Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Cadrul geografico-istoric

al Banatului medieval

 

 Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval (1)

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu (foto)

 

 

Delimitarea geografică a regiunii numite Banat se face la est prin Carpaţii Sudici (Munţii Ţarcu, Godeanu, Cernei), la vest prin râul Tisa, la sud prin fluviul Dunărea şi la nord prin râul Mureş. Suprafaţa întregii provincii geografico-istorice este de 28.526 km2, fiind aproximativ egală cu întinderea Belgiei de azi. Prin tratatul de pace de la Versailles, din 1919 şi, ulterior, prin alte tratate bilaterale între statele constituite în urma destrămării Monarhiei Austro-Ungare, acest teritoriu a fost împărţit, pe cât a fost posibil, conform principiului naţionalităţii, între România (2/3 din suprafaţă, 66,5 %, 18.966 km2), Iugoslavia (1/3, 32,5 %, 9276 km2) şi Ungaria (1 %, 284 km2).

Raportul între formele de relief este echilibrat, armonios, existânt în proporţii aproximativ egale deopotrivă munţi, dealuri (coline) şi câmpii, dispuse într-o coborâre lină, de la est înspre vest. Munţii Ţarcu şi cei ai Cernei fac parte din Carpaţii Meridionali, în timp ce Munţii Semenicului, Aninei, Dognecei, Almăjului, Locvei, Poiana Ruscă, defileul Dunării, culoarele Reşiţei, Timişului şi Cernei, Mureşului, ca şi Depresiunea Almăjului sunt componente ale Carpaţilor Meridionali. Munţii Banatului – denumiţi astfel, convenţional, în lucrările de geografie din ţara noastră – se întind pe o mare suprafaţă, între Valea Mureşului la nord şi Valea Dunării la sud, Depresiunea Haţegului la est şi zona colinară a Banatului în vest.

Toţi munţii din Banat au numeroase plaiuri cu păşuni mănoase, ceea ce a determinat aici dezvoltarea păstoritului, prin intermediul populaţiei româneşti. Satele în care se afla populaţia respectivă sunt situate în mare parte în zona colinară. Întinsele dealuri ale Banatului se desfăşoară din nord, de la Mureş, şi până în Valea Nerei, în sud. Păşunile colinare şi terenurile agricole ocupă cele mai întinse suprafeţe din dealurile Banatului, învederând astfel existenţa din vechime a unor bune condiţii pentru dezvoltarea unei intense activităţi economice agro-pastorale. Aşa se explică faptul că pe această arie geografică au fiinţat cea mai mare parte dintre districtele bănăţene, adică aproximativ trei sferturi din întregul teritoriu ocupat de asemenea unităţi administrative[1].

Câmpia Banatului este parte componentă a marii Câmpii Panonice. Cea mai mare suprafaţă din această Câmpie a Banatului aparţine astăzi Serbiei, în conformitate cu frontierele stabilite prin tratatele de pace de după Primul Război Mondial. În Evul Mediu, Câmpia Banatului avea o suprafaţă delimitată de menţionatele dealuri şi de unghiul Tisa-Dunăre. Relieful ei este dispus în trei trepte – una înaltă (câmpiile Vingăi, Buziaşului, Gătăii şi Fizeşului), alta intermediară, formată din câmpii de glacis (din preajma localităţilor Hodoni, Duboz, Tormac, Jamu Mare) şi din câmpii tubulare pe bază de loes (ale Aradului şi Sânnicolaului Mare) şi ultima, joasă (din zonele unei reţele hidrografice, de dinainte de efectuarea lucrărilor de canalizări şi indiguiri, din timpul Imperiului Austriac)[2]. Districtele au existat pe suprafeţe întinse doar în zona câmpiei înalte (piemontane), iar apoi, pe o întindere mai restrânsă, în partea intermediară şi pe arii neînsemnate în zonele joase, ocupate, în general, de mlaştini[3].

În Evul Mediu, majoritatea aşezărilor omeneşti erau situate de-a lungul reţelelor hidrografice, apoi în alte locuri favorabile locuirii umane (cerinţa primă fiind apa), cum sunt depresiunile, culoarele, văile şi terasele. Importanta reţea hidrografică din Banat este constituită din Mureş, Tisa, Dunăre, Timiş, Bega, Aranca, Păgăniş, Bârzava, Caraş şi Nera.

Potrivit tratatului academic de geografie a României, vegetaţia Banatului intră în componenţa mai multor regiuni fitogeografice. Cea mai întinsă arie este regiunea marocanezo-mediteraneană, care cuprinde subregiunea mediteraneană, ce este alcătuită din trei regiuni: provincia dacică, provincia daco-ilirică şi provincia panono-ilirică. Din provincia dacică face parte subprovincia banato-getică, împărţită, la rându-i, în mai multe districte ale vegetaţiei, anume districtul Munţilor Poiana Ruscă (având caracteristici pădurile de fag balcanic cu elemente dacice) şi districtul Munţii Banatului, în care s-au păstrat relicve terţiare, specii rare endemice şi tufărişuri de tip submediteranean.

Pentru vestul României este specifică provincia daco-ilirică, din aceasta făcând parte districtele fitogeografice ale Dealurilor Banatului şi Culoarul Mureşului, unde predomină alternanţa de fitocenoze şi diverşi hibrizi de stejari.

În fine, în provincia panono-ilirică este cuprins districtul Câmpia Banatului, în care există pâlcuri de păduri şi numeroase specii sudice[4].

Aidoma florei, şi fauna a fost împărţită în provincii cu rezonanţă istorică: dacică, moesică şi panonică. Suprafaţa Banatului se încadrează parţial în fiecare din acestea. În părţile estice există o faună de tip dacic (central-europeană cu elemente locale). Câmpia vestică are o faună specifică provinciei panonice (central-europeană cu elemente pontice: clilopode, batracieni, lepidoptere, mamifere). Partea sud-estică a Banatului are o faună central-europeană la care se adaugă elemente submediteranene şi mediteranene, specifice provinciei moesică[5].

În funcţie de formele de relief şi de tipurile de sol al acestora, în ţara noastră au fost delimitate pedogeografic cinci regiuni, care sunt împărţite pe domenii şi districte. Regiunea Banato-Crişană cuprinde trei domenii: argiloluvisoluri şi cambisoluri; molisoluri; soluri neevoluate. Din domeniul argiloluvisoluri şi cambisoluri fac parte districtele: Dealurile Lipovei, Lăpugiului şi Lugojului, precum şi cele ale Pogănişului, Doclinului, Buziaşului, depresiunea Caransebeşului, Câmpia Vingăi, dealurile Oraviţei, depresiunea Caraşului şi vestul Câmpiei Bârzavei.

Domeniul molisolurilor cuprinde districtul din vestul Câmpiei Vingăi, districtul dealurilor Oraviţei, depresiunea Caraşului şi vestul câmpiei Bârzavei, districtul câmpiilor Arancăi şi Jimboliei şi districtul Câmpiei Timişului şi vestul câmpiei Bârzavei[6].

Modificările survenite până în prezent în realităţile geografice din Evul Mediu constau în restrângerea zonei pădurilor la deal şi câmpie, dispariţia mlaştinilor prin realizarea unor masive lucrări hidrotehnice. Astfel au sporit extrem de mult suprafeţele arabile, dintre care unele au fost întreţinute prin îndiguiri şi prin irigaţii.

Ţinutul cunoscut cu numele de Banat a făcut parte din Dacia preromană. Fiind cucerit în anul 101 e.n. de către armatele împăratului Traianus, acest teritoriu a fost integrat în Dacia Romană. Apoi, efectuându-se împărţiri teritorial-administrative succesive, provincia respectivă a fost inclusă în Dacia Superioară şi, probabil, în Dacia Apulensis. După retragerea aureliană (271-274), partea de sud a Banatului a continuat să facă parte pentru un timp din Imperiul Roman şi apoi Romano-Bizantin.

La cumpăna secolelor IX-X, în zona aceasta a fost semnalată existenţa unei ţări (ducat-voievodat), conduse de ducele (voievodul) Glad. La începutul secolului al XI-lea, această formaţiune politică, mult evoluată, cu centrul de putere schimbat, era stăpânită de un urmaş al lui Glad, anume de ducele Ahtum. Teritoriul acestuia din urmă ducat cuprindea, pe lângă Banat, şi o parte din zona de la nord de Mureş (din provincia Crişana).

Prima formaţiune politico-administrativă în denumirea căreia apare toponimicul Banat, este Banatul de Severin, aceasta fiind atestată documentar în secolul al XIII-lea. „Nici până astăzi situaţia acestei formaţiuni politice, militare şi administrative nu a fost clarificată. A fost o creaţie a regalităţii arpadiene în tendinţa de a opune forţelor militare venite dinspre est – pe linia Dunării şi a Carpaţilor – o marcă militară. În sensul cel mai larg, teritoriul Banatului de Severin îngloba părţi ale Banatului (de astăzi – n.n. T.C.) şi ale Mehedinţului, în proporţii greu de apreciat, în nici un caz integral. Din realităţi mai noi (sec. XIV-XV) putem deduce totuşi o zonă montană şi piemontană adiacentă cetăţii Severin şi altor câtorva cetăţi din preajmă”[7].

În secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea, în privinţa Banatului de Severin au existat neînţelegeri între regalitatea maghiară şi voievozii Ţării Româneşti. Încă de la începutul secolului al XV-lea, va scădea potenţialul militar al acestei formaţiuni politico-administrative şi îşi va încheia existenţa în anul 1524, fiind cotropită de oştile otomane.

Într-o perioadă imediat următoare (cam în deceniul cuprins între anii 1526-1536), s-a constituit formaţiunea politico-administrativă cunoscută sub denumirea de Banatul de Lugoj-Caransebeş, nume încetăţenit în locul unor formulări lexicale, precum sunt comitatul Severin[8], provincia (sau zona) Lugoj-Caransebeş, sau Caransebeş-Lugoj. Centrul acestei formaţiuni politico-administrative, care avea o mare forţă militară, era Caransebeşul.

După cucerirea Timişoarei, în vara anului 1552, oştile turceşti au năvălit în teritoriul Banatului de Lugoj-Caransebeş, l-au pustiit în parte, dar nu l-au ocupat. Un motiv al acestei atitudini pare să fi fost şi intervenţia la Poarta Otomană a domnului muntean Mircea Ciobanu, care i-a convins pe turci că este mai avantajos ca zona respectivă să se menţină liberă. În scurt timp s-a dovedit că avantajul nu a fost atât pentru Poarta Otomană, cât pentru Ţările Române[9].

Vreme de peste un veac (1552-1658), Banatul de Lugoj-Caransebeş a fost, în cadrul principatului Transilvaniei, o însemnată putere armată, cu prestaţii militare de excepţie, ceea ce nu era pe placul Porţii Otomane. De aceea, aceasta, în anul 1658, condiţionează înscăunarea principelui transilvan Acaţiu Barcsay cu cedarea teritoriului Banatului de Lugoj-Caransebeş. Acesta a fost inclus în eyaletul Timişoarei, apartenenţa lui în formaţiunea politico-adminitrativă turcească durând până când întreg Banatul a ajuns sub stăpânire habsburgică (1718).

Denumirea Banat, folosită pentru întregul teritoriu delimitat mai sus, apare la Luigi Ferdinando Marsigli, care a cunoscut bine întreaga zonă, în perioada 1688-1689. E de reţinut că, „inspirându-se din vechiul Banat de Severin şi probabil şi din cel de Lugoj-Caransebeş, Marsigli consemnează în ciornele tratatului de pace de la Karlowitz (1699) şi chiar în textul final numele de Banatus Temesvariensis (Banatul Timişoarei), modificat ulterior în Banatus Temesiensis (Banatul Timişan). Prin contracţie s-a ajuns, mai apoi, la forma simplă Banat”[10].

Încă din Evul Mediu, teritoriul Banatului a fost locuit de o numeroasă populaţie românească, fapt evident şi pentru străinii care se referă la aceste locuri. În anul 1376, papa Grigore al XI-lea, delimita acest spaţiu, astfel: „in metis Ungarie circa Sebes et Maiorem Walachiam”[11] („în hotarele Ungariei către Sebeş (Caransebeş – n.n. T.C.) şi Ţara Românească cea Mare”). După trei sferturi de veac (în 1455), călugărul şi misionarul Ioan de Capestrano numea zona aceasta „partes Cismontanae”[12] („părţile de dincoace de munţi”). Peste două decenii, în 1476, trimisul curţilor italiene în Ungaria, Leonardo Batta, menţiona „terra chiamata Themisvar”[13]. Umanistul român Nicolaus Olachus scria în 1536 că „regiunea situată între acest Timiş şi râul Mureş se numeşte Timişana”[14]. În privinţa denumirii provinciei, interesante sunt şi numele „Transalpina”[15] – care apare pe o hartă germană din anul 1536, pentru zona Mureş-Dunăre-Olt (cu cetăţile Cenad, Şemlacul Mare, Vărădia, Orşova) – şi „Tomascherischen Landtschafft”[16], sintagmă folosită de Habsburgi pentru Banat în 1551.

Există încă din secolul al XV-lea şi denumiri care arată caracterul românesc al provinciei. Pe o hartă italiană din anul 1453, teritoriul în discuţie este desemnat prin denumirea de „principio della Valachia”[17]. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea (prin anii `70), călătorul italian Giovanandrea Gromo numea acest teritoriu „Valachia Cisalpina” şi „Valachia Citeriore”[18] („Valahia de dincoace de Alpi”, de „Alpii Transilvaniei” – cum erau numiţi Carpaţii Meridionali – sau „Valahia de dincoace”, adică de lângă noi, din această zonă). Puţin mai târziu (în 1584), un alt italian, anume G. P. Campani, consemna că „Oradea este în Partium, Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valahia”[19]. În privinţa regiunii, numită Partium, menţionăm că, la început (sfârşitul secolului al XV-lea), aceasta avea un rol militar – era un cordon defensiv antiotoman, care se întindea dintre Carpaţi şi Tisa, din Maramureş şi până la Dunăre – fiind sub conducerea comiţilor de Timiş. E vorba, de fapt, de acele „părţi ungurene”, care figurează în documentele istorice până la înfăpturiea Marii Uniri. În marea regiune Partium erau incluse uneori toate comitatele bănăţene[20], deci şi districtele româneşti, la care ne vom referi în acest capitol.

Călugării trimişi, în anii 1660 şi 1666[21], de mitropolia ortodoxă de Ipek ca să strângă milele, notează că, trecând Dunărea, au intrat în „Vlaška” sau în „Vlaškozemski” („Ţara Românească/ Valahia” sau „pământul Ţării Româneşti/ Valahiei”). O înaltă faţă bisericească – îl numim pe patriarhul Arsenie Cernojević – în anul 1690, i-a scris împăratului, la Viena, solicitând ca privilegiile ilirice să fie aplicate şi în „această mică Valahie de lângă Transilvania”[22] (hac parvam Valachiam praeterea Transilvanicam). E semnificativ că, în anul 1694, Consiliul de Război din Viena foloseşte aceeaşi sintagmă de „Parva Valachia”[23].

În privinţa sistemului fundamental de organizare socială, în Evul Mediu, în toate ţinuturile româneşti, trebuie ţinut seama de prezenţa copioasă în surse a termenului „cnez”, cu toate variantele sale („cneaz” în Moldova, „cnez” în Ţara Românească, „cnez” în Transilvania şi „chinez” în Banat. De altminteri, în Banat denumirea de cnez are cea mai lungă istorie, „chinezul” fiind primarul satului până aproape în vremea noastră). Termenul a fost preluat de la slavi (dar provine dintr-un vechi cuvânt german), în timpul convieţuirii cu aceştia – şi atribuit conducătorului cnezatului – forma lor proprie de organizare social-economică şi administrativă. Din română, termenul a trecut şi în germană (la saşi) şi în maghiară.

Încă din secolul al XI-lea, în regatul Ungariei există atestări documentare ale cnezilor şi a unor denumiri topice derivate din acest termen[24]. Spre deosebire de slavi – la care cneazul (cniazul) era conducătorul unui întins teritoriu, având prerogativele unui „princeps” sau „domn”, la români cnezul conducea o comunitate restrânsă, a unui sat sau a unui mic număr de sate (îndeosebi din zona unei văi, unde putea fi un „cnezat de vale”). El apără interesele comunităţii sale împotriva intruşilor şi devine treptat un mic stăpân de pământ cu supuşi. Atribuţiile cnezului au apărut în condiţiile istorice speciale din perioada de formare a poporului român, în faza când populaţia daco-romană era organizată în comunităţi teritoriale săteşti, care aveau nevoie de conducători, numiţi, atunci, juzi (de la latinescul „iudex”). Apoi, în timpul convieţuirii românilor cu slavii, a existat dualitatea lexicală „jude-cnez”, iar ulterior s-a impus termenul al doilea[25].

Îndeosebi în perioada timpurie a migraţiilor, dar probabil şi la începutul mileniului al     II-lea, cnezul era un fel de fruntaş ales al satului, nefiind numit de vreun superior care să-i fi acordat pământ şi privilegii. El avea funcţia superioară, în acord cu rânduielile comunităţii săteşti pe care o reprezenta. Vechimea sa este mai adâncă decât a nobilului (boierului) care s-a ivit odată cu apariţia statului, implicit a conducătorului acestuia. Conducătorul statului este stăpân suprem sau suveran, întrucât îi donează nobilului/ boierului posesiuni şi îl investeşte cu funcţii în aparatul de stat (la curtea domnească sau la cea regală). Datorită acestui fapt, cnezii nu sunt iniţial vasali direcţi ai domnului sau ai regelui şi, prin urmare, ei intră, adesea, în conflict cu reprezentanţii puterii centrale, care periclitează autonomia comunităţii lor, vechile drepturi (ius valachicum) ale acestora. În sistemul organizării cneziale erau prevăzute cu caracter de lege (nescrisă) dreptul de proprietate asupra pământului şi dreptul de jurisdicţie asupra locuitorilor, acestea existând independent de dreptul feudal de tip apusean. A existat o continuă luptă din partea conducătorului comunităţii româneşti cneziale ca să-şi poată exercita autoritatea în treburile stăpânirii sale, fără intervenţia reprezentanţilor puterii comitatense. Doar în cazul când existau posesiuni stăpânite cu drept cnezial, ca urmare a unei donaţii regale, magistratul local controla forul de judecată al cnezului. Predominantă era, la început, instituţia cnezială în care membrii comunităţii româneşti plăteau dările obligatorii către regat, dar, economic şi juridic, rămâneau supuşi cnezului. Prin urmare, cnezii secolelelor XIII-XIV-XV erau aproape toţi mici stăpâni de pământuri şi de supuşi (putând fi asimilaţi parţial micilor feudali). Ei se văd obligaţi să-şi oficializeze statutul acesta prin mijlocirea puterii centrale – regale în Transilvania şi domneşti în Ţara Românească şi Moldova – şi să devină stăpâni oficiali, reunoscuţi şi protejaţi, adică nobili (în Ungaria şi Transilvania) şi boieri, la sud şi est de Carpaţi. Unii vor reuşi, alţii nu, aceştia din urmă decăzând la nivelul supuşilor, ţăranilor, al primarilor de sate aservite (în Banat şi Transilvania). Cei care vor reuşi vor trece adesea prin etapa intermediară a recunoaşterii lor ca stăpâni condiţionari cu drept cnezial (ius keneziale), înainte de a deveni nobili (stăpâni cu drept nobiliar). Fiind intrată profund în conştiinţa românească, instituţia cnezială a continuat să existe, în variante mult modificate, şi după secolele XV-XVI. În Banat, dar nu numai aici, autorităţile au recunoscut-o ca pe o funcţie la nivelul satelor, prelungită până în secolul al XVIII-lea, la mult timp după ce unii dintre cnezii clasici deveniseră nobili, iar alţii ţărani.   

Etapa etatică din Ţara Românească şi Moldova s-a consumat dimpreună cu accentuarea procesului de disoluţie a instituţiei cneziale, aceasta dispărând mai devreme aici decât în teritoriul stăpânit de regalitatea maghiară. Aceasta din urmă era interesată să se consolideze stabilitatea stăpânirii sale asupra ţinuturilor româneşti, astfel fiind nevoită să tolereze, după împrejurări, autonomia internă a cnezatelor, în unele zone mai multă vreme, în altele un timp mai scurt. Este foarte cunoscut faptul că ţinuturile româneşti de margine – Banatul, Crişana, Maramureşul, Făgăraşul – au obţinut privilegii însemnate, asemănătoare cu cele ale saşilor şi secuilor şi şi-au păstrat, mai multe secole, autonomia internă, specifică epocii de libertate. Astfel, în aceste ţinuturi majoritatea nobililor era de origine cnezială românească, deşi ajunsese la finele Evului Mediu, în mare parte, maghiarizată. Fireşte, li s-au adăugat şi nobili din restul regatului, intraţi în competiţie cu elitele locale menţionate[26].

După cum se arăta anterior, fundamentul cnezatelor au fost comunităţile săteşti, judeciile/cnezatele sau „romaniile populare” – cum le-a numit Nicolae Iorga[27]. Uniunile de sate/ obşti au prefigurat cnezatele de vale de mai târziu, acestea fiind o formă superioară de organizare care intră în componenţa voivodatului – toate acestea fiind realităţi sociale, economice şi administrative bine reprezentate încă în secolele VIII-X, aşa cum învederează atât mărturiile arheologice cât şi documentele istorice. Pentru societatea românească de pe teritoriul bănăţean, deosebit de importante sunt mărturiile Notarului anonim[28] al regelui Bela al Ungariei şi legendele despre viaţa şi activitatea lui Gerard[29], primul episcop „latin” al Cenadului. Izvoarele respective evidenţiază existenţa de lungă durată a unui voivodat bănăţean. Această formaţiune politică a fost condusă, în jurul anului 900, de către ducele Glad[30]. În timpul său a avut loc prima confruntare cu triburile maghiare, conflict care s-a încheiat cu o înţelegere ce îngăduia o fiinţare în continuare a voivodatului bănăţean[31].

Între Ahtum[32] şi Chanadinus – nepoţii lui Glad – a existat o neistovită rivalitate care a dus la confruntare armată, fapt exploatat de unguri. Aceştia s-au folosit de trădarea lui Chanadinus, act care s-a soldat cu moartea lui Ahtum, urmaşul lui Glad la conducerea voivodatului, numit în izvoarele istorice amintite mai sus, „terra” (ţară) sau „regnum” (putere, stăpânire, autoritate, stat). O seamă de surse documentare dovedesc că, odată cu moartea lui Ahtum, nu a avut loc nimicirea voivodatului bănăţean, ci numai schimbarea conducătorului acestuia. Se ştie că „botezul” lui Ahtum la „greci” evidenţiază legăturile neîntrerupte ale ducatului bănăţean cu lumea imperială bizantină şi forma răsăriteană a unei evoluate credinţe creştine a populaţiei de pe acest teritoriu. Aceasta va rămânea la aceeaşi credinţă şi după săvârşirea marii schisme a creştinismului, împrejurare în care religia creştină s-a împărţit în două: apuseană (mai apoi catolică) şi răsăriteană (ulterior ortodoxă). Vecinii noştri maghiari fuseseră creştinaţi în parte, în secolul X, în ritul „grecesc”, iar la anul 1000 au fost convertiţi de Ştefan I la ritul „latin” (catolic), fapt care, în Evul Mediu, va determina o relaţie specială între ei şi români. Se poate presupune, conform surselor, că îndârjitele confruntări militare dintre acelaşi Ştefan I al Ungariei şi Ahtum, conducătorul Banatului ducal, au avut şi un anumit substrat de ordin religios, din moment ce în capitala lui Ahtum existase o mănăstire cu călugări „greci”, desfiinţată de cuceritori.

După înfrângerea oastei lui Ahtum de către armata maghiară, condusă de Chanadinus, ducatul bănăţean n-a intrat, în mod automat, în componenţa directă a regatului ungar. A avut loc, natural, schimbarea conducătorului voivodatului, în condiţiile prestării omagiului către regele Ştefan I al Ungariei, instituindu-se o vasalitate de tip medieval, care nu excludea stăpânirea supremă în interior (dominium eminens) a ducelui.

Procesul de înglobare a voivodatului bănăţean în structurile statale ale regalităţii arpadiene a trebuit să fie pregătit prin diferite mijloace, prin împlinirea unor cerinţe sociale, economice, administrative, procesul durând peste 150 de ani. Aşadar, structurile feudale ale regalităţii maghiare au început să acţioneze din plin asupra Banatului de vest mai de timpuriu, în vreme ce asupra celui de centru şi de est doar în jurul anului 1200 şi cu deosebire, după năvălirea tătarilor din 1241. Cu începere din această perioadă a avut loc exercitarea suveranităţii regale în formele sale „clasice”. Acestea însă se diferenţiază de formele de tip feudal occidental, pentru că şi specificul regalităţii arpadiene se deosebea de modelul acestora. Un sistem feudal apropiat tipului occidental va fi adoptat de regalitatea angevină, adică abia în veacul al XIV-lea[33].

Lungul proces de feudalizare maghiară a teritoriului Banatului este pus în lumină şi de documentele oficiale în care se consemnează intrarea localităţilor româneşti de aici în sfera administraţiei regale, ceea ce s-a întâmplat, pe anumite arii de interes şi, în timp, pe parcursul mai multor perioade.

În documentele respective, la început sunt menţionate localităţi din partea nord-vestică şi din Valea Mureşului, după aceea aşezări din zona de câmpie joasă şi urmează, cronologic, cele din câmpia înaltă, cu prelungiri în aria colinară, pentru ca, în ultima etapă (secolul XIV), să fie consemnate sate din zona piemontană şi din cea montană. Astfel se poate urmări imaginea clară a înaintării modelului feudal ungar de la vest spre est[34]. În acest context, se poate avea în vedere şi atestarea, destul de târziu, a comitatelor – forme politico-administrative ale regalităţii maghiare, anume, la 1156 – comitatul Arad, la 1177 – Timiş, la 1197 – Cenad şi abia la 1200 – Caraş, ceea ce denotă o pătrundere, întinsă pe mai multe perioade, a structurilor de tip apusean şi de instituţionalizare a acestora în teritoriile româneşti. Lunga durată a acestui proces a fost determinată de puternica rezistenţă a cnezatelor – vechile forme de organizare autohtonă. Asupra acestei rezistenţe s-au făcut presiuni permanente, dorindu-se săvârşirea acţiunii nivelatoare a puterii centrale. Pe măsură ce aceasta se impunea, câştigând teren – fenomen covârşitor, abia cu începere din veacul al XIV-lea – sporeşte considerabil şi numărul de atestări documentare a localităţilor bănăţene, a numeroşi cnezi, dornici de a rămâne stăpâni asupra satelor lor. În felul acesta, se conturează aria de existenţă a cnezatelor româneşti, în funcţie de o linie de demarcaţie între zonele cneziale şi zonele necneziale, linie imaginară care uneşte Valea Mureşului de cea a Dunării prin dreptul Aradului, Timişorii, Vârşeţului şi Horom-ului. La est de aceasta, numărul cnezilor este covârşitor, în timp ce la vest abia dacă sunt consemnaţi câţiva”[35]. Mai trebuie avut în vedere că, din cele peste 30 de districte româneşti, numai opt – cele mai estice – au primit privilegii din partea regalităţii maghiare. „Doar o pătrundere lentă, dinspre centrele de sprijin a puterii centrale către restul teritoriului poate explica aceste fapte. Acest centru era Cenadul, sediu de episcopie romano-catolică şi zona sa era mai intens feudalizată. Existenţa marilor domenii ale familiei Chanadinus, dar şi a descendenţilor lui Ahtum (sec. XI-XIV) confirmă aserţiunea citată. Din acest punct de vedere a început difuziunea puterii arpadiene asupra realităţilor româneşti bănăţene. Aceasta a fost mai puternică în zona câmpiei şi mai timpurie, reuşind să anihileze parţial sau total vechile organizaţii administrative locale”[36].

Zona colinară era mai bogată în aşezări româneşti şi abia în secolul al XIV-lea s-a putut încerca – prin forţă – o feudalizare de tip apusean a acestui teritoriu. Respectivei presiuni li s-au opus puternicele cnezate româneşti, care aveau o strânsă legătură între ele, şi o bună parte dintre acestea nu au putut fi desfiinţate, ba, mai mult, pentru cele rămase neanihilate s-au ivit condiţii politice şi militare favorabile care le-au îngăduit să-şi revendice vechea autonomie şi în faţa puterii centrale. Regalitatea maghiară trebuia, în primul rând, să ţină seama de poziţia strategică a Banatului – situat la confluenţa Carpaţilor cu Dunărea – ca ţinut de trecere obligatorie de la sud (sud-est) spre nord (nord-vest). Puterea centrală a fost nevoită să se sprijine pe importanta forţă armată românească locală în marele său efort militar antiotoman. Vechile forme de organizare ale populaţiei româneşti – obişnuite cu desele invazii şi multele bătălii anterioare – permiteau mobilizarea unei considerabile puteri armate care să fie folosită, extrem de eficient, în lupta antiotomană. Având în vedere însemnatul rol militar al zonei, regalitatea maghiară a acceptat, în anumite părţi ale Banatului, păstrarea autonomiilor româneşti locale. Pe de altă parte, sporesc tendinţele nobilimii ungare de a subordona aşezările cneziale, în forma feudalismului apusean, mai ales după ce, în urma marii ciume, se înregistrează, ca peste tot în Europa, o importantă creştere demografică. Tot acum îşi are începutul „practicarea unei agriculturi de tip intensiv (...), introdusă de către regalitatea angevină pe un model occidental”[37], proces economic care va fi de lungă durată şi va contribui, împreună cu sporul demografic, la creşterea numărului de aşezări româneşti (îndeosebi prin „roirea” acestora). Se ajunge şi la o oarecare prosperitate a vieţii sociale din cnezate, fapt care va atrage şi mai mult asupra lor tendinţele de încadrare în sistemul social-economic oficial al regatului.

Până la mijlocul secolului al XVI-lea, organizarea administrativă oficială a Banatului medieval a fost în comitate (sistem dublat pe plan militar de Banatul de Severin), în care erau integrate districtele româneşti. Dintre aceste districte, un număr de opt (anume Caran, Lugoj, Comiat, Bârzava Caraşova/Izvoarele Caraşului, Mehadia, Almăj şi Ilidia) şi-au revendicat autonomia locală şi au reuşit ca aceasta să le fie recunoscută de regalitatea maghiară. În tot Evul Mediu, societatea locală se consolidează din ce în ce mai mult, sunt atestate documentar sute de sate, zeci de târguri (oppida) şi oraşe (civitates) şi foarte numeroase fortificaţii. Între aceste aşezări, cele mai importante erau Timişoara, Cenadul, Caranul, Sebeşul şi Severinul.

Locuitorii regiunii erau în Evul Mediu în majoritate ortodocşi şi, în mai mică măsură, catolici. Confesiunea creştină apuseană devine religia oficială a Regatului Ungariei, promovată uneori, mai ales din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, chiar şi cu mijloace coercitive. Faptul acesta, de intervenţie a forţei, uneori prin „braţul secular”, a determinat o anumită rezistenţă din partea românilor şi slavilor, mai ales a menţionatei elite cneziale.

Dinastia arpadiană autohtonă a Ungariei (1000-1301) a fost înlocuită cu cea străină, angevină (1307-1382), urmată de două secole şi jumătate de dinastii mixte (1387-1526). Această lungă desfăşurare temporală s-a remarcat, în ciuda deselor crize, printr-o solidă dezvoltare a instituţiilor juridice şi administrative, specifice Europei Centrale, primejduite din ce în ce mai mult de ofensiva otomană. Pentru oprirea acesteia, „Republica Creştină”, prin intermediul Cruciadei Târzii, făcea notabile eforturi militare, în cadrul cărora Apusul şi Răsăritul (atât cât rămăsese necucerit) colaborau. Banatul a devenit în secolele XIV-XVI un avanpost înaintat al acestei lupte de apărare a valorilor creştine.

În jurul anilor 1370 au avut loc primele incursiuni de pradă ale turcilor otomani în Banat, acestea fiind cunoscute sub numele de akin-uri. La cumpăna secolelor XIV-XV, în luptele împotriva invadatorilor turci s-au afirmat unii bani de Severin, precum au fost Ştefan Losonczi, Nicolae Marczali şi Nicolae Perény. Între anii 1390-1552, în lupta antiotomană s-au remarcat o seamă de comiţi de Timiş, de valoare deosebită: florentinul Filippo Scolari (Pippo Spano), Ştefan Rozgony, Iancu/ Ioan de Hunedoara, Mihail Szilagi, Petru Socol, Pavel Chinezu, Iosa de Som, Ştefan Bathory, Petru Petrovici şi Ştefan Losonczi[38]. Sub presiunea armatei turceşti s-a prăbuşit sistemul de apărare dunărean antiotoman, fiind cucerite cetăţile Severin şi Belgrad (apărat cu succes la 1456, dar luat de otomani la 1521). Regatul Ungar a primit lovitura capitală prin înfrângerea de la Mohacs (1526). Se ajunge astfel la destrămarea Ungariei medievale, centrul ţării fiind transformat în paşalâc, nord-vestul (Croaţia, Ungaria Superioară) fiind ocupat de Habsburgi, iar răsăritul – Partium şi Transilvania – devenind principat autonom sub suzeranitate otomană. Banatul rămâne până în anul 1552 cu un statut politic special, determinat de poziţia sa strategică, între două mari puteri, cea austriacă şi cea otomană.

În acea perioadă s-a înfiinţat Banatul de Lugoj-Caransebeş, ca formă locală de autoapărare, care avea un rol hotărâtor în menţinerea echilibrului politic şi militar al regiunii, respectat şi de către turci. Acest echilibru, însă, a fost tulburat de încercările habsburgice de a ocupa Banatul în perioada 1551-1552, prin întreprinderea a două campanii de cucerire. Habsburgii n-au avut câştig de cauză, aşa că, în urma ultimei campanii, turcii au ocupat partea vestică şi cea centrală a Banatului, incluzând-o în imperiul lor. În respectiva provincie otomană nu a fost cuprins Banatul de Lugoj-Caransebeş, faptul datorându-se şi intervenţiei domnului muntean Mircea Ciobanul. Zona respectivă a fost alipită pentru un secol principatului Transilvaniei, iar apoi, în anul 1658, aabsburg Ha ajuns şi ea sub stăpânire otomană, fiind inclusă în vilayetul Timişoarei.

La acea dată existenţa organizării districtuale a zonei Banatului de Lugoj-Caransebeş ajunsese la apogeu, ceea ce se reflectă şi în reglementările administrative otomane în cadrul sangeacurilor din vilayet. Astfel, autonomia comunităţii româneşti este tolerată în mare parte, cnezul (chinezul) fiind recunoscut ca reprezentant al localităţii, în relaţiile cu organele administraţiei sangeacului. În felul acesta, cu toate că districtele au fost desfiinţate, s-au păstrat anumite realităţi ale vechilor structuri sociale autohtone. Aici, la marginea Imperiului Otoman, populaţia creştină – numită raia de către turci – avea o sferă largă de autonomie economică, socială, religioasă, culturală, obţinută în schimbul dărilor impuse de stăpânire. Mai mult chiar, în această provincie s-a produs, pentru prima oară în Imperiul Otoman, împroprietărirea ţăranului cu pământul pe care-l lucra, împroprietărire legiferată prin iradeaua (patenta) sultanală din anul 1695. „Niciunde în altă parte a imensului Imperiu Otoman nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Faptul că Banatul deţine această unicitate, care nu a fost extinsă şi asupra altor regiuni învecinate, indică preocuparea susţinută a Porţii Otomane de a menţine zona în sfera sa de influenţă”[39].

Banatul aflat sub stăpânire otomană cunoaşte o serie de momente istorice importante, precum sunt: răscoala antiotomană din anul 1594; încercările Principatului Transilvaniei de a ocupa întreaga regiune; intrarea acestei provincii în sfera de interese a politicii lui Mihai Viteazul; rezistenţa antiotomană a „republicii” Lipova, în perioada 1594-1616; amplificarea ofensivei creştine spre regiunile est-europene după anul 1683; confruntările militare de pe acest teritoriu, timp de peste un deceniu, dintre austrieci şi turci, la sfârşitul secolului al XVII-lea; tratatul de pace otomano-habsburgic de la Karlowitz din anul 1699, când ţinutul a fost numit Banatul Timişoarei; în fine, războiul dintre Austria şi Turcia din 1716-1718, când, în urma asediului şi cuceririi Timişoarei de către austrieci (octombrie 1716), întreaga provincie a ajuns sub stăpânire habsburgică[40].

Până la reorganizarea administrativă în comitate (în 1778, în urma reformelor tereziene şi iozefine), deşi Banatul a fost împărţit pe districte, nu s-a mai ţinut seama de atribuţiile originare ale vechilor districte româneşti, acestea fiind „topite” în noile structuri destinate centralizării şi uniformizării.

În cadrul cercetării istoriei Evului Mediu din Banat, o mare importanţă s-a acordat districtelor româneşti, ca formaţiuni administrative cu caracteristici specifice în comparaţie cu celelalte forme de organizare a teritoriului. Documentele atestă că denumirea oficială de district câştigă teren în ultima parte a secolului al XIV-lea şi se generalizează în veacul al XV-lea. Până atunci, terminologia unităţilor administrativ- teritoriale oficiale (comitatele) din zonele de margine ale Regatului Ungar a rămas destul de nesigură, pe de o parte, iar denumirile vechilor unităţi politice şi economico-sociale româneşti sau româno-slave (ţări, cnezate, voievodate, jupanate etc.) au fost preluate şi ele în mod destul de variat, pe de altă parte. Astfel, apar în izvoare: „provincia Cimath et Eguzeg” (13 martie 1369)[41]; „comitatus seu districtus de Temeskuz” (1374)[42]; „tenutum seu districtus Beelvydyke”(1403)[43]. Până la urmă, noile creaţii ale regalităţii ungare s-au numit oficial comitate (numărul lor a variat, unele dispărând pe parcurs), iar structurile vechi, modificate de nevoie, indiferent de numele lor iniţiale autohtone (ţări, cnezate, voievodate etc.), au fost chemate districte. O denumire veche care a supravieţuit şi s-a adaptat a fost aceea a banatului, de la numele de ban, devenit un dregător regal.

A fost atestat, de-a lungul timpului şi de către diverşi istorici, în funcţie de stadiul cercetărilor, un număr variat de districte: 12[44], 22[45], 30 sau 33[46], 36[47]. Se consideră că, în urma noilor investigaţii, s-ar putea descoperi mai multe, însă concluziile sunt îngreunate „de faptul că apar dublări şi chiar triplări de nume pentru acelaşi district sau unificări ale altora. Exemplul cel mai caracteristic îl reprezintă districtul Caransebeş, format prin unirea districtelor Caran şi Sebeş. În timp, acestui district i se mai adaugă şi atestările districtelor Temeskuz (sec. XIV) şi Bistra (sec. XVII). Un alt exemplu de suprapunere şi continuitate teritorială este cel al districtelor Icuş (sec. XIV) şi Margina (sec. XV-XVII)”[48].

De asemenea, pentru cunoaşterea numărului real – de la un moment dat – al districtelor româneşti, trebuie să se aibă în vedere deosebirea dintre acestea şi districtele cetăţilor. Ultimele erau o formă administrativă emanată de puterea centrală, aşa cum, de pildă, este districtul cetăţii Timşoara din secolul al XV-lea[49]. Există, fireşte, şi unele districte de cetate, formate pe ruinele unor vechi formaţiuni politice locale, care au avut în centrul lor câte o fortificaţie veche, preluată şi refăcută de noile autorităţi. În aceste cazuri, respectivele districte ale cetăţilor cuprind şi realităţi cneziale româneşti, supuse prin castelani puterii centrale. Mai apar şi anumite mişcări de populaţie la mică distanţă („roiri”), determinate de ademenirea forţei de muncă şi de rivalitatea dintre domeniile nobiliare şi stăpânirile regale (domeniile cetăţilor regale).

Au fost atestate documentar districtele româneşti bănăţene: Almaj, Bay, Belinţ, Beregsău, Berini, Caraşova, Căpâlnaş, Chery, Chevreg, Comiat, Duboz, Fârdea, Făget, Piatra lui Filip, Hodoş, Horom, Icuş, Iersig, Ilidia, Jupani, Jdioara, Lipko, Lugoj, Margina, Maxond, Mănăştiur, Mehadia, Mylos, Nybald, Remetea, Sculea, Sânandrei, Şoimoş, Soşdea, Sudgea (Suani) Zoad, care, desigur, se deosebesc în privinţa gradului de autonomie administrativă şi a manifestării dreptului românesc ca realitate juridică medievală.

Districtele mai mici erau compuse dintr-un număr redus de sate, apropiate între ele, iar districtele mari cuprindeau localităţi de tip urban sau târguri, sate mari şi stăpâniri cneziale numeroase, pe mari suprafeţe, uneori de sute km2, aşa cum au fost cele opt districte privilegiate, amintite mai sus. La acestea se pot adăuga şi cele stăpânite de Huniazi, aflate la un moment dat între pertinenţele exterioare ale cetăţii Hunedoara: Bujor, Fârdea, Marginea, Mănăştiur, Sudgea, din partea Făgetului timişan.

În privinţa componenţei unor districte din Banat sunt concludente rezultatele cercetărilor lui Ştefan Manciulea[50], care susţine că pe la anul 1500, districtul Lugojului cuprindea vreo 15 sate, al Caransebeşului – 25, al Mehadiei – 26, al Almăjului – 13, al Ilidiei – 10, al Comiatului – 18, al Caraşovei – 16 şi al Fârdei – 16. Csanki Dezso[51] susţine că, la anul 1510, alcătuirea districtelor era următoarea: Icuş – 35 sate şi un prediu, Fârdea – 16 sate şi un prediu, Bujor – 24 sate şi târgul Bujor, Sudgea – 9 sate, Mănăştiur – 3 sate şi oraşul Mănăştiur. Iosif Pataki[52] a descoperit pentru anul 1512 o structură similară, dar mai complexă: Bujor – 20 sate, 94 familii şi 470 locuitori; Fârdea – 14 sate, 124 familii şi 620 locuitori; Mănăştiur – 13 sate, 97 familii şi 485 locuitori; Sudgea – 9 sate, 71 familii şi 355 locuitori; pe teritoriul acestor districte erau 147 cnezi şi crainici.

Iniţial, locuitorii districtului (supuşi doar cnezilor) luau parte la scaunul de judecată al districtului, unde cauzele se rezolvau pe baza vechiului drept consuetudinar, a acelui ius valachicum, păstrat din vechime. Treptat, la adunările districtuale au ajuns să participe în primul rând cnezii şi ulterior – după înnobilarea unora dintre cnezi – cnezii şi cnezii-nobili. O atestă din plin denumirea de „universitas nobilium et keneziorum” (adunarea nobililor şi cnezilor), prezentă în zeci de mărturii. Această adunare avea atribuţii juridice şi administrative importante, unele derivate din realităţile româneşti şi cneziale locale, altele din adaptările la noile realităţi ale regatului. O asemenea „uniune” este atestată documentar mai întâi în districtul Sebeş, în anul 1369, apoi apare frecvent, în multe locuri, îndeosebi în secolul al XV-lea, putându-se vedea larga sferă a cauzelor de judecată: confirmările personale sau familiale de posesiuni, neînţelegerile dintre nobili sau dintre aceştia şi cnezi, atitudini faţă de unele demersuri ale puterii centrale în teritoriu ori ai unor reprezentanţi locali ai acesteia, precum erau comiţii, banul de Severin, episcopul de Cenad, la care se adaugă imixtiuni ale unor persoane din afara districtului etc. Numeroase documente ale vremii sunt mărturii preţioase privind modul ferm de acţionare a „legii româneşti”, „a vechii şi recunoscutei cutume a districtelor româneşti”, de care trebuiau să ţină seama reprezentanţii puterii centrale, prezenţi la judecată (banul de Severin, comitele de Timiş, sau cel de Caraş sau alţi importanţi demnitari).

Istoricul Ioan-Aurel Pop arată: „Întâi de toate trebuie să observăm că iniţial aceste adunări bănăţene au fost exclusiv cneziale, ca şi în alte părţi, apoi au devenit mixte, adică cneziale şi nobiliare (în sensul că erau formate din cnezi şi din cnezi înnobiliaţi, că şi-au zis o vreme nobiles kenezii, apoi doar nobiles), iar în final, din a doua parte a secolului XV, exclusiv nobiliare”[53]. Acelaşi istoric citează cazuri din care se desprinde clar componenţa românească a adunărilor bănăţene din secolul al XVI-lea: în 11 martie 1518 (Ioan Bocoşniţă, jude de Caransebeş, Gheorghe Ciucă (Chwka), Ioan Marga, Mihai Tot, Blasiu cel Mare, Petru Neagul (Negwl), Ambrozie Decan, juraţi). Acelaşi lucru se constată din analiza componenţei adunărilor ţinute la 17 noiembrie 1528, 28 iulie 1534, 8 aprilie 1535, 13 martie 1537, 19 iunie 1537, 10 ianuarie 1542, 24 februarie 1544, 20 noiembrie 1544, 14 aprilie 1552, 14 septembrie 1557, 26 iulie 1561.

Până la sfârşitul secolului al XV-lea districtele au fost subordonate banului de Severin, iar după aceea comitelui de Timiş, dregători dotaţi cu un restrâns aparat administrativ în aceste unităţi teritoriale locale.

Rolul militar al districtelor a fost în continuă creştere, acesta câştigând prestigiu mai ales în timpul participării la lupta antiotomană din secolul al XV-lea şi până pe la mijlocul veacului următor. Având în vedere contribuţia însemnată a unor districte în cadrul luptei antiotomane, regele Ladislau al V-lea Postumul, la 29 august 1457, a emis un document[54] prin care confirmă, pentru opt districte, vechile „privilegii ale românilor şi cnezilor, referitoare la libertăţile, prerogativele şi drepturile câştigate, ca şi când ar fi introduse cuvânt cu cuvânt în diploma prezentă”. Districtele privilegiate prin această diplomă au fost Caransebeş, Lugoj, Mehadia, Almăj, Comiat, Ilidia, Caraşova şi Bârzava. Exceptând perioada ocupaţiei otomane, a fost menţinută valabilitatea privilegiilor acestor districte – cu înnoiri sau reactualizări – până spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Apoi, în lipsa unui cadru socio-politic propice de manifestare, s-a ajuns la scăderea numărului lor (în anul 1775 mai existau patru) şi la desfiinţarea totală (în 1776), teritoriile acestora fiind încorporate complet în comitatele bănăţene, constituite în acea vreme de către administraţia austriacă.

În secvenţa finală a acestui capitol ne vom referi la populaţia Banatului din Evul Mediu, aceasta fiind, în esenţă, făuritoare de istorie pe aceste meleaguri. Din punct de vedere cronologic, trebuie avută mai întâi în vedere populaţia daco-romană, romanică, protoromână şi migratorii, de la sfârşitul antichităţii şi începuturile Evului Mediu (secolele V-IX), apoi populaţia românească, alături de noii veniţi odată cu impunerea dominaţiei Regatului Ungariei. Încă de timpuriu, în acest ţinut au venit şi grupuri alogene, cum au fost goţii germanici, apoi hunii turanici (care i-au subjugat pe ausoni – populaţie romanică) şi gepizii germanici, de la care nu au rămas decât puţine mărturii. O mare înrâurire asupra populaţiei romanice de aici a avut-o masiva migraţie slavă din veacul al VII-lea. Convieţuind cu localnicii, slavii au fost, în timp, asimilaţi de aceştia, procesul acesta săvârşindu-se datorită superiorităţii culturale şi a civilizaţiei de factură romană a autohtonilor, precum şi numărului mai ridicat al acestora.

La cumpăna mileniilor I şi II, în Banat s-au stabilit pecenegii, despre a căror firavă prezenţă, în câteva aşezări din câmpie, există atestări documentare abia din secolul al XIII-lea; e vorba de localităţile Valcani, Dudeştii Vechi, Cocha, Kengelus, Sap, Demevar, Veresdub, Solumus[55]. Şi pecenegii au fost asimilaţi de populaţia autohtonă, urmele lor pierzându-se definitiv cam pe la jumătatea secolului al XIV-lea.

Tot în zona de câmpie s-au stabilit şi cumanii. Există mărturii că, la anul 1091, regele Ladislau cel Sfânt a adus cumani din Transilvania şi i-a aşezat în aria Timişului şi în vestul câmpiei[56]. Până pe la jumătatea secolului al XV-lea, când urmele cumane din Banat dispar, se cunosc numeroase referiri la acesată etnie în documentele vremii. Astfel, „în anul 1266 sunt amintite posesiuni cumane (Rety şi Bobda); în anul 1272 cumanii păgâni se reîntorc la catolicism, dar la scurt timp îşi reîncep incursiunile de jaf aici; în august 1279 regele Ladislau al IV-lea ordonă ca toţi cumanii din regat să fie adunaţi şi aşezaţi în locurile ce li se confirmaseră, cu condiţia să devină catolici şi să-şi clădească locuinţe stabile; în Banat zona alocată era cuprinsă între Valcani-Vizejdia-Jimbolia şi Horogszeg şi este organizată sub forma unui scaun cuman; în 1321 localităţile Beba Veche şi Halaszmortua aparţin unui nobil cuman; la sfârşitul veacului, comiţii de Timiş sunt şi juzi ai cumanilor; cumanii sunt amintiţi şi la Chama şi Chwmaeghaz; pentru anii 1406, 1407, 1423 şi 1425 sunt amintite procese ale acestora şi dispoziţii ale comitelui de Timiş în ceea ce-i priveşte; scaunul lor are drept sediu localitatea Szentelt; alte localităţi cumane mai sunt Rabe şi insula din faţa cetăţii Becej. Dintre toponimele ce amintesc de ei sunt satul Comalfalva, Poganfalva, râul Pogăniş”[57]. Fiind asimilate de comunităţile româneşti din zona vestică a câmpiei bănăţene, grupurile cumanilor dispar pe la mijlocul secolului al XV-lea.

Dintre popoarele slave sudice care s-au format în Balcani, sârbii au avut cel mai important rol în viaţa Banatului medieval, o parte din populaţia acestei etnii ajungând aici în diferite împrejurări istorice. Primele atestări documentare ale prezenţei lor în Banat sunt din a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Semnalările sporesc în prima jumătate a secolului următor, dar, după căderea cetăţii Smederevo din anul 1457 şi a trecerii întregii Serbii sub stăpânire otomană, sârbii se refugiază aici într-un număr considerabil[58]. În urma campaniilor antiotomane victorioase, întreprinse de către comitele de Timiş, Pavel Chinezu, în sudul Dunării, acesta înlesneşte stabilirea în Banat a câtorva zeci de mii de sârbi. Masive colonizări cu sârbi au avut loc în Banat, în perioadele 1514-1526 şi 1538-1552, pentru ca apoi sinuosul proces al populării Banatului cu sârbi să culmineze cu marea migraţie a acestora în Banat şi Ungaria, din anul 1690. Conduşi de către mitropolitul Arsenie Črnojević, ei au obţinut „privilegiile ilirice” de la Curtea vieneză. Cele mai multe aşezări locuite de sârbi au fost pe Valea Mureşului, în comitatele Arad şi Cenad, în câmpia joasă a Torontalului şi în câmpia înaltă a Timişului şi Caraşului, zonele acestea păstrându-şi totuşi preponderenţa românească. De aceea, Mitropolia de Ipek, în anii 1660 şi 1666, când a organizat adunari de donaţii, a numit acest ţinut „Vlaška”, adică „Ţara Românilor”[59].

Prezenţa populaţiei maghiare în Banatul medieval, conform mărturiilor vremii, a fost relativ scăzută, chiar şi după integrarea mai serioasă a provinciei în structurile regatului feudal maghiar. Totuşi, condiţionarea, în anumite perioade, a calităţii de nobil de apartenenţa la catolicism şi de actul de donaţie regală, care incumba „credincioase servicii” aduse regelui, a determinat treptat maghiarizarea unei importante părţi a elitelor româneşti şi chiar sârbeşti. Ioan de Capestrano, care prin predicile sale a mobilizat mii de creştini în luptele antiotomane (a murit după bătălia de la Belgrad din 1456), a fost misionar în Banat şi a convertit la catolicism – conform unor surse – aproape 10.000 de „schismatici”[60]. Acest călugăr franciscan a avut un succes deosebit în convertirea la catolicism „a unor membri prestigioşi ai celor opt districte bănăţene, precum Iacob de Măcicaş şi soţia sa, Ana, care, în 1455, au fost primiţi în „confraternitatea franciscanilor”[61]. Un alt exemplu datează din 1490, când predicatorul minorit Grigore de Sylesio „dă iertare lui Ioan de Mâtnic pentru meritele şi pietatea sa faţă de francescani şi drept aceea îi şi primeşte pe el şi pe soţia lui, Dorotea, în confraternitate”[62]. De asemenea, în anul 1497 „rezidenţa franciscană din Caransebeş atrage la catolicism sau integrează în confraternitatea franciscană, prin călugărul Oswald de Lasko, vicarul ordinului minorit, in loco nostro Sebes, pe Angelita, văduva lui Mihai de Mâtnic, fostul ban al Severinului, precum şi pe copiii acestuia, fiica Dorotea şi fiii Nicolae şi Petru”[63].

Dinastiile nobiliare româneşti, aparţinând prestigioaselor familii Măcicaş, Gârlişte, Bârcea/ Barcsai, Mâtnic, Bizere[64] – care, încă de la mijlocul veacului al XV-lea, au ocupat demnităţile cele mai înalte, precum aceea de ban al Severinului – au fost în timp convertite la catolicism, proces care se va solda cu maghiarizarea lor prin asimilare.

Populaţia maghiară din Banat este atestată în chip constant, cu începere din secolul al XIV-lea, ea existând îndeosebi în centrele administrative ale provinciei. În veacurile XIV-XVI, aici apar câteva aşezări maghiare, uşor de recunoscut datorită particulei etnice din numele lor. După trecerea Banatului sub stăpânirea otomană, localităţile maghiare de aici vor dispărea, datorită, în primul rând, mutării păturii administrative şi a elitei nobiliare în Transilvania. În anul 1716, în Banat mai exista o singură aşezare (Szőreg) locuită de maghiari[65].

În general, alogenii s-au aşezat în partea centrală şi vestică a Banatului, zona estică a provinciei rămânând locuită de populaţia românească. Tocmai pe teritoriul estic şi central al Banatului – unde a existat această concentrare a românilor – s-au consolidat cele mai multe dintre districtele româneşti[66]. Pentru cunoaşterea vitalităţii vieţii româneşti din Banatul Evului Mediu, ar putea fi de mare folos datele demografice, dar nu s-au elaborat acest gen de informaţii stataistice globale. De aceea, în general, se procedează la aproximări sau la comparaţii cu alte zone ce aveau condiţii similare, îndeosebi cu voievodatul Transilvaniei[67]. S-a ajuns, astfel, la concluzia că, în secolele XI-XIII, Banatul întreg avea cam 150.000 de locuitori (în medie 5,5 locuitori pe km2), pe o suprafaţă de 28.526 km2. Pentru actualul Banat românesc (18.966 km2) ar fi fost o populaţie de circa 100.000 locuitori. În prima jumătate a secolului al XIV-lea ar fi fost o medie de 10 locuitori la km2, astfel că populaţia Banatului ar fi ajuns la vreo 280.000 de locuitori. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, la o medie generală de 12 locuitori/ km2, se poate presupune existenţa unei populaţii de peste 300.000 de suflete. Dar, începând din acest secol, trebuie să se ţină seama şi de ponderea populaţiei urbane în numărul total de locuitori ai Banatului. În oraşe şi târguri, în acea perioadă, media era de 4.000 locuitori pe aşezare. Timişoara şi Aradul aveau aproximativ câte 4.000-5.000 de locuitori; Lugojul şi Caransebeşul între 3.000-3.500. Celelalte târguri şi oraşe – destul de multe, după unii autori peste 60! – erau cu mult sub media de locuitori a aşezărilor amintite. Se estimează că acestea aveau în total între 60.000 şi 100.000 de locuitori.

La sfârşitul secolului al XV-lea – potrivit unor date de demografie istorică – Banatul avea circa 320.000 de locuitori. Aici nu era cuprins Aradul cu partea sa sudică, dar în compensaţie, era inclusă zona de nord-mureşană a Cenadului. Comitatele ar fi putut avea următoarea alcătuire aproximativă: Cenadul cu 57.000 locuitori; Timişul cu 190.000; Caraşul cu 57.000; Torontalul cu 15.000. Cele patru comitate cuprindeau 1.564 de aşezări (Cenad – 209; Timiş – 999; Caraş – 300; Torontal – 56). Numărul de porţi (gospodării): Cenad – 3.218; Timiş - 10.689; Caraş – 3.180; Torontal – 862.

Însă această statistică de la finele secolului al XV-lea „nu reflectă în totalitate populaţia, pentru că îi lipsesc câteva elemente importante. În primul rând în aceste cifre nu sunt cuprinşi ţăranii iobagi, ce nu au gospodărie proprie. Iar proporţia acestora în totalul ţărănimii este de circa 20%. Apare un plus de 64.252 locuitori posibili. În al doilea rând, nu sunt cuprinşi ţăranii liberi din punct de vedere juridic, cnezii şi voivozii – categorii care nu figurează în conscripţiile fiscale; în total 5% din populaţie. Aşadar un plus de 16.003 locuitori. În al treilea rând nu apare populaţia urbană şi cea nobiliară; proporţia lor este estimată tot la 5% din totalul populaţiei. Un nou plus de 16.003 locuitori. Adăugând la cifra iniţială aceste completări obţinem o populaţie totală de 417.513 locuitori”[68].

Cercetătorii acestui fenomen demografic avansează ideea că modelul propus – fiind corectat de la o perioadă la alta, în funcţie de evenimentele survenite, cum sunt epidemiile, răscoalele, invaziile, foametea, pustiirile de sate – poate fi folosit şi pentru secolele XVI-XVII, ajungându-se la reliefarea unei imagini statistice apropiată de realitate. Se poate constata „o uşoară creştere până spre 1552, o stagnare în a doua treime a veacului al XVI-lea”, care „sunt contrabalansate de stabilitatea din primele două treimi ale veacului al XVII-lea, fapt ce a permis creşterea naturală a populaţiei”[69].

În urma „reformei agrare” a sultanului din perioada 1695-1716, populaţia Banatului a sporit prin afluxul de nou veniţi, mai ales ţărani români nevoiaşi din zone vecine. Dar, din păcate, registrele cu datele demografice din epoca otomană în Banat nu au fost valorificate de istoriografia română[70]. După ocuparea Banatului de către otomani, instalarea administraţiei acestora s-a făcut prin „supravegherea şi verificarea acţiunii de trecere a tuturor mijloacelor de venit în proprietatea statului şi a fiscului otoman cu ajutorul recensământului (tahrir). De altfel, numai recensământul putea asigura în teritoriile ocupate de otomani distribuirea venitului fiscal (agricol, comercial, vamal) necesar întreţinerii funcţionarilor şi militarilor otomani”[71]. Au fost mai multe recensăminte efectuate de otomani, dar unul dintre primele este cuprins în registrul (mufassal defteri) întocmit în anul 1579. Cercetătorii turcologi nu s-au oprit până acum în mod special asupra datelor care ar evidenţia numărul plătitorilor „ghiauri” (locuitori de religie creştină). Aceşti supuşi otomani au fost românii şi sârbii.

Registrul de recensământ din anul 1579 învederează, între altele, un fapt foarte important, anume că „la transformarea regiunilor întinse ocupate în 1552, în timpul campaniei din Banat,  într-o unitate administrativ-militară a Imperiului Otoman, au fost păstrate, în general, realităţi din vremea anterioară cuceririi. Se ştie, de pildă, că, din raţiuni de eficienţă şi funcţionalitate, otomanii au avut tendinţa să adopte nu numai împărţirea administrativ-teritorială existentă la data cuceririi, ci şi hotarele administrative din teritoriile ocupate, impuse în bună parte de constantele mediului geografic. Această tendinţă s-a manifestat mai ales în cazul unităţilor administrativ-militare otomane mici, de tipul nahiy (district, plasă). Din acest punct de vedere, constituirea vilayetului Timişoara confirmă, în anumite cazuri, o asemenea ipoteză. Cercetările întreprinse până acum asupra registrului de recensământ întocmit în 1579 pentru sandjakul Timişoara probează această coincidenţă pentru o serie de districte şi comitate, care nu s-au aflat în regiuni de frontieră. Este vorba în primul rând de districtele româneşti (districtus volahales) Tverd = nahiya Ferdia, Mănăştiur = nahiya Monostor şi Sugya = nahiya Şuydîya, de fostul comitat Keve transformat în nahiya Pančova, de fostul comitat Horom, care a devenit nahiya Moldava (Moldova). Fostul comitat Caraş pare să fi fost contopit cu o parte din Horom şi împărţit în nahiye, care sugerează respectarea vechilor districte: Bocşa = Bojça, Caraşova = Kîraşova ve Bîtîlnîk, Şumig = Şemlit”[72]. Am reprodus lungul citat pentru a înfăţişa o imagine concludentă, cuprinzătoare a structurii vialayetului Timişoarei, în a cărui împărţire administrativă s-au păstrat vechile structuri districtuale româneşti. Fără îndoială că reprezentanţii comunităţilor româneşti – foştii cnezi şi obercnezi – au fost folosiţi, în continuare, ca verigi de legătură între locuitorii autohtoni şi administraţia otomană, îndeosebi pentru strângerea dărilor şi pentru rezolvarea unor conflicte de natură juridică.

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

NOTE

[1] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, Banatul Medieval, în „Analele Banatului”, vol. V, Timişoara,  1998, p. 182.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 183.

[4] Geografia României, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 398-399.

[5] Ibidem, p. 459-460.

[6] Ibidem, p.542-543.

[7] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 186. Vezi şi Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românescă, Bucureşti, 1965, p. 13-55.

[8] Lămuririle terminologice la Patriciu Drăgălina, Istoria Banatului Severin, vol. I-III, Caransebeş, 1899-1901.

[9] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 187.

[10] Ibidem, p. 188.

[11] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I/2, Bucureşti, 1892, p. 208.

[12] Pesty Frigyes, A Szörényi Bánsag és Szörényi Varmegye története, vol. IV, Budapesta, 1870, p. 71.

[13] Thállóczy Lájos, A Magyarország és Szerbia közti összeköttések óklevéltára 1198-1526, Budapesta, 1907, p. 114.

[14] Nicolaus Olachus, Hungaria, Viena, 1763, p. 73-77.

[15] Marin Popescu Spineni, România în istoria cartografică până la 1600, Bucureşti, 1938, p. 126.

[16] Hatvány Mihály, Magyar történelmi okmánytár a Brusseli országos levéltár és a Burgundi könyvtár, II, Budapesta, 1859, p. 261.

[17] Marin Popescu Spineni, op. cit., p. 80.

[18] Călători străini despre  Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 361.

[19] Ibidem, vol. III, Bucureşti, 1975, p. 101. Vezi şi Ioan-Aurel Pop, Judecăţi după „dreptul Ţării Româneşti” în Banat în jurul anului 1500, în volumul  Vilaietul Timişoarei (450 de ani de la întemeierea paşalâcului) 1552-2002 (redactor responsabil prof. univ. dr. Doina Benea),  Timişoara, 2002, p. 27-33.

[20] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 187.

[21] I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, I, Timişoara, 1980, p.149.

[22] Ibidem, p. 153.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 203.

[25] Ioan Bogdan, Despre cnejii români, în „Analele Academiei Române”, Memoriile secţiunii istorice, tom XXVII, nr.2, Bucureşti, 1903, p. 19.

[26] Despre statutul general al cnezilor în Ţările Române, vezi Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 36-57 (capitolul  Statutul social-economic şi juridic al cnezilor din Ţările Române în secolele XIV-XVI).

[27] Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc (ediţie de Şerban Papacostea), Bucureşti, 1984, p. 405-406. Pentru o interpretare recentă, mai largă, vezi şi Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Bucureşti, 1999, p. 12-23.   

[28] I.G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I. Faptele ungurilor, Bucureşti, 1934.

[29] Ediţia critică a lui Radu Constantinescu: Gerard din CenadArmonia lumii sau tălmăcire a cântării celor trei cuconi către Insigrim Dascălul, Bucureşti, 1984.

[30] *** Istoria românilor, vol. III, Genezele româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 237.

[31] Vezi Adrian Bejan, Banatul în secolele IV-XII. Continuitatea daco-romană, etnogeneza românească şi începuturile feudalismului în sud-vestul Daciei Traiane, Timişoara, 1995, p. 104-131; Nicolae Edroiu, Procesul de constituire a formaţiunilor statale pe teritoriul României (sec. VIII-XI), Cluj-Napoca, 1999, p. 78-82; 149-153; Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, 2003, p. 147-169; Idem, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997, p. 115-134;       

[32] Vezi nota 29.

[33] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 190.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, p. 191. Pentru impactul organizării comitatelor regale asupra cnezilor, vezi Avram Andea, Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică (1718), Reşiţa, 1996, p.55-71.    

[37] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 191.

[38] Ibidem, p. 192.

[39] Ibidem, p. 193.

[40] Ibidem.

[41] Pesty Frigyes, Krassó vármegye története, vol. III, Budapesta, 1884, p. 92.

[42] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., I/2, p. 218-228.

[43] Ortvay Tivadar, Oklevélek Temes vármegye és Temesvár város története, I, Bratislava, 1896, p. 333.

[44] Nicolae Tomiciu, Districtele valahice privilegiate, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an VI, nr. 24, Timişoara,octombrie-decembrie  1938, p. 600.

[45] Ştefan Pascu, Voivodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972, p. 211-212.

[46] Marius Bizerea, Constantin Rudneanu, Consideraţiuni istorico-geografice asupra districtului autonom al Caransebeşului în Evul Mediu, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. I, Timişoara, 1969, p. 9.

[47] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 207.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ştefan Manciulea, Aşezările româneşti din Ungaria şi Transilvania, Blaj, 1941, p. 3.

[51] Csánki Dezsö, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, vol. II, Budapesta, 1894, p. 51.

[52] Iosif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1973, p. 47.

[53] Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 74.

[54] George Popoviciu, Istoria Românilor Bănăţeni, Lugoj, 1904, p. 189-194 şi cu date noi, Gheorghe Vinulescu, Privilegiile românilor din cele opt districte bănăţene, în volumul Fraţilor Alexandru şi Ioan  Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936, p. 869-876 şi Gheorghe Cotoşman, Privilegiile românilor în cadrul districtelor valahe privilegiate, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an XIII, Timişoara, septembrie-decembrie 1944, p. 367-390.

[55] Karácsony János, Kik volták es mikor jöltek hazainkban a böszörmények vagy ismaeliták, Budapesta, 1913, p. 81.

[56] Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, Secolele XI-XIII, vol. II, Bucureşti, 1952, p. 81.

[57] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 200.

[58] Ivič Alexa, Istoria Srba u Ugarskoj (1459-1690), Zagreb, 1914; Petre Nemoianu, Sârbii şi Banatul, Craiova, 1930.

[59] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 200-201.

[60] A. Bitay, Gheorghe Buitul, în „Daco-romania”, III, Cluj, 1923 şi G. Schwandtner, Scriptores rerum Hungaricanum, Pars Prima, Tyrnavia, 1765, p. 650, cf. Doru Radosav, Cultură şi umanism în Banat. Secolul XVII, Timişoara, 2003, p. 53.

[61] Doru Radosav, op. cit., p. 53.

[62] Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1909, p. 93.

[63] Doru Radosav, op. cit., p. 55. Pentru detalii speciale despre înnobilare şi confesiune în lumea medievală românească din Banat, vezi recenta lucrare a Ligiei Boldea, Nobilimea românească din Banat în secolele XIV-XVI (origine, statut, studiu genealogic), Reşiţa, 2002, p. 129-156.

[64] Ligia Boldea, op.cit., p. 157-330.

[65] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 202.

[66] Referitor la districtele bănăţene, există un vechi interes istoriografic – de pe la mijlocul secolului al XIX-lea –, iar în secolul XX s-a constituit o foarte bogată bibliografie, din care menţionăm o serie de lucrări reprezentative: Viorel Achim, O instituţie românească în Banatul medieval: adunările obşteşti din districte, în „Revista de istorie”, tom 41, Bucureşti, 1988, p. 191-203; Idem, Consideraţii asupra componenţei adunărilor obşteşti ale districtului Caransebeş în secolul al XV-lea, în „Banatica” IX, Reşiţa, 1987, p. 371-378; Dinu C. Arion, Cnejii (chinezii) români. Contribuţii la studiul lor, Timişoara, 1938; Marius Bizerea, Constantin Rudneanu, Consideraţiuni istorico-geografice asupra districtului autonom al Caransebeşului în Evul Mediu, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. I, Timişoara, 1969, p. 7-22; Gheorghe Ciulei, Autonomia juridică a românilor din Banat în Evul Mediu, în „Banatica”, vol. V, Reşiţa, 1979, p. 284-287; Gheorghe Cotoşman, Privilegiile românilor din cadrul districtelor valahe privilegiate, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, anul XIII, Timişoara  septembrie-dececembrie 1944, p. 367-390. Idem, Privilegiile românilor în cadrul districtelor bănăţene. Nobili şi chenezi români şi bănăţeni, Timişoara, 1944; Idem, Districtele valahe bănăţene (cinci sute de ani de la confirmarea autonomiei lor), în „Mitropolia Banatului”, an VII, nr. 10-12, Timişoara, 1957, p. 79-119; Idem, Districtele valachice bănăţene. a) Chenejii români bănăţeni, în „Mitropolia Banatului”, an VIII, nr. 1-3, Timişoara, 1958, p. 84-89; Costin Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului până la mijlocul secolului al XIV-lea, în „Banatica”, vol. II, Reşiţa, 1973, p. 157-173. Idem, Despre privilegiile Caransebeşului şi Căvăranului în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, an XX, Cluj-Napoca, 1977, p. 303-311; Idem, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului al XIV-lea, în „Banatica”, vol. VIII, Reşiţa, 1979, p. 265-275; Alexandru Horvath, Contribuţii la delimitarea administrativă şi juridică a districtelor Sebeş şi Caran, în „Studii şi comunicări”, Caransebeş, 1977, p. 403-409; Victor Motogna, Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în Evul Mediu. Districtele româneşti, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an XI, Timişoara iulie-august, 1943, p. 3-31; Idem, Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti în Banatul de altădată. Studii istorice, vol. I, Timişoara, 1944, p. 298-307; Idem, Trecutul românilor din Banat în epoca lui Ioan Hunyadi (1437-1457). (Autonomia districtelor românilor din Banat în epoca lui Ioan Huniadi), în „Banatul de altădată. Studii istorice”, vol. I, Timişoara, 1944, p. 565-570; Simion Sam Moldovan, Districtele privilegiate ale valahilor – o metamorfoză a Banatului de la primul Ban Lucaci 1230 până la 1293, în „Calendarul Banatului”, Timişoara, 1930, p. 59-62; Ioachim Miloia, Căvăranul în Evul Mediu (o rectificare istorică), în „Analele Banatului”, an IV, nr. 1, fasc. 8, Timişoara, 1931, p. 33-55; Ioan-Aurel Pop, Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din Transilvania, în veacurile XIV-XV, în „Revista de istorie”, tom XXXIV, nr. 11, Bucureşti, 1981, p. 2097-2110; Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Lugoj, 1941; Nicolae Tomiciu, Capitol introductiv la o viitoare istorie a Banatului Severin, mai precis a celor 8 districte valahice, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an VI, nr. 24, Timişoara, octombrie-decembrie 1938, p. 19-37; Idem, Districtele valahice privilegiate, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an X Timişoara, septembrie-decembrie 1942, p. 595-617; Gheorghe Vinulescu, Privilegiile românilor din cele opt districte bănăţene, în volumul Omagiu fraţilor Alexandru şi Ioan  Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 ani, Bucureşti, 1936, p. 869-876; Iuliu Vuia, Districtus Walachorum, Timişoara, 1930.

[67] Ioan Haţegan, Lucia Savulov, op. cit., p. 197 şi în continuare (p. 198-199) demonstraţiile de statistică demografică, primele de acest gen în istoriografia românească referitoare la Evul Mediu al Banatului.

[68] Ibidem, p. 198-199.

[69] Ibidem, p. 199.

[70] Vezi însă, în istoriografia maghiară, excelenta lucrare a lui Engel Pál despre situaţia demografică a Banatului sub dominaţia otomană.

[71] Cristina Feneşan, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Timişoara, 2004, p. 43.

[72] Ibidem, p. 36-37.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)