Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

Bourul moldovenesc la Bolzano

Emil Petru Rațiu, Italia

 

    Frumosul oraş de la poalele Alpilor, are multe comori de artă şi istorie ... Dar ceea ce m-a atras pe mine aici a fost altceva; au fost urmele lui Petru Şchiopul, domnul român care şi-a trăit ultimii ani de viaţă la Bolzano şi tot aici a fost înmormântat. În octombrie 2006 am venit la un Congres la Bolzano şi prilejul a fost bun pentru a căuta urmele sale. A doua zi după ce-am ajuns, am mers la Primăria oraşului, la „Arhiva istorică”, şi am întrebat dacă au rămas urme documentare despre trecerea Domnului român între 1592-1594 şi despre locul unde a fost înmormântat. Directorul Arhivei, nu mai auzise despre aşa ceva! Deasemenea, colaboratorii săi, mi-au răspuns uimiţi, cu un cor de întrebări: -La noi? La noi? Posibil aşa ceva?!

    Cel mai interesat în rezolvarea chestiunii a fost un cercetător tânăr, dl.Hannes Obermair, care m-a invitat să trec peste două zile.  După două zile m-am prezentat la primărie, la Arhiva istorică, unde dl.Hannes Obermair, cercetător principal, m-a întâmpinat de astă dată radios: -L-am găsit, l-am găsit!  Vechile arhive ale oraşului aduseseră la lumină figura lui Petru Şchiopul, Domn al Moldovei între 1574-1579 şi între 1582-1591, din dinastia munteană a Basarabilor, dar care domnise în Moldova, deoarece mama sa, Doamna Chiajna, fusese fiica lui Petru Rareş şi nepoata marelui Ştefan.  Dar unde era înmormântat Petru Şchiopul?

   - În biserica Mânăstirii Franciscanilor, mi-a răspuns sigur, dl. Obermair. Am plecat la Mânăstirea Franciscanilor; dar aici, niciunul din cei prezenţi, nu ştia nimic! După ce m-au întrebat dacă eram rudă cu Petru Şchiopul şi de aceea îl căutam, mi-au zis că trebuie să ştie ceva Pater Willibald, abatele (stareţul) mânăstirii, care, spre neşansa mea, era plecat la Viena. M-am consolat, citind pagini vechi din istoria Tirolului, în care scria de Petru Şchiopul, pe care mi le-a găsit Dl. Hannes Obermair şi cu multă amabilitate mi le-a dăruit.  Dar cum a ajuns Petru Şchiopul în Tirol?

    Cronicele noastre scriu că în anul 1591, la o mărire a tributului Moldovei de către Sultan, Petru Şchiopul,  „nici într-un chip nevrând să să apuce de acea dare şi să ia blestemul ţării asupra sa”, a hotărât să abdice şi împreună cu boierii care au vrut să-l urmeze, a plecat în exil, în Austria, alegând această ţară pentru siguranţa pe care i-o dădea.  Despre sosirea sa în Austria, pagini din cronica oraşului Hall, de lângă Innsbruck, descriu intrarea în oraş a domnitorului nostru şi rămânerea sa aici câteva luni, după care a plecat către Tirolul de Sud, să-şi aleagă un loc unde să se stabilească.

În căutarea acestui loc, el a mers până la Arco, localitate lângă lacul Garda, dar dintre locurile  văzute i-a plăcut cel mai mult oraşul Trento, şi a cerut încuviinţarea marelui Duce al Tirolului, să se aşeze acolo. Din cauza neînţelegerilor dintre Marele Duce al Tirolului şi Episcopul care guverna cetatea Trento, Petru Şchiopul a fost sfătuit să se aşeze la Bolzano.

El intră acolo la 15 octombrie 1592, cu mare pompă, cu splendizi cai, purtând şei de mare preţ, cu boierii săi şi 40 de slujitori, fiind încredinţaţi de către Împăratul Rudolf al II-lea în seama nobilului Ferdinand von Kuepech, care le-a pus la dispoziţie casa oficială de oaspeţi, precum şi alte patru case în oraş. Dar, la o lună după sosirea sa, Petru Şchiopul îşi pierdu tânăra soţie, în etate de 30 de ani, care muri şi fu îngropată la Bolzano. Petru Şchiopul rămase cu fiul său, Ioan Ştefan, cu fiica sa Maria, măritată cu spătarul Zotto Zigara, cu boierii săi, printre care un loc important îl ocupau feţele bisericeşti, cărora li se adăuga compania nobilului tirolez Ferdinand von Kuepech, care organiza ospeţe şi vânători în onoarea sa. Petru Şchiopul petrecu multe zile şi în afară de Bolzano, pe atunci Botzen, la castelul Zimmerlehen, din Vols, proprietatea aceluiaşi nobil, Ferdinand von Kuepech. Aici, ca şi la Bolzano, el primea boieri care veneau să-l viziteze din îndepărtata Moldovă, căci fusese un domn „blând, la giudeţ dirept, nebeţiv, nelacom, nerapitoriu, spre saraci milostiv şi ţării apărătoriu”, cum scrie Grigore Ureche.

    Dar, terminat Congresul pentru care venisem, a trebuit să plec, fără a fi descoperit mormântul lui Petru Şchiopul, unicul al unui domnitor român în Italia.  În vara anului 2008, am decis să duc la bun sfârşit cercetările şi după o înţelegere cu Pater Willibald Hopfgartner, abatele mânăstirii, am revenit la Bolzano şi am descoperit, în sfârşit, locul unde era mormântul lui Petru Şchiopul.  Se afla chiar în pridvorul bisericii, în vecinătatea  unei statui a Maicii Domnului, înfăţişată în grota din Lourdes, unde neîncetat ardeau lumânările şi oamenii veneau să se roage. Aici, se vedea pe zidul pridvorului, o placă mare de marmură, înnegrită de timp şi incendii; după bombardamentul american din 1945, un incendiu avusese loc chiar cu câteva săptămâni mai înainte, în iulie 2008, dar fusese stins repede.  Înainte de bombardament, mi-a zis abatele, lespedea mortuară a lui Petru Şchiopul se afla în interiorul bisericii, pe peretele de apus, dar la bombardament acesta a fost dărâmat, iar epitaful, care s-a salvat, împreună cu statuia Maicii Domnului de lângă el, a fost trecut în pridvor. Lespedea de marmură nu mai lăsa acum să se vadă nimic clar, decât două coarne mari, în partea de deasupra, ieşind dintr-o figură greu de descifrat, înscrisă într-o elipsă.

   -Sunt coarnele bourului de pe stema Moldovei, ale zimbrului, care se aflau pe orice biserică şi monument al ţării, şi aici îl însoţeau pe Domnul ei! I-am zis lui Pater Willibald, care nu-şi putuse niciodată explica înţelesul acelor coarne.  Pe partea de jos a lespezii, pe un chenar, se vedeau nişte litere pe care nu le puteam desluşi, deoarece fuseseră şi mai înnegrite de incendiul din luna iulie 2008; era în program curăţirea lespezii, pentru care se ceruseră deja fondurile necesare. Am aprins o lumânare, poate prima după multe secole pe aceste locuri, pentru sufletul lui Petru Şchiopul şi am plecat. Trebuia să văd castelul de la Zimmerlehen, unde Petru Şchiopul a murit. Am ieşit din Bolzano cu maşina, cu Pater Hopfgartner, şi am început să urcăm în pantă către munţii care se vedeau în faţă. Ne îndreptam către Vols am Schlern, la Zimmerlehen, castelul în care a locuit un timp Petru Şchiopul şi la care poate de atunci nu a mai venit nici un român. Am ieşit din şoseaua principală pe un drum secundar, apoi pe un drumeag strâmt, dar asfaltat, şi urcând mereu, am ajuns la un turn, la care am oprit. Am lăsat maşina sub un pâlc de copaci şi am intrat în curtea mare, unde la intrare era turnul, apoi două case mari şi o capelă, care la fel ca şi turnul, aveau cel puţin 4-500 de ani, dar astăzi apăreau noi, proaspăt restaurate. Se auzea liniştea, întretăiată doar de cântecul vreunei păsări şi se respira un aer tare, încărcat de miresmele florilor de câmp şi al ierbii, înaltă până la genunchi. Deasupra, în faţă, erau stâncile masivului Vols am Schlern, iar de cealaltă parte era o vale împădurită, în care se vedeau, la depărtare unele de altele, împrăştiate, gospodării. Priveliştea fusese, bineînţeles, aceeaşi şi pe vreema lui Petru Şchiopul. În curte părea că nu era nimeni, uşa casei era deschisă. Am făcut fotografii, a apărut o fetiţă de vreo 12-13 ani, apoi a apărut şi tatăl ei, un bărbat cu aspectul sănătos al omului de la munte, ţinând în mână o furcă cu care aduna fânul. Era fiul fostului primar al localităţii aşezată în vale, Vols. care fusese primar 20 de ani, până anul trecut, când murise. Aici, oamenii locului, mulţi având chiar titluri nobiliare, lucrau ei înşişi pământul şi se considerau prin aceasta stăpânii adevăraţi ai ţinutului şi ai ţării, la fel ca şi în Austria vecină, unde era acelaşi sentiment, aceeaşi mentalitate, îmi zise Pater Willibald. Oameni legaţi de glie, care nu au plecat, împrăştiaţi în patru zări...

    Reşedinţa Zimmerlehen, a nobilei familii von Kuepech, era de peste o sută de ani în proprietatea familiei Kompatscher, cu al cărei cap de familie ne întreţineam acum. L-am întrebat dacă ştia ceva despre un domnitor român, care locuise şi murise acolo. Spre mirarea mea, ştia! Nu-i ştia numele, nu ştia exact cine era, dar ştia că un om important, venit de departe, locuise şi murise între zidurile acelea. –Ştie mai bine, mult mai bine, mama mea, de la care am auzit şi eu, a zis el.

Din păcate, mama sa se întorcea abia în septembrie, peste două luni. Deci, amintirea lui Petru Şchiopul, care se pierduse în Bolzano, supravieţuise aici, transmisă din generaţie în generaţie... Aici se stinsese, îşi dăduse domnitorul obştescul sfârşit, la 1 iulie 1594, după ce în seara dinainte luase sfânta cuminecătură, „merindea de veci”, cum atât de frumos scrie într-o veche cronică, care-i fusese dată de către mitropolitul Gheorghe Movilă şi de ieromonahul Teodosie Barbovschi. Mai erau acolo, probabil, monahul Anastasie Crimca, viitorul ctitor al Dragomirnei, şi „popa Adam”, care şi ei îl însoţiseră pe domnitor în Austria. Boierii săi, un Movilă, un Stroici, un Caraman, un Bucium, nume pe care le-am găsit prin pagini de istorie, vrură, după moarte, să-i ducă trupul la Veneţia, de unde să-l aducă în ţară, la Mânăstirea Galata, ctitoria sa, sau, fiind mai aproape pe mare, la Muntele Athos, la mânăstirea Prodromos, unde Petru Şchiopul trăise doi ani, între 1580 şi 1582.

    Dar arhiducele Tirolului, Ferdinand, nu încuviinţă, iar Petru Şchiopul fu înmormântat în ziua de 3 iulie, lângă soţia sa, doamna Irina, în biserica mânăstirii Franciscanilor din Bolzano.

    În maşină, pe drumul de întoarcere, îi povestesc aceste întâmplări lui Pater Willibald. Petru Şchiopul, acest necunoscut, o umbră fără chip, îşi căpăta, treptat, treptat, sufletul şi patimile, chipul omenesc. Răspunzând parcă cugetului meu, la despărţire, Pater Willibald îmi spuse:  La 1 iulie, în fiecare an, vom face o slujbă pentru sufletul lui Petru Şchiopul; astăzi, în Europa unită, el a fost un precursor!  Mă despart, răsplătit de aceste cuvinte.

    A doua zi, am plecat la Innsbruck, să caut urmele prinţului Ioan-Ştefan, fiul lui Petru Şchiopul, despre care Nicolae Iorga scria că era „cu coama de aur şi ochii albaştri, după cum ni-l înfăţişează un pictor de talent al arhiducelui Ferdinand, în portretul din colecţia castelului Ambras din Tirol”. Din tren, pe valea Adigelui, în faţa ochilor se perindau peisaje alpine, cu sate strânse în jurul unei biserici pe o culme, fortăreţe medievale, castele, care împânzeau ţinutul... Trec printr-o localitate care se cheamă Klausen, pe nemţeşte, Chiusa pe italieneşte, ceea ce este acelaşi lucru, adică „Închisa” şi peisajul arată într-adevăr un şes larg, închis împrejur de munţi, care-mi aminteşte Clujul nostru, Klausenburg pe nemţeşte, acelaşi „Klausen” sau „Clusium” pe latineşte, adică Cluj.

    Este încă dimineaţă când ajung la Innsbruck, şi peste Alpi aerul este dintr-odată rece. Mă îndrept pe jos către Museumstrasse, strada Muzeelor. În acest oraş a trăit prinţul Ioan-Ştefan, fiul lui Petru Şchiopul. După moartea tatălui său, a fost dus la învăţătură aici, la un colegiu iezuit. La Innsbruck, Ioan-Ştefan era numit „Prinz der Walachey”, principele Valahiei. El învaţă foarte bine şi în afară de latină, în care se învăţau toate materiile, el cunoştea foarte bine germana, limba ţării, şi italiana. A intrat în ordinul iezuiţilor şi la 16 ani a devenit Prefect al Congregaţiei Maicii Domnului, o congregaţie religioasă a studenţilor, ţinută în mare respect, în care a fost reales şi a doua oară ca prefect. Era un tânăr model la purtare şi învăţătură, a cărui întoarcere în ţară o ceru împăratului Rudolf al II-lea la Praga, Mihai Viteazul, dovedindu-şi nobleţea inimii, chiar în clipele sale de mare cumpănă. Din nefericire, tânărul prinţ Ioan-Ştefan se îmbolnăvi de plămâni şi muri la 18 ani, la 22 martie 1602, aici, în Tirol. Toată averea moştenită de la tatăl său, a fost lăsată de el, prin testament, spitalului călugărilor capucini, mânăstirii franciscane din Innsbruck şi celei din Seefeld, altor mânăstiri, bisericii Sf. Iacob şi multor altor asociaţii de binefacere. O parte importantă din avere a lăsat-o pentru clădirea unui gimnaziu, care mai târziu a devenit Universitatea din Innsbruck, apoi Facultatea de teologie. Astăzi, Facultatea de teologie din Innsbruck, ocupă o întreagă stradă, se întinde de-a-lungul a vreo 300 de metri şi, alături de Facultatea Gregoriana din Roma sau de cea din Louvain, este una dintre cele mai mari ale Iezuiţilor din întreaga lume. La temelia ei stă şi capitalul românesc, donat cu atâta generozitate de tânărul prinţ Ioan-Ştefan, fiul lui Petru Şchiopul...

    El este îngropat în biserica Sf. Iacob, astăzi Domul din Innsbruck, care a fost refăcută din temelie între 1717-1724, şi placa de bronz de pe mormântul său a fost atunci topită, împreună cu altele, din care au fost făcute clopote; acestea au fost distruse la un bombardament în decembrie 1944.  Nu mai am astfel consolarea să aud nici în dangătul clopotelor, vibraţiile sufletului pur al lui Ioan-Ştefan...

    Merg la Muzeul Ferdinandeum, cel mai mare muzeu al Tirolului, pentru a întreba dacă există vreo documentaţie privitoare la prezenţa în acest oraş a principelui Ioan-Ştefan, vorbesc de la biroul  muzeului, prin telefon, cu doi cercetători, care nu ştiau însă nimic, îmi promit că îmi vor scrie dacă vor afla ceva. Mă întorc la clădirea grandioasă a Facultăţii de teologie, enormă, şi intru apoi în biserica facultăţii, clădită multe decenii după moartea lui Ioan-Ştefan. Apoi mă îndrept către centrul vechi al oraşului, intrând deodată într-o lume ireală. Străzile, clădirile,  mă fac să mă simt un străin, un intrus, într-o lume de acum 500 de ani. Casele din secolul XV, înalte, cu acoperişuri ascuţite, strânse una lângă alta, acoperite apoi cu picturi şi sculpturi din epoca barocă, anihilează complect timpul, pun amprenta lor şi pe mulţimea de turişti; ajung la faimoasa „Golden Dachl”, „casa cu acoperişul de aur”, de pe vremea Împăratului Maximilian, unde în balcoanele cu subţiri coloane gotice şi parapete pline de steme şi figuri sculptate în piatră, te aştepţi să vezi apărând inefabile domniţe, asistând la un turnir. Arhitectura nu înşeală, a fost o lume de basm, îmi zic. Sunt casele, străzile, care aidoma s-au imprimat şi pe retina ochilor principelui Ioan-Ştefan. Ce-o fi gândit, ce-o fi simţit dânsul, atunci?    

    Cu aceste gânduri, îmi închei vizita la Innsbruck, mergând la biserica Sfântul Iacob, unde a fost îngropat Ioan-Ştefan. Este o biserică impunătoare, dar, asemeni bisericilor în stil baroc din Austria, este plină de lumină. Spun o rugăciune şi aprind, după patru veacuri, o lumânare pentru Ioan-Ştefan, a cărei lumină străbate veacurile, ca un lanţ de solidaritate cu înaintaşii noştri...    

                                                                                                               

Emil Rațiu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)