Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

București, 555 de ani de atestare documentară

Emil Petru Rațiu, Italia

 

Aşezat la jumătatea distanţei dintre Dunăre şi primele coline subcarpatice, Bucureştiul a beneficiat de o salbă de lacuri în jurul său şi de un codru, Codrul Vlăsiei, care în vremurile mai vechi, când acest codru nu era redus la ultimele sale rămăşiţe, i-a îndulcit climatul, vara şi iarna.

   Evoluţia Bucureştiului, atestat documentar la 20 septembrie acum 555 de ani, a mers paralel cu aceea a ţării, căreia i-a fost oglindă. Aceasta se reflectă şi în stilurile arhitecturii sale, care întrunesc influenţe occidentale şi orientale. Aceste stiluri nu au rămas însă izolate, ci din amestecul lor s-a creat un oraş în care ochiul vizitatorului avizat vede un oraş cu o personalitate bine conturată, unică şi nicicum o imitaţie a altora. Budapesta, oraş foarte frumos, căruia Dunărea îi dă o perspectivă grandioasă, are Pesta, partea sa modernă, în mare parte o imitaţie a Vienei, aşa cum grandioasa clădire a Parlamentului este o transpunere de pe malurile Tamisei a parlamentului englez. Bucureştiul, oricât ar fi fost influenţat în secolul XIX de occident, în special de Franţa, nu este însă nicidecum o imitaţie, el este un loc în care orientul şi occidentul se întâlnesc, creând un oraş unic, care nu aparţine nici Orientului, nici Occidentului, ci este un oraş nou, deosebit, cu o personalitate puternică şi vie, numai a sa.  Cu totul altceva decât un „Călăraşi” oarecare, cum dispreţuitor îl numea nu mai ştiu care scriitor în ultimul timp...

   Pentru a constata că nu este o imitaţie, că nu aparţine nici Occidentului, nici Orientului, e deajuns să ne deplasăm la Constantinopol, sau la Viena, cei doi poli între care a oscilat istoria noastră până prin secolul XIX,  şi călătorul avizat va observa imediat marile deosebiri;  nucleul istoric al Vienei, gotic şi cu o totul altă expresie arhitectonică a evului său mediu sau al secolelor baroce, este deosebit de Bucureşti, fiind desigur mult mai majestuos, dar deosebite de Bucureşti sunt şi oraşele din Orientul apropiat sau chiar din Balcani, nu numai acelea aparţinând lumii islamice, dar chiar un oraş în care arhitectura bizantină a supravieţuit în măreţe monumente, cum e de pildă Constantinopolul.  Priviţi biserica Kreţulescu, devenită azi o imagine tipică a centrului Bucureştiului, cu turlele şi clădirea ei sveltă, orientată pe verticală, în sus, într-un minunat echilibru între cele două dimensiuni ale spaţiului, verticală şi orizontală, şi bisericile Constantinopolului sau ale Sofiei –măreaţa Alexandru Nevski, de pildă-, orientate pe orizontală, care parcă sunt strivite sub propria lor greutate. La Bucureşti este alt spirit şi simţ al armoniilor, pe care îl mărturiseşte, peren, piatra.

   Belgradul, frumosul oraş de pe Dunăre, cu o atât de frumoasă perspectivă de pe colina Kalemegdan, unde Iancu de Hunedoara a apărat creştinătatea şi Europa la 1456, nu are însă bogăţia de biserici a Bucureştiului, fiindcă de la 1521 până la 1814 a fost paşalâc turcesc şi deasemeni nu are o Cale a Victoriei, cu arhitectura ei aristocratică, Casa –Palatul- Faca –actual muzeu de artă-, casa Monteoru, casa Clara Trubeţkoi, în care a fost oaspete Franz Liszt in decembrie 1846-ianuarie 1847, casa Vernescu, Manu, Palatul Barbu Ştirbei, etc.  Bulevardul Terazie, cu majoritatea construcţiilor dintre cele două războaie mondiale, cam tot în acelaşi timp când la noi se construiau blocurile moderne de pe Bd. Brătianu, seamănă mult cu acesta, dar lipseşte un cartier cu construcţii aristocratice de început şi mijloc de secol XIX, ca acelea menţionate mai înainte la Bucureşti. 

   Marele merit al conducerii comuniste iugoslave din a doua jumătate a secolului XX, deosebită de cea din ţările lagărului socialist, a fost că în loc să se distrugă o parte importantă din oraşul istoric, cum s-a procedat din nefericire la noi cu samavolnica distrugere a cartierului Uranus, între care fosta Casă domnească a lui Mihai Viteazul, devenită în secolul XIX Arhivele Statului, cu biserica sa, şi alte monumente istorice, ca Mânăstirea Văcăreşti, Biserica Sfânta Vineri, etc., etc., la Belgrad s-a construit un oraş nou, modern, Novi Beograd, pe o insulă a Dunării la confluenţa sa cu Sava.

   Bucureştiul, al cărui prim nucleu a fost prin secolul XV şi mai înainte, pe malul Dâmboviţei, în jurul Curţii Domneşti -de care avem mărturie de la Vlad Ţepeş, din 1459-, s-a deplasat apoi treptat spre miază-noapte, în special pe timpul Domnului Constantin Brâncoveanu, acesta deschizând la 1692 Podul Mogoşoaiei –Calea Victoriei de azi- pentru a face legătura cu moşia sa de la Mogoşoaia, unde va construi frumosul palat de pe malul lacului cu acelaşi nume.

   Desigur, în secolul XIX se vor construi în Bucureşti Teatrul Mare (Teatrul Naţional) la 1852, Academia (Universitatea) la 1857, Ateneul român la 1888,  reşedinţe aristocratice pe Calea Victoriei, în special la nord de palatul lui Dinicu Golescu -din apropierea bisericii Kreţulescu-, care a slujit un timp şi ca palat domnesc, se va amenaja între 1849-1860 pe locul de lângă casele Cişmigiului din mahalaua Sărindarului, frumoasa grădină Cişmigiu, se va deschide Şoseaua ce va purta numele generalului Pavel Kiseleff, adăugându-se acestea însă nu pe un „deşert”, dar a unor frumoase construcţii deja existente din secolele anterioare, precum palatul Brâncoveanu-Bibescu, de la poalele dealului Patriarhiei, în care în secolul XVII au locuit  marele ban Preda Brâncoveanu, nepot al lui Matei Basarab şi bunic al lui Constantin Brâncoveanu, Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, ucis în 1655 de seimenii răsculaţi, apoi Constantin Brâncoveanu cu familia sa;  la 1848-1850 palatul era o impozantă clădire cu faţadă în stil neoclasic, în care la 1848 a fost proclamată revoluţia, de către N.Bălcescu, I.C.Brătianu, I.Heliade Rădulescu şi C.A.Rosetti, întregul ansamblu fiind demolat în 1885-1886 pentru extinderea halei şi Pieţii Unirii.

Alt important palat, clădit cu puţin înainte de domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), anume palatul Şerban Vodă-Cantacuzino, după ce a avut mai mulţi proprietari, a ajuns după două secole, la 1839, în proprietatea prinţului Miloş Obrenovici, recent abdicat de pe tronul Serbiei, care l-a donat legaţiei Rusiei, fiind demolat aproape de timpurile noastre, în 1935.  Mai era casa poetului Ienăchiţă Văcărescu, clădită la finele secolului XVII, pe a cărei temelie şi între o parte din zidurile căreia este  azi, pe Calea Victoriei, instituţia „Loteria Română”. Apoi erau casele spătarului Mihail Cantacuzino (1640-1716), martirizat la Constantinopol, cumpărate la 1825 de baronul Gheorghe Meitani, în care între 1828-1834 şi-a avut reşedinţa generalul Pavel Kiseleff, comandantul trupelor ruse de ocupaţie, iar după 1866 a funcţionat Prefectura Poliţei Capitalei, ce funcţionează şi în prezent în această veche clădire, consolidată şi supraetajată în 1937-1938. Şi multe alte palate aristocratice, dăinuite până spre sfârşitul secolului XIX, dintre care voi aminti Palatul Bibescu-Brâncoveanu. Acesta se afla pe locul blocului-turn Gioconda, de lângă fosta operetă şi până la începutul secolului XX a fost o măreaţă reşedinţă princiară, ridicată de către spătarul Toma Cantacuzino pe la 1707-1708. Casele fuseseră iniţial construite în stil brâncovenesc, decorate cu stucaturi şi zugrăvite, se pare, de zidari braşoveni. Între anii 1812-1814, palatul a fost restaurat în stil neoclasic, de către marele ban Grigore, ultimul Brâncovean. Între anii 1911-1912 a fost vândut Ministerului de Finanţe pentru ca în loc să se construiască Palatul Senatului, fiind de aceea demolat în 1912. În Bucureştiul secolului XIX el era o clădire impunătoare, mare, cu un frumos fronton neoclasic.

   Nu mai menţionăm decât Curtea Cantacuzino-Dudescu, o adevărată cetate, în partea de sud a Bucureştilor, în mahalaua Sfinţilor Apostoli, alcătuită din palat, magazii, cuhnie, droşcărie, camerele slujitorilor, anexe gospodăreşti, grădină şi ziduri de incintă, deci o adevărată cetate, clădită în jurul anilor 1630 de către postelnicul Constantin Cantacuzino şi moştenită de ginerele său Radu Dudescu şi trecută urmaşilor acestuia, construcţie durată până la 1870. Aici, în „foişorul cu priveală”, venea Ienăchiţă Văcărescu pe la 1790, pentru a o vedea pe frumoasa doamnă Zoe, soţia domnitorului Alexandru Moruzi, când aceasta venea în trăsură în plimbare de la Cotroceni, despre care  lăutarii vremii cântau: „Ienăchiţă Văcărescu/ Şade în poartă la Dudescu/ ... Doamna trece în rădvan,/ În rădvanul aurit/ Cu tot coşul poleit... Ienăchiţă stih îi face/ Că domniţa mult îi place,/ Stih cu libov înfocat/ Şi o dezmiardă-n lăudat/ Boier astfel ca un brad/ Nu se află în Ţarigrad. ...” Am dat aceste câteva exemple de clădiri boiereşti din veacurile trecute, adevărate palate, pline de amintiri şi de istorie, pentru ca să nu se creadă că occidentalizarea Bucureştiului în secolul XIX a fost făcută pe nimic, că aici nu erau decât bordeie ori pete pe hartă indicând hic sunt leones, pe care a apărut dintr-odată, în a doua jumătate a secolului XIX, „micul Paris”. Nicidecum, Bucureştiul a avut o istorie a sa, organică, în care nimic nu s-a construit pe nimic!  În această linie de evoluţie autohtonă, în secolul XX, se vor construi minunatele cartiere de case şi de vile de la şosea, de-a-lungul şi în jurul Bulevardului Kiseleff şi a Bulevardului Aviatorilor, sau cartierul Cotroceni, în bună parte alcătuit din vile în stil românesc, brâncovenesc, precum şi frumosul cartier muncitoresc „Vatra Luminoasă”. În timpul domniei regelui Carol al II-lea, lacurile din nordul capitalei se vor asana, se va amenaja Parcul de la Herăstrău, Muzeul Satului, lângă palatul Elisabeta, dând capitalei noastre o zestre de frumuseţe cum nu au multe capitale.

   Preferinţa mea se îndreaptă însă spre primul nucleu al capitalei, acela din jurul Curţii Domneşti, din care a rămas subsolul şi ceva din parterul Curţii Domneşti a lui Vlad Ţepeş, cu biserica „Buna Vestire” a lui Mircea Ciobanul şi Hanul lui Manuc, pe temeliile aceluiaşi palat domnesc, reconstruit de Constantin Brâncoveanu, înconjurat de fosta Uliţa Mare, azi strada Lipscani, strada Şelari şi de străzile care arată nume de bresle ale meseriaşilor de odinioară, Covaci, Şepcari, Blănari, Cavafi, etc.  În apropierea acestei zone a fost Turnul Colţei –şi ce păcat că a fost dărâmat la 1888 –, a rămas biserica Colţea şi primul nucleu al spitalului Colţea, ridicate la 1703 de spătarul Mihai Cantacuzino, apoi biserica Sf.Gheorghe Nou, biserica Bărăţiei, cu turla ei gotică atât de caracteristică şi au fost marile hanuri, precum hanul Şerban Vodă, cu ziduri de adevărată cetate, durat două secole, până la 1882, apoi hanul Constantin Vodă, ridicat de Constantin Brâncoveanu pe locurile de proprietate ale agăi Constantin Bălăceanu, în apropierea bisericii Sf.Dumitru a „Mărturisitorilor”, şi există încă, din fericire, Hanul cu Tei, asemănător cu hanul Gabroveni şi cu hanul Pazaca, fiind toate parcurse de o stradă în mijlocul lor, dintre care hanul Gabroveni îşi mai păstrează parte din clădire pe strada cu acelaşi nume, iar hanul Pazaca, nu mai există decât în amintire. Cercetări arheologice făcute prin anii 1970 la Hanul cu Tei, au descoperit urmele a două şiruri paralele de prăvălii din lemn, despărţite de o cale de acces în mijloc, dispuse exact ca prăvăliile actualului han, datând însă din secolul XV...

   Săpăturile arheologice în curs au arătat că străzile din jurul Curţii Vechi din secolul XVII aveau aceeaşi dispoziţie ca acelea care apar pe planurile din secolul XVIII ale cartografilor militari austrieci Franz Purcel şi Ferdinand Ernst şi sunt aceleaşi cu acelea pe care păşim noi azi, preumblându-ne peste patru secole de istorie neîntreruptă. Şi câtă poezie, câtă legendă... Târgul din lăuntru, Târgul din afară la mahalaua Sibilelor (biserica Sfinţilor), mutat, prin extinderea oraşului, la Târgul Moşilor, chemat aşa întru pomenirea celor căzuţi la 1632 în lupta pentru înscăunarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Matei Basarab şi cinstiţi an de an, în fiecare primăvară.

   Apoi, Bucureştiul are nume de străzi pline de farmec, Şipotul Fântânilor, Puţul cu Apă Rece, Puţul cu Plopi, etc, trădând împreună cu grădinile sale, sufletul poetic al oraşului. De grădinile, spaţiile verzi ale oraşului, a rămas impresionat şi marele scriitor Lev Tolstoi, atunci când tânăr ofiţer în armata rusă, a ajuns la Bucureşti în 1853-1854, în războiul ruso-turc, devenit apoi războiul Crimeei. Toate acestea fac din Bucureşti un oraş cu o personalitate bine conturată, unică.

   Ce păcat că cei fără ochi, fără urechi şi în special fără inimă, asemănători acelui ce spunea dispreţuitor de Bucureşti că e un „Călăraşi”, fără identitate, fără nimic –deşi sunt convins că şi oraşul Călăraşi are frumuseţea sa-, vor să distrugă azi zestrea veche a Bucureştiului, la fel ca şi Ceauşescu odinioară în numele socialismului, azi în numele banului, al unui capitalism deşănţat şi degenerat.    Şi câtă onoare celor de la Asociaţia pentru Apărarea Bucureştiului, care în numele istoriei şi al identităţii de neam, îl apără, ferindu-ne să devenim un neam de zombi al dictaturii banului fără onoare şi demnitate, căci Bucureştiul are un trecut care trebuie respectat, el nu este un oraş oarecare dintr-o lume nouă, fără nimic, în care se toarnă beton şi atât, pe o „tabula rasa”.

 

Emil Petru Rațiu

Italia

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)