, op.cit., p. 158; Martin (Joachim) Bielski, op.cit., p. 711.

45 Constantin Rezachevici, op.cit., p. 517.

46 Istoria Românilor, vol. IV, p. 327.

47 Constantin Rezachevici, op.cit., p. 517, 518.

48 Cu siguranţă nu foarte multe, dar care, din păcate, nu s-au păstrat peste veacuri, căci de la actul emis la 23 ianuarie 1450 şi până la 10 ianuarie 1451 (dată la care Bogdan al II-lea semnează un altul, ce a ajuns până la noi), nu avem ştiinţă de vreun document domnesc intern parafat de el (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p.10).

49 Istoria Românilor, vol. IV, p. 107

50 Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, p. 410-412.

51 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 12-14, 16.

52Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Vlaicu Pârcălab (?-1484), în Moldova medievală, Chişinău, 2001, p. 298-341.

53 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 51-52.

54 Constantin Rezachevici, Familia lui Ştefan cel Mare. Împrejurările ocupării tronului, p. 122.

55 Constantin Rezachevici, op.cit., p. 121-122. Idem, Un tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, p. 176-178; Leon Şimanschi, Formarea personalităţii lui Ştefan cel Mare, în „Revista arhivelor”, LII, nr. 1, Bucureşti, 1975, p. 33.

56 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), p. 535; Idem, Familia lui Ştefan cel Mare. Împrejurările ocupării tronului, p. 122; Idem, Un tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, p. 171-173, 175-177.

57 Kazimiesz Przyboś, op. cit., p. 836.

58 Era vorba despre chemarea lui Bogdan al II-lea la Cracovia, unde regele Cazimir al IV-lea urma să-i acorde coroana Moldovei, doar până în 1453, când Alexăndrel împlinea cincisprezece ani, el urmând să-i achite suveranului polon 50.000 de florini anual pentru întreţinerea nepotului şi rivalului său (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, p. 518).

59 Acesta era unul din fiii nelegitimi ai lui Alexandru cel Bun. El a domnit, din octombrie (după 17) 1451 şi până în februarie (înainte de 24) 1452; din august (înainte de 25) 1454 şi până în februarie (înainte de 8) 1455 şi din 25 mai 1455 până în 14 aprilie 1457 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op.cit., p. 400-401), când a fost înfrânt în bătălia de la Doljeşti, pe Siret (Cronicile slavo-române, din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 7, 15, 28) de către Ştefan cel Mare (fiul celui pe care îl ucisese la Reuseni) şi alungat de acesta de la domnie. Refugiat în Polonia, apoi în Transilvania şi Ungaria, va fi, în cele din urmă, capturat şi executat din porunca lui Ştefan cel Mare („şi iarăşi birui Ştefan Vodă. Şi-l prinse pe Pătru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, Bogdan vodă” - Grigore Ureche, op.cit., p. 91), în urma unei expediţii militare întreprinse de Petru Aron cu o oaste „ungurească” (alcătuită în special din secui), la începutul lunii decembrie a anului 1470, în Moldova, cu scopul reluării domniei acesteia. Bătălia decisivă a avut loc, la Orbic – Buhuşi (jud. Neamţ), în 14 decembrie 1470, Petru Aron fiind decapitat chiar pe câmpul de luptă după înfrângerea sa, aşa cum se obişnuia de altfel în epocă (C. Cihodaru, Observaţii pe marginea izvoarelor privind unele evenimente din istoria Moldovei între anii 1467-1474, în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, VIII, nr. 1, Iaşi, 1957, p. 15). Mormântul său a rămas necunoscut. Este posibil ca trupul neînsufleţit al lui Petru Aron să fi fost înhumat în biserica, de atunci, a satului Orbic (Constantin Rezachevici, op.cit., p.534).

60 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 52. De altfel şi cronicarul polon Jan Dlugosz ne informează că Petru Aron „se înţelesese cu Alexăndrel ca să împartă între ei toate în mod egal” (Jan Dlugosz, op. cit., col. 80).

61 Jan Dlugosz, op. cit., col. 80-81.

62 Victor Brătulescu, Pietrele mormântale de la Muzeul din Folticeni, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XXXI, nr. 95, Bucureşti, 1938, p. 38-39; Cronicile slavo-române, din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 7, 15. Emiterea, de către Cancelaria domnească, de la Suceava, la 17 octombrie 1451, a unui hrisov în numele lui Bogdan al II-lea (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 16-17) a dus la presupunerea că el nu a murit pe 15 octombrie, iscându-se, astfel, printre specialişti o serie de dispute care au făcut să se ajungă uneori chiar la acceptarea ideii că ar fi murit după 17 octombrie 1451 (Mihai Costăchescu, op. cit., II, p. 406; Constantin Rezachevici, Familia lui Ştefan cel Mare. Împrejurările ocupării tronului, p. 118; Idem, Un tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, p. 171). De fapt logofătul lui Bogdan al II-lea a dispus redactarea acestui act în urma unei porunci pe care i-o dăduse acesta înainte de a se deplasa la Reuseni, astfel că aşa se explică datarea sa ulterioară morţii lui (Vasile Pârvan, Alexăndrel Vodă şi Bogdan Vodă. Şapte ani din istoria Moldovei 1449-1456, Bucureşti, 1904, p. 59). De asemenea, nu este exclus ca diacul însărcinat cu scrierea acestui document (care este unul de danie domnească) să fi fost grăbit la aceasta de către beneficiar, care, aflase că Bogdan al II-lea murise şi era dornic să intre în posesia actului oficial înainte de sosirea, la Suceava, a viitorului domn, ce putea să anuleze decizia fostului voievod (Leon Şimanschi, Precizări cronologice privind istoria Moldovei între 1432-1447, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, VII, Iaşi, 1970, p. 76; Idem, O cumpănă a copilăriei lui Ştefan cel Mare: Reuseni, 15 octombrie 1451, p. 184).

63 Grigore Ureche, op. cit., p. 89.

64 Istoria României. Compendiu, p. 514.

65 Victor Brătulescu, Piatra de mormânt a lui Bogdan al II-lea tatăl lui Ştefan cel Mare, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVII, nr. 3-4, Iaşi, 1961, p. 168-169; Ilie Minea, Sfârşitul lui Bogdan II Vodă în legătură cu o inscripţie recent descoperită, în „Însemnări ieşene”, V, nr. 10, Iaşi, 1940, p. 114-119.

66 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 275.

67 Istoria Românilor, vol. IV, p. 316.

 

 

SUMMARY

 

One  of the most important voivodes of Moldavia was Bogdan II, who ruled between 12 October1449-15 October 1451. Although in the documents of the time he called Alexander the Good (”the gospodar” of the Moldavia state between 1400-1432) “our father” and most of the present Romanian historiography regards him as one of his illegitimate sons, it is possible that, as some researchers claim, Bogdan II was the son of “jupân” Bogdan, Alexander the Good’s brother. The two brothers ruled jointly until 8 March 1407, when the former passed away. In the favour of this hypothesis pleads also his name, since in the epoch it was costumary for extra-marital princely progeny to be named after their fathers.

Even his son, Stephen the Great, (prince of Moldavia betwee April 1457-2 July 1504) who used to call Alexander the Great in his documents “our saint late grandfather” admitted clearly that ”jupân” Bogdan was his grandfather in the epitaph inscribed on the tomstone in the church of the Rădăuţi monastery. There is no evidence that “jupân” Bogdan was married. That is why, in his claims for the throne, Bogdan II needed Alexander the Good as his father since the prince’s sons and grandsons-either legitimate or illegitimate-had priority over his brother’s ones.

On 12 October 1449 Bogdan, backed by the governor of Hungary, John of Hunedoara, defeated prince Alexăndrel at Tămăşani, on the Siret, north of the market town of Roman, and forced him to seek refuge, with his mother, in Poland.

Once in Suceava, the seat of Moldavia, he ascended the throne of the Muşats. He started a series of negotiations with the head of Camenita and Podolia, the powerful Polish magnat Diedrich Buczacky in order to obtain his protection and to keep his rival away from the Moldavian-Polish borderline. On 2 December 1449 they signed a convention which cost the Romanian voivode an annual tribute of 400 Turkish zloties, 10 vessels of Malvasia wine and a considerable quantity of expensive cloths. It is the first document from the Bogdan’s rule which reached us, the other one which was preserved being dated 23 January 1450.

As his attempt to improve his relations with Poland failed, Bogdan entered an allience with John of Hunedoara in order to counterbalance the support given by the Polish to his rival, Alexăndrel. The treaty was signed in the fortress of Roman on 11 February 1450. Bogdan proclaimed John “our beloved father” and unique protector and got in return the latter’s promise to help him with troops whenever he needed it. The recognition of John as his sovereign and the banishment of Alexăndrel enraged Poland.

On 9 March 1450 in the privy council the king rejected his counsellors’ advice to attack Moldavia and “incorporate it into Poland forever”. The king was aware of the danger of getting in the neighbourhood of the Ottoman Empire and preferred keeping Moldavia as a buffer between the Turks and his country. Before 17 March 1450 the king approved of Alexăndrel’s re-enthroning and for bringing Modavia back under the Iagellons’ control.

The hostilities against Bogdan II started on 24 June 1450 when the Polish army left Lwow and headed towards Moldavia. They were joined by Alexăndrel’s small army at Cameniţa and crossed the borderline, across the Dniepr, near Hotin at the beginning of August.

In order to get John of Hunedoara’s support, Bogdan signed a new treaty on 5 July 1450 in Suceava reconfirming the privileges granted by his predecessors to the Saxon merchants of Braşov and pledging submission in conformity with the medieval canons.

Outnumbered by the enemy, Bogdan sought to avoid an ample confrontation in the first phase. Instead he resorted to laying landswaste, keeping the enemy under surveilance and harassing him continually. At the same time he initiated specious peace negotiations in order to mislead the enemy. Thus the Polish army, in an advanced state of exhaustion, reached the confluence of the Lipovăţ (Butnariu) and the Bârlad. There Bogdan retreated his army, preparing it for the final confrontation.

In order to gain time for organizing the combat disposition and to disguise his intentions, Bogdan II proposed the Polish to begin the peace negotiations. The precarious condition of their army made the Polish magnats accept the proposal immediately. The treaty was signed on 5 September 1450 and it secured Bogdan’s rule until 1453, when Alexăndrel would turn 15. He pledged an annual tribute of 7,000 guldens and promised to pay the Polish king 50,000 florins yearly for the unkeep of the young prince. He also accepted to pay the compansations for the war. The Polish started to withdraw their army soon after the treaty was signed.

That was the moment when Bogdan decided to give them the finishing stroke. On 6 September, early in the morning, he attacked the enemy by surprise at Crasna, a wooden area near Vaslui. Although one of his men betrayed him by warning the Polish in advance about his fighting plan, Bogdan managed to catch the enemy cavalry in his trap. The Moldavian infantry circled the Polish squadrons and massacrated them.

Many Polish nobles perished in the battle. The chronicles mention Peter Odrowasz, the head of Lwow, and Nicholas Porawa, the captain of Halici.

Stephen the Great fought beside his father and probably he used the experience he got in the battle in winning his famous victory against the Polish in the Cosmin Woods on 26 October 1497.

The Polish troops were saved from a total disaster by the Moldavian detachment led by the chief magistrate, Manoil. Their last minute intervention prevented the Polish from a humiliating capitulation and assured them a safe withdrawal across the Dniepr, into their territory.

Nine months of continuous fight and political and diplomatic turmoil were followed by a peaceful year. During this time a series of documents must have been released by the princely chancery but unfortunately none of them reached us.

Between 23 January 1450 and 10 January 1451 there are no known documents bearing his seal Although he had no time for building new places of worship, Bogdan II showed great care for them by donating annualy 4,800 zloties (1,200 golden florins) to the greatest monasteries of Moldavia. The only documents issued by him which reached us are the ones dated 11 February 1450, 13 June, 14 and 31 July and 17 October 1451. From the first we learn that four months after his ascending the throne, Bogdan and his son, Stephen, ruled jointly.

With regard to his family it is assumed that Bogdan II was married to a certain Oltea, a sister of boyar Vlaicu’s, who before her death took the veil and was named Maria. They had many children including Stephen the Great, the future prince, Maria and Sora and three other sons mentioned only in the long list of Bistriţa monastery, Iachim, John and Cârstea who possibly may have died very young. The most recent researches dispute a matrimonial relation between Bogdan II and Oltea. Even her Wallachian origin, based on the link between her name and Oltenia, is questioned, as the toponym was introduced much later, in 1718. Her native place could have been ‘Olteni’, south of the lands of Tecuci and Covurlui, east of the Prut on the Milcov where a population from the land of the Olt (Făgăraş) had settled before the formation of the Romanian east Carpathian state.

More probable is that Oltea-Maria was from Borzeşti, the land of Bacău, where Stephen spent his childhood and founded a beautiful church in the memory of his parents sometime between 1493-1494. As for the other six children it seems that Stephen was his only progeny, the other being the fruit of Oltea’s previous marriage.

While the united armies of J. Czyzowski, the head of Cracow, P. Samotulski, the head of Poznan, and P. Koniecpolski of Sandomir were heading towards Moldavia to impose the Polish king’s decision on the lordship, the brave Romanian voivode was assassinated by his step-brother, Peter Aaron, another pretender to the throne.

The crime happened on 15 October 1451, early in the morning, in the village of Reuseni, where Bogdan, joined only by 100 Moldavians, was attending a wedding party. He was caught and beheaded and buried the following day in the old wooden church of the village. Later his mortal remains were moved by Stephen the Great’s son, Bogdan III “the Blind” (1504-1517) into the new church of stone comissioned by the two princes specially for the rest of their grandparent’s and father’s saint bones.Unfortunately his resting place did not resist until now, its location remaining unknown. In 1937 a fragment of his gravestone was discovered. It reads: “This is the grave of Lord’s slave, Bogdan voivode, father…Oct.15”. At present the fragment is exhibited in the National Museum of History in Bucharest.

Bogdan’s vile assassination put an end to the most important rule in 25 years elapsed from 1 January 1432, when Alexander the Good died, to 14 April 1457, when Stephen the Great ascended the throne, the two most glorious reigns in the history of our state formation east of the Carpathians. Throughout this period Moldavia experienced no less than16 reign changes and about 20 claims to the throne. Undoubtedly Bogdan II’s short but dignified rule was beneficial and his name deserves to be inscribed in the golden book of the sorely tried Romanian leaders.

 

 

 

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)