Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!
Tratamentul nu constă numai în remedierea sechelelor ci, în combinaţie cu metode traditionale si moderne din domeniul fizioterapiei, chiropatiei,naturologiei,medicina quantică,etc. permite să se acţioneaze cu precizie, încercându-se în primul rând să se înlăture „rădăcinile răului iniţial”, care stau la baza/originea problemei, nu să se efectueze doar un tratament simptomatic. Scopul nu este doar calmarea durerilor, ci combaterea cauzei care provoacă durerea, înlăturarea ei definitivă.

 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

Călugăreni - Mari victorii ale oștilor române conduse de Mihai Viteazul (13/23 august 1595) - Aniversare 420

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu, Timișoara

 

Speriat de amploarea pe care o luaseră acţiunile militare întreprinse împotriva Imperiului Otoman de către domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul[1] şi aliaţii săi (domnul Moldovei, Aron Tiranul[2] şi principele Transilvaniei, Sigismund Báthory[3]) în toamna anului 1594, iarna anilor 1594-1595 şi în primăvara lui 1595[4] (făcând referire „la ampla acțiune de dimensiuni strategice desfășurată în iarna anilor 1594-1595, până în primăvara lui 1595”[5] de oastea română condusă de Mihai Viteazul, marele nostru cărturar și revoluționar pașoptist Nicolae Bălcescu consemna în Istoria sa, dedicată românilor și bravului lor voievod, că „privind în totul această campanie, imaginația este izbită de atâtea îndrăznețe întreprinderi săvârșite, ca într-un vârtej de vitejie, de un popor setos de libertate”[6]),  padişahul Mahomed al III-lea[7] (tatăl acestuia, Murad al III-lea, proclamase deja, la 8/18[8] noiembrie 1594, „războiul sfânt” împotriva nesupuşilor „bei” ai Ţărilor Române)[9] îi porunceşte marelui vizir Ferhad Pașa[10] în 14/24 mai 1595[11], „să nimicească oștile române și să transforme Moldova și Muntenia (Țara Românească – n.n.T.C.) în simple vilaiete ( sau pașalâcuri, adică provincii otomane – n.n.T.C.), la Iași și București fiind numiți anticipat beilerbei (guvernatori – n.n.T.C.)”[12]. Prin urmare seraskierul (comandantul) otoman inițiază o rapidă şi masivă concentrare de forţe militare la Adrianopol în vederea declanșării unei puternice ofensive „atât în Dobrogea, pe direcția Silistra-Chilia, cât și la nord de Dunăre, pe direcția Giurgiu-București[13], urmărind, așadar, să prindă într-un clește strategic frontul românesc și să-l lichideze”[14].

Informat cu privire la impresionantele preparative de război ale turcilor, domnitorul român organizează, în perioada mai-iunie 1595[15], o serie de incursiuni la sud de Dunăre și în Dobrogea, atacând în forță garnizoanele turcești de aici[16]. Astfel „lupte înverșunate s-au desfășurat la Giurgiu, Rusciuk, Turtucaia, Silistra, Babadag, Brăila, Chilia, Tighina, Cetatea Albă și chiar în adâncimea teritoriului inamic, în apropiere de Adrianopol”[17], acțiuni militare menite să îngreuneze concentrarea trupelor otomane şi forţarea fluviului de către acestea[18].

Constatând că „lucrările de construcție a podului otoman peste Dunăre avansaseră”[19] îngrijorător, la finele lunii iunie, tenacele voievod al valahilor de la sud de Carpați va trece iarăși Dunărea, pe neașteptate, atacând cetatea de la Nicopole și nimicind trupele otomane cantonate între zidurile acesteia[20]. În continuare, oștenii săi vor lichida garnizoana turcească de la Rusciuk și vor distruge „podul întins peste fluviu”[21]. În același timp detașamente moldo-ardelene vor întreprinde un atac împotriva forțelor militare navale turcești dunărene (alcătuite din aproximativ 20 de corăbii)[22], iar cete ale marelui ban al Olteniei, Mihalcea, vor incendia localitățile din jurul Vidinului și Vârșețului „înaintând până către râul Sava”[23]. Efectul dezastruos avut de acțiunile executate acum de Mihai Viteazul împotriva otomanilor este relevat foarte clar de învățatul turc Kara Çelebi Zade, care nota în cronica sa că „distrugând toate schelele, orașele și cetățile (turcești – n.n.T.C.) de pe malurile Dunării și ale Mării Negre, el (principele român – n.n.T.C.) a prigonit în toate felurile locuitorii (este vorba, desigur, de cei care alcătuiau armata și populația civilă turcească – n.n.T.C.) de acolo”[24].

Urmărind, pe mai departe, să-și atingă obiectivele pe care și le stabilise pentru „prima fază a planului său de campanie”[25] (și anume să întârzie cât mai mult posibil acțiunile de concentrare a urdiei otomane invadatoare și să împiedice, pe orice cale, tentativele acesteia de a traversa Dunărea)[26], Mihai Viteazul va relua, pe parcursul întregii luni iulie și în primele zile ale lui august 1595, raidurile la sud de bătrânul fluviu[27]. Acestea vor fi foarte dese și executate de mai multe unități militare (având efective numeroase și fiind bine echipate și instruite pentru astfel de acțiuni) ale oștirii sale, unele dintre ele „ajungând până la Sofia”[28]. Prin incursiunile respective românii vor pricinui „pagube însemnate armatei de invazie”[29] și vor stingherii „lucrările de refacere a podului Rusciuk-Giurgiu”[30].

Printr-o scrisoare redactată în București, la 15/25 iulie 1595[31], Mihai Viteazul le aducea la cunoștiință aliaților săi din „Liga Sfântă”[32] (prin intermediul starostelui de Camenița, Ioan Potocki, căruia îi era adresată epistola respectivă)[33] faptul că „se adună acolo (la sud de marele fluviu – n.n.T.C.) păgânii din toate părțile; ei pe partea aceia (pe malul turcesc – n.n.T.C.), iar noi pe partea aceasta (pe malul românesc – n.n.T.C.), și nu facem nimic altceva, numai, zi și noapte, ne batem la Dunăre cu dușmanul și, cel mai târziu peste o săptămână sau două, trebuie să dăm iar cu ei bătălia”[34]. În consecință, viteazul voievod român le cere, de urgență, vecinilor săi creștini, sprijin scriindu-le în continuare că: „De aceea, aș fi bucuros ca și domniile voastre să fie împreună cu noi, căci dacă veți fi, această nădejde am că păgânii vor fi sub picioarele și sub sabia creștinilor, iar dacă nu veți fi, socotește și domnia ta că sunt foarte slab și învăluit”[35]. Mai departe, Mihai Viteazul atrage atenția asupra marelui pericol ce plana asupra tuturor țărilor creștine dacă otomanii reușeau să-l înfrângă, evidențiind, totodată, sacrificiul pe care l-a impus poporului său pentru binele colectiv. Prin urmare, el adaugă în scrisoarea amintită că speră: „Să nu dea Dumnezeu ca acei păgâni să învingă, căci dacă vor învinge, ei după aceea se vor răspândi peste tot, ceea ce arăt domniei tale ca să cugeți. Căci eu n-am avut de la turci nici o greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credința creștinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieții creștini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această țară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creștine”[36]. În încheiere, domnitorul român face iarăși un dramatic apel la conștiința aliaților săi ca să trimită, cât mai grabnic, ajutorul solicitat: „De aceea rog ca să fie chemați creștinii să vie și să fie în ajutorul nostru, căci va fi după voia creștinilor și astfel am nădejde că voi dobândi izbândă. De aceea vă rog din nou ca să nu ne părăsiți, și să nu ne lăsați fără ajutor, pentru că să știi domnia ta că sunteți datori pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos ca să ne ajutați și să veniți pentru mântuirea creștinătății”[37].

Tot mai îngrijorat de iminenta invazie otomană, Mihai Viteazul va solicita, prin intermediul unei solii (în fruntea căreia s-a aflat banul Mihalcea[38]) trimisă la Praga, susținere militară din partea împăratului romano-german, Rudolf al II-lea de Habsburg[39]. Din păcate, în urma demersului său nu va primi decât înflăcărate promisiuni, care nu se vor materializa, însă, în nimic concret[40]. Dezamăgit bravul voievod român ar fi afirmat în aceste împrejurări că „nu e cine să mă ajute, nici loc nu e unde să-mi plec capul”[41].

Deşi suferă grele pierderi, osmanlâii reuşesc, până la urmă, să înfiripe „un cap de pod pe malul românesc la 3 km nord de Giurgiu”[42] şi „la adăpostul acestuia”[43], cu toată dârza opoziţie a oștenilor români, încep construirea unui pod de vase[44], peste care uriaşa armată a sultanului (numărând, după unele izvoare, între 70.000 şi 180.000 de oameni)[45], avându-l în frunte pe marele vizir Sinan Paşa[46], va trece la nord de Dunăre, în  primele zile ale lunii august (4/14 august)[47], cu intenţia declarată de a-l înlătura pe Mihai Viteazul de la domnia „Valahiei Mari” și de a transforma această țară românească în paşalâc[48].

În această situaţie, fiul lui Pătraşcu cel Bun va trece „la îndeplinirea misiunilor prevăzute în faza a doua a planului său de campanie”[49], poruncind pentru aceasta unor detaşamente de cavalerie uşoară să hărţuiască continuu avangarda dușmană, urmărind astfel încetinirea înaintării, scăderea moralului combativ și reducerea potenţialului de luptă al turcilor, dar și obținerea de informații referitoare la manevrele efectuate de inamici şi atragerea acestora într-un loc favorabil românilor, în vederea desfăşurării confruntării decisive[50]. Dintr-o cronică turcească de epocă (care ne „înfățișează modul în care a avut loc înaintarea trupelor otomane, silite să se deplaseze compact, cu puternice detașamente de siguranță, expuse în orice clipă loviturilor detașamentelor de călăreți și de țărani români care le înconjurau”[51]) aflăm că „fiecare mlaștină, fiecare pădure de stejar se umpluse de mii de ghiauri; ei se apropiau de oastea islamică și se învârteau în jurul oștii împărătești”[52]. Referitor la „presiunea continuă la care au fost supuse de către oștenii români forțele marelui vizir în înaintarea lor”[53], dispunem de informații redate, „prin imagini plastice, de o mare expresivitate”[54], de o „altă cronică turcească, scrisă imediat după consumarea evenimentelor”[55] în care este consemnat faptul că „ajungându-se la acel popas, în timp ce o parte a oastei se așează, iar o altă parte încă venea din urmă, unii flintași (de la flintă, armă de foc din acea vreme – n.n.T.C.) de-ai ghiaurilor, ieșind ca mistreții din pădure începură să năvălească și să lupte; în mijlocul oastei se auziră strigăte și răgnete «Vai, au ieșit ghiauri!»; o mulțime de feciori au fost prinși; ca și cum s-ar fi întâmplat cu știința celui de sus, în ceata luptătorilor musulmani căzu deruta oștenilor; li se întunecară mințile; văzând spaima și groaza de nedescris a serdarului (comandantului turc – n.n.T.C.) față de o turmă de mistreți – semne ale rătăcirii – în timp ce îi vânau pe luptători ca leii, corpurile de bătaie rămaseră neputincioase pe loc”[56].

Pentru a face imposibilă punerea în valoare a superiorităţii numerice a invadatorilor, Mihai Viteazul alege cu grijă câmpul de bătaie, într-o zonă mlăştinoasă şi împădurită, cu multe obstacole naturale, de la confluenţa râurilor Neajlov şi Câlniştea, locație situată „pe o direcție secundară de înaintare spre București a trupelor otomane, anume pe varianta cu Hulubești-Călugăreni-Copăceni”[57]. Potrivit izvoarelor istorice „terenul pe care Mihai Viteazul a angajat lupta cu puhoiul otoman era «păduros și mlăștinos (...), o trecătoare împădurită (...), o strâmtoare, având pe de o parte o rovină (loc mlăștinos și împădurit, de pe malurile unui râu – n.n.T.C.), iar pe de alta un râu adânc»[58], unde se puteau adăposti «archebuzieri (oșteni înarmați cu arme de foc – n.n.T.C.), care să macine flancurile coloanei de marș otomane»[59][60].

 Acolo exista doar o singură posibilitate de deplasare şi anume un drum ce străbătea smârcurile şi obligatoriu trecea apa peste un podeţ de lemn[61]. Configuraţia terenului nu permitea turcilor să se desfăşoare, silindu-i să atace în formaţiuni mici, care puteau fi uşor respinse de oştenii lui Mihai[62]. „Retrăgându-se în permanent contact cu inamicul, detașamentele imaintate românești l-au dirijat aici prin neîncetate acțiuni de hărțuire”[63]. La 12/22 august 1595 trupele ce alcătuiau puternica avangardă turcească, ajunse nu departe de Hulubești, vor fi atacate „prin surprindere de o parte a cavaleriei române”[64]. Luați pe neașteptate otomanii vor suferi pierderi însemnate, iar corpul de cavalerie român se va retrage „spre grosul forțelor proprii, spre Călugăreni, atrăgând pe urmele sale oastea dușmană”[65].

În dimineaţa zilei de 13/23 august 1595[66], oastea creştină numărând cca. 16.000 de luptători şi dispunând „de 12 tunuri mari de câmp”[67], era gata să dea piept cu năvălitorii. Genial strateg, domnitorul român va plasa 10.000 de soldaţi, aşezaţi pe două linii, la nord de râu, având în faţă 10 „guri de foc”, cu misiunea de a ţine sub control podul[68]. Comandaţi de căpitanul ardelean Albert Kiraly, ceilalţi 6.000 de ostaşi şi 2 tunuri, constituind rezerva, vor fi amplasaţi la nord-vest de Călugăreni[69].

Bătălia se va derula în trei etape distincte, ea începând în zorii zilei de 13/23 august, printr-un surprinzător atac al călăreţilor munteni, conduşi personal de Mihai Viteazul, ce a aruncat dincolo de Neajlov puternica cavalerie turcă[70]. La ordinul ambiţiosului Sinan, 12.000 de războinici otomani vor contraataca[71]. Lăsată să treacă fragila punte, gruparea inamică este intens bombardată şi apoi atacată cu furie. Având numeroase victime, vrăjmaşii dau înapoi, creştinii înregistrând în această primă fază un real avantaj[72].

Lupta a continuat la amiază, printr-o ofensivă generală pornită de invadatori[73]. În timp ce ienicierii şi azapii, sub comanda personală a lui Sinan Pașa, vor ataca la pod, încercând să forţeze trecerea râului, spahiii, împărţiţi în două coloane, vor executa manevre de învăluire pe la est şi vest, conduși fiind de Satârgi Mehmed Pașa (cel căruia i se oferise conducerea vilaietului ce urma să fie organizat după cucerirea Țării Românești pe teritoriul acesteia) și respectiv Hassan Pașa, beilerbeiul Rumeliei[74]. Deşi, respinge asaltul ienicerilor[75], pentru a evita încercuirea (căci un puternic corp de oaste otoman, alcătuit din spahii, amplasat „pe flancul drept al dispozitivului de luptă turcesc”[76] va reuși „să treacă Neajlovul, printr-un vad, amenințând întreaga aripă stângă și spatele oastei române”[77]) și „de teamă de a nu pierde podul (Mihai – n.n.T.C.), ordonă la ai săi să se retragă; dar în această retragere românii lasă vrăjmașului lor groaznice urme ale morții; totul cădea împrejurul lor (al turcilor – n.n.T.C.), iar românii nu mai văd în prințul lor decât un înger al morții, pe un semizeu; ajunși la pod, Mihai dă ordin să treacă bravii săi, pe când el însuși apără aproape singur podul și nu trece decât cel din urmă pe malul celălalt; și se zice că nu se mai cunoaște o altă bătălie în lume în care cei doi vrăjmași să se fi bătut cu o mai mare ură decât românii și turcii în această vestită bătălie”[78].

 Retragerea se va face spre rezervă, însă datorită „presiunii inamicului și a timpului scurt avut la dispoziție”[79], Mihai este silit să abandoneze cele 10 piese de artilerie[80]. Scăpând de împresurare şi fuzionând cu corpul de oaste comandat de Albert Kiraly, armia română, după lupte grele date lângă satul Călugăreni, va reuși să stopeze tăvălugul islamicilor[81]. Astfel se încheie cea de-a doua fază a teribilei confruntări româno-turce.

Contraatacând în după-amiaza zilei, românii recuperează tunurile capturate de oponent şi cauzează pagube importante acestuia[82]. Cu toată intervenţia directă a lui Sinan Paşa, care însoţit de trupele sale de elită încearcă să redreseze situaţia, cotropitorii sunt înfrânţi[83]. Sub presiunea cetelor românești, musulmanii bat în retragere[84]. Datorită raidului efectuat de căpitanul Cocea, cu 400 de călăreţi olteni, asupra taberei inamicului, ridicată în apropierea localității Hulubești, haosul pune stăpânire pe turci, care încep să părăsească precipitat câmpul de luptă[85]. „În deruta care cuprinsese trupele otomane, valul fugarilor a antrenat și garda”[86] marelui vizir, astfel că „însuși Sinan Pașa căzând de pe cal într-o mlaștină („unde-și pierde ultimii doi dinți, intrați în legendă”[87]) de unde numai cu greu s-a putut salva”[88], fiind ajutat, în ultimul moment, de un slujitor devotat[89].

După cum aflăm dintr-o scrisoare germană contemporană evenimentelor, în această ultimă etapă a bătăliei, bravul prinţ al valahilor sud-carpatini participă direct la luptă: „Principele român, singur îşi face drum printre vrăjmaşi, pe când ostaşii săi îl urmează cu o furie sălbatică (…). O învălmăşeală groaznică se produce şi două paşale cad lovite chiar de principele Mihai[90] (…). Dar printre turci deodată se vesteşte că înapoi prin pădure se aud trâmbiţe şi zgomot de trupe ce sosesc din partea dreaptă. Erau călăreţii români care reuşiseră a trece râul şi străbătând prin pădure se apropiau de turci. Spaima atunci e groaznică printre admiratorii semilunii[91] şi atunci începe o retragere precipitată şi fără ordine, de frică de a nu fi tăiaţi pe la spate”[92].

Ameninţat din flancul drept de spahiii lui Hassan Paşa, Mihai renunţă la hăituirea duşmanilor, pornind în forţă contra trufaşei căpetenii otomane, care (aşa cum aflăm tot de la cronicarul turc Ibrahim Pecevi) care  înspăimântată părăseşte teatrul de operaţiuni şi „…merse de-şi ascunse ruşinea într-un crâng spinos, de unde de-abia în ziua următoare cuteză de a ieşi la ai săi”[93].

La apusul soarelui, ostilităţile se vor încheia cu o deplină victorie din partea valahilor, care le-au pricinuit dușmanilor Crucii însemnate pagube. Referitor la acestea însuși Mihai Viteazul ne informează, peste veacuri, într-o scrisoare adresată împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, că pe lângă 7.000 de războinici musulmani, ce au pierit în această luptă „au mai fost omorâte patru paşale şi șapte sangiaci[94] și am câștigat 15 tunuri și un steag verde al Prorocului (Profetului – n.n.T.C.) lor Mahomed, foarte prețuit de dânși (de turci – n.n.T.C.) și foarte respectat”[95].

Chiar turcii recunoşteau greaua înfrângere suferită de oştirea „stăpânului lumii”, acelaşi Ibrahim Pecevi spunând că urdia otomană „…a fost cuprinsă de o mare spaimă încât nu putea să opună nici o împotrivire”[96]. La rându-i, un alt cronicar otoman şi anume Mustafa Ali, consemna cu amărăciune în lucrarea sa, întitulată Künh-ül ahbar (Esența informațiilor), faptul că: „apoi serdarul unei oştiri să sufere o asemenea umilire, trebuie că mai toţi sunt oameni de nimic; formându-se grămezi de martiri, ce risipire de suflete a fost prin înfrângerea vitejilor în mlaștina aceea!; mai ales la primul atac în mod sigur a fost luat un steag (…); Mihai, pe care ei nu l-au băgat în seamă, răufăcătorul pe care nesocotindu-l om de valoare, l-au privit cu dispreţ, dovedindu-şi arta în ale luptei, a distrus în acest fel merituoasa oaste (turcească – n.n.T.C.)”[97]. Cu îndreptăţită mândrie, marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea: „Puţini câţi am fost, noi am dobândit biruinţa”[98]. Deși victorios, Mihail Viteazul (conștient că nu putea face față covârșitoarei superiorități numerice a invadatorilor turci) decide, după ce se va sfătui, în prealabil, cu principalii comandanți ai oștirii sale (pe care i-a convocat să ia parte la un consiliu de război, imediat după încheierea bătăliei) „să treacă imediat la executarea celei de-a treia faze a planului său de campanie, anume retragerea spre munți și realizarea joncțiunii cu oștile țărilor surori”[99].

Copleşit, deci, de uriașele efective ale duşmanului, Mihai Viteazul se vede, prin urmare, silit să se retragă spre miază-noapte, nu înainte însă de a strica podul și de a executa ingenioase manevre de derutare şi ţinere într-o permanentă tensiune a adversarului (care va rămâne pe câmpul de luptă timp de două zile pentru a-şi reface forţele)[100] până la retragerea, în deplină siguranţă, a trupelor sale prin Copăceni, spre Bucureşti[101]. „Replierea s-a executat noaptea, în condițiile aplicării unei stratageme care a ținut oastea otomană în permanentă stare de veghe de teama unui nou atac. Pentru ca manevra să nu fie sesizată, românii «au aprins focuri (...) și noaptea mânau cu steagurile o cireadă de bivoli cu țipete și zgomote»[102]; de asemenea, au provocat explozii care au produs neliniște în tabăra otomană”[103]. În dimineața zilei următoare (14/24 august 1595), atunci când Sinan Pașa se pregătea să poruncească căpeteniilor din subordinea lui să-și alinieze trupele pentru a porni din nou împotriva „ghiaurilor”, el va constata „că oastea română s-a retras”[104].

Apoi se va îndrepta către munţi, instalându-şi tabăra la Stoeneşti (nu departe de pasul Bran), unde va ocupa o poziţie avantajoasă apărării pe termen lung[105], în aşteptarea unor împrejurări prielnice executării unei contraofensive menită a-i alunga pe invadatori din Ţara Românească.

 Moment de cotitură în războiul dus de Ţările Române la aceea epocă, pentru dobândirea independenţei lor, bătălia de la Călugăreni este considerată de către specialişti printre cele mai mari victorii militare obţinute de oştile române de-a lungul milenarei noastre istorii. Scriind despre această confruntare armată, Nicolae Bălcescu consemna în opera sa că: „Toate operaţiile acestei bătălii dovedesc din partea lui Mihai şi a românilor o artă militară înaintată, care cu tot dreptul poate minuna pe toţi câţi cunosc starea de pruncie în care se afla, în acel timp, această artă în toată Europa”[106], iar Nicolae Iorga considera că măreaţa biruinţă a lui Mihai Viteazul, obţinută asupra turcilor la Călugăreni „a rămas în mintea generaţiilor, îndemn către strălucita ispravă fără chibzuială şi rezerve, exemplu de eroism în sensul «viteazului»”[107].

Considerat în epocă „ca unul dintre cei mai viteji, puternici și înțelepți principi ce trăiesc azi”[108], Mihai Viteazul a făcut ca la Călugăreni românii să scrie „cu sabie și cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor”[109], marele revoluționar pașoptist și istoric, Nicolae Bălcescu, socotind că „în această bătălie, ca în multe altele, nu știu de ce a ne minuna mai mult la acest mare bărbat (Mihai Viteazul – n.n.T.C.), de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat”[110].

 

 Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 

Note:

 

[1] Mihai Viteazul, fiu natural a lui Pătrașcu cel Bun (la rândul său fecior a lui Radu Paisie [domnitor al „Valahiei Mari” între 1535 și 1545 - Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 568] și nepot al lui Radu cel Mare [„gospodar” al statului medieval românesc sud-carpatin între 1495 și 1508 - Ibidem], acesta a cârmuit „Ungrovlahia” din martie 1554 până în 26 decembrie 1557 - Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 455) a fost „mare voievod și domn” al Țării Românești începând, efectiv (fiind investit oficial și numit de sultanul Murad al III-lea [conducător al Imperiului Otoman din 22 decembrie 1574 până în 17 ianuarie 1595 -Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 381] în 2/12 septembrie 1593), din 7/17 octombrie 1593, domnind asupra acesteia, direct sau indirect, până la moartea sa (cu o scurtă întrerupere petrecută între 18/28 noiembrie 1600 și 31 mai/10 iunie 1601, interval în care – înfrânt de oștile polono-moldave, la est și la sud de Carpați, și de cele ale nobilimii maghiare în Transilvania, a fost nevoit să plece în pribegie la Curtea împăratului Sfântului Imperiu Roman de Neam German – tronul Basarabilor va fi ocupat de protejatul lui Jan Zamoyski [cancelarul și marele hatman al Coroanei Poloniei], pretendentul Simion Movilă [frate al lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei între 1595-1600 și din 1600 până în 1606 - Istoria lumii în date, p. 569], ce a stat în scaunul domnesc din București  între 1600-1601; 1601-1602 și în cel de la Iași între 1606 și 1607 [Ibidem, p. 568, 569]), care s-a petrecut, în 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii (Otilia Breban, O scurtă istorie în date a lui Mihai Viteazul, în Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 13, 31, 32-35, 37, 39-41); al Transilvaniei (pe care a condus-o în calitate de locțiitor al împăratului și guvernator general, comandant sau căpitan general al armatei imperiale din comitatele exterioare, principe [ales și recunoscut, ca atare, de Dieta principatului intracarpatic], domn și voievod, crai [echivalent, în cazul de față, cu principe; aici având sensul, neoficial, de rege] și conducător cu titlul de guvernator ereditar din 18/28 octombrie 1599 până în 9/19 august 1601, cu întreruperea cauzată de revolta magnaților unguri, izbucnită în toamna anului 1600, întrerupere ce s-a încheiat odată cu victoria obținută de el, în 24 iulie/3 august 1601, la Guruslău - Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, București, 2001,  p. 317, 352-355) și al Moldovei (între 6/16 mai și mijlocul lui septembrie 1600 - Otilia Breban, op.cit., p. 30-33; Constantin Rezachevici, op.cit., p. 317), fiind „primul dintre voievozii noștri care a izbutit să unească sub un singur sceptru, chiar dacă numai pentru puțin timp, toate cele trei țări românești” (Tiberiu Ciobanu, Mihai Viteazul-Domnul primei Uniri, în Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timișoara, 2000, p. 68).

[2] Aron Tiranul (poreclit și „cel Cumplit”) a fost fiul lui Alexandru Lăpușneanu (fiu natural al lui Bogdan al III-lea cel Orb [voievod al „Valahiei Mici” între 1504 și 1517 - Istoria lumii în date, p. 569] și, prin urmare, nepot al marelui Ștefan, ce a purtat, cu cinste, coroana Mușatinilor între 1457-1504 [Ibidem], acesta a cârmuit „Moldovlahia”  între septembrie 1552-18 noiembrie 1561 și din martie 1564 [numit de sultan în 24 octombrie 1563] până în martie [între 5 și 16] 1568 [Istoria României în date, p. 457, 458]), el domnind asupra Moldovei între septembrie 1591-iunie 1592 și din 14 octombrie (conform altei surse documentare din 18 septembrie [Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 402]) 1592 până în 24 aprilie 1595 (Istoria României în date, p. 458).

[3] Sigismund Báthory, fiu al lui Cristofor Báthory (ce a guvernat Ardealul între 1576 și 27 mai 1681 [Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 414]), el a fost principe al Transilvaniei între 1581-1597; 1598-1599; 1601 și 1601-1602 (Istoria lumii în date, p. 570).

[4] Istoria militară a poporului român, vol III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 143-150. Victoriile obținute de Mihai Viteazul au făcut ca „la începutul anului 1595” (Ibidem, p. 150) să se instaleze „o atmosferă sumbră în capitala Imperiului otoman” (Ibidem). Acum, datorită pierderii „controlului asupra Dunării și a porturilor acesteia” (Ibidem), sistemul de aprovizionare al trupelor turcești din Ungaria devine foarte precar, organizarea sa trecând printr-o perioadă extrem de dificilă, piețele Istanbulului se confruntă cu o acută penurie de alimente (ale căror prețuri cresc alarmant), iar teama de o extindere a mișcărilor de eliberare din Peninsula Balcanică venea să completeze dificultățile create Înaltei Porți de războiul „declanșat de poporul român pentru neatârnare” (Ibidem).

[5] Ibidem.

[6] Nicolae Bălcescu, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, ediția a II-a (îngrijită de Alexandru Odobescu), București, 1887, p. 81.

[7] Mahomed al III-lea a fost sultan al Imperiului Otoman între 27 ianuarie 1595 și 22 decembrie 1603 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 381).

[8] Acolo unde, în textul meu, apar două variante pentru datarea unui eveniment (cum ar fi exemplul de față, adică 8/18 noiembrie 1594), acest lucru îl fac pentru perceperea, la zi, de către cititori a momentului derulării faptelor istorice, fiind vorba despre precizarea atât a datării după stil vechi (calendarul iulian), cât și după stil nou (calendarul gregorian). În continuare vă voi prezenta un scurt istoric al celor două stiluri (calendare) și câteva date tehnice legate de modul de calculare a diferenței temporare dintre acestea în vederea realizării actualizării datărilor. În 4 octombrie 1582 s-a introdus în apusul și centrul Europei, stilul nou s-au calendarul gregorian (numit astfel de la numele inițiatorului reformei respective, Papa de la Roma, Grigore al XIII-lea, cel care a „păstorit”  Biserica Romano-catolică între 1572 și 1585 - Istoria lumii în date, p. 556), calendar pus în concordanță cu anul solar (ce are la bază durata anului tropic, adică 365 de zile, 5 ore, 48 minute și 46 secunde [Dicționar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 300]; erorile comise de-a lungul secolelor din cauza duratei diferite a anului tropical față de de cel prevăzut de calendarul iulian au fost corectate, făcând să-i urmeze imediat după 4 octombrie 1582 data de 14 octombrie 1582; s-a mai stabilit, de asemenea, că vor fi bisecți anii divizibili cu 4 și începutul fiecărui secol dacă este divizibil cu 400; adoptat imediat în țările catolice, calendarul gregorian a fost implementat abia în 1700 de către protestanți și între 1916-1924 de către statele ortodoxe [Enciclopedie de istorie universală, Editura All Educațional, București, 2003, p. 354]). În Țara Românească și în Moldova s-a continuat, însă, utilizarea calendarului iulian (denumit așa de la numele marelui om politic, general, scriitor și orator roman, Caius Iulius Caesar, unul dintre cei mai străluciți strategi ai Antichității [ce a trăit între 100-44 î.Hr. - Dicționar enciclopedic, vol. I p. 366; Enciclopedie de istorie universală, p. 351], cel care, începând cu 1 ianuarie 45 î.Hr., a stabilit, pe baza calculelor astronomului și matematicianului grec Sosigenes din Alexandria [Dicționar enciclopedic, vol. VI, Editura Enciclopedică, București, 2006, p. 485], ca durata anului să fie de 365 de zile și 6 ore [acest calendar a eliminat orice fel de dependență față de calendarul fixat după ciclul lunar și a stabilit că după fiecare 3 ani de 365 de zile trebuie să urmeze un an de 366 de zile - Enciclopedie de istorie universală, p. 354], până la reforma sa, la romani, anul având 355 de zile [Dicționar enciclopedic, vol. I, p. 300]) sau a stilului vechi. Pentru a se obține data corespunzătoare stilului nou trebuie adăugate 10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582-28 februarie 1700 (cum este cazul de față); 11 zile pentru intervalul 1 martie 1700-28 februarie 1800; 12 zile pentru intervalul 1 martie 1800-28 februarie 1900 și 13 zile pentru intervalul 1 martie 1900-1 octombrie 1924 (după alte surse 1919), când am introdus și noi, oficial, stilul nou, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 394).

 

[9] Aurel Decei, Relaţii româno-orientale. Culegere de texte, Editura Științifică și Enciclopedică,  Bucureşti, 1978, p. 224.

[10] Ferhad Pașa a fost mare vizir între 1 august 1591 și 4 aprilie 1592 și din 16 februarie până în 7 iulie 1595 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 385).

[11] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 150.

[12] Mihail Guboglu, Crestomaţie turcă. Izvoare narative privind istoria Europei Orientale şi Centrale (1263-1683), Editura Universității din București, Bucureşti, 1977, p.424; Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. III (întocmit de Mustafa Ali Mehmed), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 12; Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până în 1656, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 273.

[13] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. III, p. 12-13; Radu Constantinescu, Lupta pentru unitate națională a Țărilor Române. 1590-1630. Documente externe, Direcția Generală a Arhivelor Statului, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei R.S.R., București 1981, p. 20-21; Mihail Guboglu, op. cit., p. 424-425.

[14] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 150.

[15] Ibidem, p. 150-151.

[16] Ibidem, p. 151.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem. Preparativele pentru declanșarea unei ample campanii la nord de Dunăre fuseseră deja începute, Ferhad Pașa elaborând un plan strategic care urmărea obținerea unei victorii categorice pe frontul românesc pentru ca mai apoi să-și poată concentra forțele în vederea „reluării ofensivei pe teatrul de intervenții militare din Europa centrală” (Ibidem, p. 150). Astfel , el îl numește, în primăvara anului 1595, pe beilerbeiul Anatoliei (denumire dată Asiei Mici în Antichitate și Evul Mediu, în prezent desemnând, în general, partea asiatică a Turciei - Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oștilor române, Editura Brumar, Timișoara, 1997, p. 101), Lala Mehmed Pașa, drept serdar (denumire generică a comandantului unui corp expediționar otoman - Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p.575), instalându-l la Vidin (Mihail Guboglu, op. cit., p. 423) și însărcinându-l cu supravegherea pregătirilor „de trecere peste Dunăre la Rusciuk, în fața Giurgiului” (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 150). În curând aici sunt aduse numeroase piese de artilerie (cu muniția aferentă) și vor începe „lucrările de construire a unui pod” (Ibidem).               

[19] Ibidem, p. 151.

[20] Radu Constantinescu, op. cit., p. 29-30.

[21] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 152.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. IV (1593-1595), București, 1932, p. 247, 249.

[24] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I (întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Ali Mehmet), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 550.

[25] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 152.

[26] Ibidem, p. 151. „De asemenea, voievodul român a socotit că forțarea Dunării de către adversar trebuie zădărnicită cu orice preț, dar că în niciun caz nu trebuie să angajeze aici bătălia decisivă” (Ibidem).

[27] Ibidem, p. 152.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem. „Liga Sfântă” a fost o alianță antiotomană inițiată, în 1592, de Habsburgi și patronată de Papa de la Roma, Clement al VIII-lea (acesta a „păstorit” creștinătatea catolică între 1592 și 1605 - Istoria lumii în date, p. 556) și care reunea Imperiul Romano-German, Spania, Statul Papal, Veneția și ducatele din nordul Italiei (Toscana, Ferrara și Mantua). La scurt timp la această ligă vor adera și Țările Române (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în  Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, p. 183).

[33] Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. I, Documente externe, Editura Academiei R.S.R., București, 1982, p. 100.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Istoria militară a poporului român, vol. III, p.  152.

[39] Ibidem. Rudolf al II-lea de Habsburg a fost arhiduce al Austriei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German din 12 octombrie 1576 până în 20 ianuarie 1612; rege al Ungariei Apusene și al Croației între 1572-1608; rege al Boemiei între 1576-1611 și principe al Transilvaniei din 1599 până în 1604 (Enciclopedie de istorie universală, p. 1117; Istoria lumii în date, p. 561, 564 și 570).

[40] Istoria militară a poporului român, vol. III, p.  152-153.

[41] Andrei Veress, op. cit., p. 252-256; Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, vol. I, București, 1935, p. 194.

[42] Istoria militară a poporului român, vol. III, p.  153.

[43] Ibidem.

[44] Călători străini despre Ţările Române, vol III, Editura Științifică, Bucureşti, 1971, p. 527. Podul de vase construit acum va fi, conform unui martor ocular pe nume Diego Galan (ce se afla la acea dată în robia turcilor) unul foarte eficient, căci potrivit însemnărilor acestuia „s-a făcut (...) un pod foarte uniform, astfel că nu mai trebuia să sari de pe o luntre pe cealaltă și caii puteau să treacă în siguranță și repede” (Ibidem).

[45] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I, p. 419 şi vol. II (întocmit de Mihail Guboglu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 259; Mihail Guboglu, op. cit., p. 426; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 303; Călători străini deapre Ţările Române, vol. IV, Editura Științifică, Bucureşti, 1972, p. 92; Cronica lui Balthasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie” III, Bucureşti, 1959, p. 67; Doi cântăreţi greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos şi Palamed (ediţie de N. I. Simache şi Tr. Cristescu), Bucureşti, 1943, p. 65.

[46] Sinan Pașa, supranumit „Kodja”, adică, în limba română, „Bătrânul” sau „Venerabilul”, datorită faptului că a murit la o vârstă foarte înaintată (născut în 1506, el se va stinge din viață în 1596, deci la 90 de ani) a fost un mare comandant de oști și om politic otoman. Originar din Albania, el va ajunge de foarte tânăr în corpul de oaste al ienicerilor (elita infanteriei armatei turcești), fiind convertit la mahomedanism. Deosebit de înzestrat din punct de vedere fizic și intelectual Sinan va ajunge, în cele din urmă, să ocupe cea mai înaltă dregătorie din Divanul sultanului, și anume pe cea de mare vizir. Această demnitate o va deține în cinci rânduri, după cum urmează: din 25 august 1580 până în 6 decembrie 1582; din 2 aprilie 1589 până în 1 august 1591; din 28 ianuarie 1593 până în 16 februarie 1595; din 7 iulie până în 19 noiembrie 1595 și din 1 decembrie 1595 până în 3 aprilie 1596 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 384 și 385; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 665).

[47] Otilia Breban, op. cit., p. 16; Istoria României în date, p. 128.

[48] Tiberiu Ciobanu, Douăsprezece povestiri adevărate despre Mihai Viteazul, Editura Eurostampa, Timișoara, 2005, p. 27.

[49] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 153. Faza a doua a planului de campanile, elaborate de Mihai Viteazul, stabilea ca „după pătrunderea în țară a armatei de invazie, având în vedere disproporția de forțe” (Ibidem, p. 151), să aibă loc „o repliere strategic spre zona deluroasă a Carpaților meridionali și concentrarea aici a principalelor forțe a celor trei țări române” (Ibidem). După care, în timpul replierii, trebuia să aibă loc hărțuirea continuă a invadatorilor, iar după slăbirea considerabilă a acestuia urma să li se aplice lovitura finală „printr-o bătălie de amploare în locul dinainte ales de comandamentul român” (Ibidem). Într-un final „după concentrarea forțelor principale, Mihai a preconizat lansarea acțiunii de nimicire a inamicului pătruns pe teritoriul țării și alungarea peste frontieră a rămășițelor acestuia” (Ibidem).

[50] Ibidem, p. 151,153.

[51] Ibidem, p. 153-154.

[52] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 502.

[53] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 154.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 502; Aurel Decei, Izvoare turcești despre Mihai Viteazul, în „Revista arhivelor”, an LII, vol. XXVII, nr. 2, București, 1975, p. 162.

[57] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 154.

[58] Mihail Guboglu, op. cit., p. 427; Documents concerning Romanian History (1427-1601). Collected from the British Archives (Documente referitoare la istoria românilor [1427-1601] culese din arhivele britanice), lucrare editată de E.D. Tappe, Editura Mouton and Co., Londra, Haga, Paris, 1964, p. 91; Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. III, p. 14.

[59] Ibidem.

[60] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 155.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 154.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Otilia Breban, op. cit., p. 16-17.

[67] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 155; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XII, Bucureşti, 1903, p. 81; Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 529.

[68] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 156.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem, p. 157.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem, p. 157-158.

[76] Ibidem, p. 158.

[77] Ibidem.

[78] Constantin Zagoriț, Călugărenii supt o nouă înfățișare, Ploiești, 1940, p.87-88.

[79] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 158.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Tiberiu Ciobanu, Călugăreni, în Victorii celebre ale oștilor române, p. 70.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 158.

[86] Ibidem.

[87] Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1976, p. 79.

[88] Alexandru Randa, Pro Republica Christiana. Die Walachei im „Langen” Türkenkrieg. Der Katholischen Universalmächete (1593-1606), în „Acta Historica”, tomus III, Monachii, 1964, p. 111.

[89] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 158. De fapt Sinan Pașa a fost salvat de „unul dintre vitejii Rumeliei numit Deli Hasan, cunoscut pentru puterea sa” (Cronica lui Ibrahim Pecevi, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, Cronicari și istorici străini. Secolele XVI-XVIII [Texte alese], Editura Academiei R.S.R., București, 1983, p. 206), care „luându-l în spinare l-a scos din mlaștină” (Ibidem).

[90] Un martor la această luptă, Petru Armeanul, a consemnat faptul că Mihai Viteazul ar fi „despicat în două un pașă turc, dintr-o singură lovitură” (Manole Neagoe, op. cit., p. 78).

[91] Semiluna este semnul simbolic al Islamului, reprezentând Luna în faza de creștere (sau a primului pătrar), în formă de „seceră”. Aici cu sensul generic de Imperiul Otoman (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în Douăsprezece povestiri adevărate despre Mihai Viteazul, p. 65).

[92] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, Bucureşti, 1900, p. 486-487; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 158.

[93] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 372; Cronica lui Ibrahim Pecevi, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 73.

[94] Este vorba despre cârmuitorii unor sangeac-uri (sangeac-ul, fiind o diviziune administrativ-teritorială turcească de mărimea unui județ; mai multe sangeac-uri alcătuiau un vilaiet sau pașalâc, adică o mare provincie din componența Imperiului Otoman [Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 614; Tiberiu Ciobanu, Glosar, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 202-203], numiți, de fapt, sangeacbei [Ibidem, p. 203; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 614]). Provine din cuvântul turcesc „sangeak”, care înseamnă „steag, drapel” (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p.202).

[95] Alexandru Randa, op. cit., p. 111.

[96] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 372; Cronica lui Ibrahim Pecevi, în Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, p. 73.

[97] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 372; Mihail Guboglu, op. cit., p. 428.

[98] Nicolae Iorga, op.cit., p. 200; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 161.

[99] Ibidem, p. 162.

[100] Manole Neagoe, op. cit., p. 79.

[101] Ibidem. În retragere, Mihai Viteazul și oastea sa vor trece prin București, iar apoi prin Târgoviște, în ambele reședințe domnești, voievodul român făcând câte un scurt popas, folosit pentru a strânge și încărca în căruțe tot ce era mai valoros (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 162). Așa cum ne informează același Diego Galan, „toate bogățiile și toate lucrurile de preț pe care le avea (Mihai Viteazul – n.n.T.C.), și ceilalți i-au urmat pilda, luând și odoarele bisericești și icoanele de teamă ca turcii să nu se răzbune pe ele (...); dar nu au avut timp de a coborî clopotele bisericilor pe care turcii (atunci când vor ocupa cele două cetăți de scaun ale Țării Românești – n.n.T.C.) le-au încărcat pe galerele lor pentru a face din ele piese de artilerie” (Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 531).

[102] Mihail Guboglu, op. cit., p. 429; Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. III, p. 15; Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 531.

[103] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 162.

[104] Ibidem.

[105] Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 531.

[106] Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul, în Opere, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986, p. 83.

[107] Nicolae Iorga, op.cit., p.204.

[108] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III, p. 532.

[109] Nicolae Bălcescu, op.cit., p. 83.

[110] Ibidem.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)