Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Căluşarii

Julia Maria Cristea - Viena ( copy right )

Redacţia Agero - Copierea neautorizata a acestui articol va fi sancţionată juridic

Impresii si pareri personale in FORUM

                                                                                                                                                                                         

 

Căluşarii - poate cel mai spectaculos şi dinamic dans al folclorului românesc, poartă în el o inepuizabilă, delirantă dezlănţuire de energie umană, în care salturile spectaculoase sugerează levitaţia, sau poate dorinţa omului de a se desprinde de pământ sau de propia lui condiţie, în care furia aprigă a jocului pare că depăşeşte limitele omenescului, dansul fiind parcă o reprezentare frenetică a trăirilor sufleteşti ce îngemănează culmi şi prăbuşiri abisale.

S-au scris sute de pagini despre acest joc răspândit în nordul şi sudul Dunării, la români, aromâni şi meglenoromâni ( I. Ghinoiu) care parcă sugerează dorinţa omului de a înfrunta destinul şi vremelnicia, prin trăirea exacerbată a clipei...un joc ritual, cu caracter exorcist, apotropaic, ce se execută mai ales în Săptămâna Rusaliilor, cu scopul de a se alunga Ielele, sau a contracara efectul lor malefic şi păstrat în timp – dincolo de reprezentarea sa mitică, drept cea mai reprezentativă şi complexă formă a coreografiei populare româneşti.      Denumirea lui este oarecum diferită, în funcţie de regiune – astfel în Oltenia se numeşte Căluş şi Căluşar, în Transilvania – Căluşer, în Moldova şi Banat – Călucean.  

 

Originea ancestrală a dansului

 

Mulţi cercetători români şi străini au căutat de-a lungul timpurilor să dezlege această şarada. S-au scris sute de pagini în acest sens. S-au cercetat arhive, s-au deschis tomuri prăfuite dar...originea exactă a rămas neelucidată., datând probabil din comuna primitivă, iar ipotezele sunt controversate, neajungându-se la un numitor comun în accepţie, ci doar considerându-se că ipotetic, fiecare dintre ele ar fi prezumtiv posibilă. Romulus Vulcănescu sintetizează trei teorii: latină, greacă şi tracă, fiecare la rândul său având aspecte diferite. Redau cât mai succint, dar fiecare ipoteză în parte este fascinantă, deschizând o pagină spre trecutul îndepărtat al moşilor, strămoşilor şi stră-stră-strămoşilor noştrii, pe urmele cărora călcăm, chiar dacă prinşi în iureşul vieţii, nu realizăm acest lucru.

În cadrul teoriei latine există patru ipoteze. Prima presupune originea jocului Căluşarilor în Salile romane - un spectacol coregrafic ritual executat de 12 Salii, preoţi ai zeului Marte şi eroului Hercule, în timpul Idelor din mai. Dansul ritual al Salilor, condus de căpetenia lor Vates ( în româneşte – vătaf) este foarte asemănător Căluşului.  Unii lingvişti consideră termenul căluşar provenit din „Colissali” – cum erau supranumiţi Salii.

A doua ipoteză îmbrăţişată şi de Ion Heliade Rădulescu, este originea sabinică, asemănarea cu jocul alegoric reprezentând răpirea sabinelor de către romanii conduşi de Romulus – fondatorul Romei.

A treia ipoteză consideră originea căluşarilor strâns legată de sărbătoarea Rosaliile, iar dansurile cu arme sunt o formă a cultului soarelui. Şi în sfârşit ultima, consideră originea căluşarilor legată de numele unei societăţi sacre „care joacă un dublu joc: collusium şi collosii, un joc de grup”.

Există două teorii a originii greceşti. Prima consideră căluşarii ca descendenţi ai dansului ritual dedicat Marei Zeiţe Rhea – protectoarea vegetaţiei, executat de  preoţii cretani ai cultului chtonian, denumiţi Curenţi; a doua teorie consideră că are în origini dansul străvechi, magic, al preoţilor  călători denumiţi Agyartay, dedicat lui Demeter - zeiţa fertilităţii.

Referitor la originea tracă a jocului există teoria referitoare la dansul războinic trac executat de către Cabiri sau Dioscuri, dedicat semidivinităţii Pyrrha – zâna pământului roşiatic din care Zeus a făcut pe oameni şi teoria  Colabrismului – un dans solstiţial solar , cu implicaţii rituale ludice, medicale, războinice şi catharice. În acest dans bărbaţii purtau toiege-mastoide care semnificau razele soarelui, toiege transformate mai târziu în mastoide de cai solari. ( R. Vulcănescu – Mitologie română). În sec. V î.e.n. Xenofon în lucrarea sa Anabasis, descrie „Colavrimos” ca un dans trac, războinic.

Ce este interesant, dansul ritual în care caii sunt consideraţi solari, există şi în tradiţia altor popoare europene, cum ar fi Pferd-Ritters la germani, Cheval Japon la francezi, sau Hobby Horse la englezi, «se pare că în acest sens, tradiţia celtică a calului solar s-a extins în întreaga Europă, acolo unde au pătruns ei şi au imprimat o formă de civilizaţie» (R. Vulcănescu) 

            Theodor Speranţia crede că originile trebuiesc căutate în timp, la egipteni. H. B. Oprişan emite teoria descendenţei romane a căluşarilor, DAR cu influenţe dacice. Ovidiu Birlea consideră că în Jocul Caluşarilor sunt ,, contopite doua reprezentari principale: una legata de venerarea Ielelor şi a doua legată de cultul cabalin, respectiv de ,, cultul totemic al calului ". Iar Mircea Eliade vede in jocul Caluşarilor un ritual semnalat la geto – daci, de iniţiere a tinerilor.

           

Documente care atestă dansul

           

Cea mai veche relatare despre Jocul Căluşarilor este atribuită lui Dosza Daniel, care descrie acest dans, făcut la încoronarea principelui Sigismund Báthory în 1599.(Victor Kernbach – Universul mitic al românilor).

Cornel-Dan Nicolae în cartea sa „Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc” citează descrierea ceremoniei din 1599, făcută lângă Alba Iulia, la Piatra Caprei, în care au fost implicaţi şi soldaţii-căluşari din oastea căpitanului Baba Novac, ceremonie de o amploare deosebită la care au participat 100 de căluşari. 

În cartea sa „Descriptio Moldaviae”, principele Moldovei - Dimitrie Cantemir face o descriere mai amănunţită, îmi voi permite să citez mai mult, deoarece nu oricine are norocul ( aşa ca mine)să găsească cartea sau cărţile în care sunt semnalate aceste scrieri: „ Pe lângă aceste feluri de jocuri care se fac la sărbători, este un altul în bună măsură magic, care trebuie să fie alcătuit dintr-un număr nepereche de jucători: şapte, nouă sau unsprezece. Aceştia se numesc căluşari şi se adună o dată pe an îmbrăcaţi în haine femeieşti, poartă pe cap o cunună împletită din frunze de pelin şi smălţată cu fel de fel de flori, îşi prefac glasul ca femeile, ca să nu fie recunoscuţi şi-şi acoperă faţa cu o pânză albă. În mână poartă toţi sabii goale cu care ar străpunge pe loc pe orice om din mulţime care ar îndrăzni să le smulgă acoperământul feţei. Acest drept li l-a dat un străvechi obicei şi în aşa măsură încât pentru asta nici nu pot fi traşi în judecată pentru moarte de om. Conducătorul jocului se numeşte stareţ, al doilea jucător se numeşte primicer şi rostul lui este să întrebe pe stareţ ce fel de jocuri vrea să execute şi să le indice într-ascuns tovarăşilor lui, ca mulţimea să nu audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au mai mult de o sută de ritmuri şi jocuri pe măsura acestora, unele atât de măiestrite, încât cei care joacă par că nu ating pământul, ci zboară prin aer. Astfel timp de zece zile (...) nu-şi găsesc pic de odihnă, ci străbat jucând şi alergând toate oraşele şi satele.În vremea asta nu dorm niciodată decât sub acoperământul unei biserici şi sunt încredinţaţi că dacă ar dormi în altă parte, ar fi pe dată loviţi de iele, pe care ei le numesc Frumoasele. Apoi dacă o ceată de căluşari se întâlneşlte cu alta pe drum, amândouă trebuie să se ia la luptă, învinşii dau drum liber învingătorilor, şi, după ce se încheie învoielile de pace, sunt datori ca timp de nouă ani să se recunoască mai prejos decât cealaltă ceată. Într-o astfel de luptă, dacă cineva a fost ucis, nu se face nici o judecată şi nici nu este cercetat de judecător cine a fost acela. Cel care a fost primit odată într-o astfel de ceată este dator să se ţină de ea, an de an, timp de nouă ani; iar dacă o părăseşte, ei zic că este muncit de duhuri rele şi că este chinuit de Frumoase. Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare pe cel culcat, în sfârşit îi suflă la ureche câteva cuvinte ticluite şi poruncesc bolii să iasă. După ce fac aceasta trei zile, de cele mai multe ori rezultatul răspunde speranţei şi bolile cele mai grele, care multă vreme îşi râseră de meşteşugul celor mai iscusiţi doctori, dispar uşor în acest fel”.

Căluşarii vindecau şi femeile numite „Căderea rusaliilor” care în primele trei zile ale săptămânii Rusaliilor, cădeau într-un fel de transă, un fel de leşin în care aveau calităţi de medium şi se credea că pot să ghicească viitorul. Aceste femei au fost semnalate mai ales pe Valea Timocului, iar manifestarea – medical vorbind, este asemănătoare crizelor de epilepsie, respectiv persoana cade jos, începe să tremure, să se agite, să se lovească cu mâinile, să bolborosească „ într-un limbaj străin”, apoi să cadă într-un leşin adânc, complet inertă. Referitor la funcţiile magice ale jocului Căluşarilor, felul în care se face ritualul exorcizării sau vindecării, materialul este mult prea vast pentru a putea fi expus într-un spaţiu atât de redus.

 

Scenariul ritual al Căluşarilor mitologici

 

Aşa cum arată marele folclorist român, Profesorul Dr. Ion Ghinoiu, acest scenariu cuprinde trei episoade, bine determinate, fiecare cu caracteristicile specifice, făcut într-un anume timp - respectiv: Naşterea Căluşului, Jocul Căluşarilor şi Moartea Căluşului.

 

 Naşterea Căluşului

are loc la Strodul Rusaliilor ( sărbătoare ţinută în miercurea din a patra săptămână de după Paşte, denumită şi Strat de Rusalii, Sfredelul Rusaliilor sau Todorusalii. Este data alcătuirii cetei de căluşari, a steagului, a cioplirii sau dezgropării Ciocului Căluşului, precum şi a depunerii jurământului faţă de conducătorul cetei – Vătaful.

 

Steagul Căluşarilor – este un reprezentant mitic al zeului cabalin - efigia lui. Se alcătuieşte dintr-o prăjină lungă de 4-5m. în vârful căreia se leagă o năframă albă sau roşie (dată înainte de către vrăjitoarea sau vrăjitorul satului), câteva căpăţâni de usturoi, un fir de pelin şi câte un spic de grâu de fiecare jucător, toate sunt legate cu un fir de aţă roşie cu care s-a luat măsura ( înălţimea) vătafului. În Gorj se folosea ca prăjină praporele de la biserică. După confecţionarea steagului, el este sărit ritual ca peste un cal, este pus vertical în mijlocul cercului făcut de Mut cu sabia, apoi în faţa lui se face jurământul. Pe tot timpul căluşarilor, steagul trebuie să stea în poziţie verticală dreaptă, căderea lui fiind de rău augur. Atunci, ori se sparge ceata, ori se repetă ritualul legării steagului şi depunerii jurământului.

 

Ciocul Căluşului -  este un totem al zeului cabalin, considerat demonic, diavolesc, mai temut şi respectat decât crucea creştină ( I. Ghinoiu ) care, doar prin atingere, poate să îmbolnăvească sau să înebunească oamenii. El este sculptat dintr-un lemn răsucit, în diferite forme cum ar fi: cioc şi gât de pasăre, cap şi gât de cal, de lup, de câine sau de om, este învelit într-o blană întoarsă de iepure împreună cu diferite plante de leac precum şi cu măsura luată cu fire de aţă a fiecărui jucător, este confecţionat de noua ceată sau scos din pământ (cel din anul anterior) la Legatul Căluşului şi îngropat într-o adevărată ceremonie funerară la Spartul Căluşului, denumit şi Dezlegarea Steagului sau Veşnica Pomenire. În timpul jocului este purtat în traistă doar de către Mut sau Vătaf şi scos doar din când în când,  sau este pus în faţa lăutarilor sau lângă steagul Căluşului – la loc de cinste.

 

Căluşarii – ceata bărbaţilor care participă pe toată perioada rusaliilor la ceremonialul jocului Căluşarilor. Erau şi sunt aleşi în funcţie de aptitudinile lor, absolut necesare pentru a putea executa un astfel de joc. De regulă numărul lor este impar ( între 5 şi 13) variind în funcţie de zonă sau ceată. După depunerea jurământului, ei  erau consideraţi personaje sacre şi obligaţi să respecte normele şi regulile similare celor ale confreeriilor războinice( G. Niţu), nu aveau voie să aibă relaţii cu femeile „pentru  nu se impurifica sacrul”, umblau doar câte doi, dormeau şi mâncau împreună „pentru a nu fi loviţi de iele”, „niciodată un bărbat îmbrăcat în căluşar şi care a jurat credinţă Zăului său, sau Căluşul, nu apărea solitar în sat sau în afara satului”. ( I. Ghinoiu) Costumul căluşarilor îmbină două culori: albul semnificând puritatea, castitatea, jocul pus în slujba Zeului Luminii şi roşu (brâul, fundele, betele încrucişate pe piept) – împotriva deochiului. Vătaful îi stropea pentru a-i purifica cu „apă de la nouă izvoare, aflate la trei hotare”, pentru a-i imuniza de acţiunea Ielelor le dădea să mestece usturoi cu pelin, lega fiecăruia peste braţe, mai sus de cot câte două rânduri de panglici şi sub genunchi două curele pe care erau înşiraţi zurgălăi”. ( G. Niţu) Fiecare căluşar trebuia să poarte un băţ în mână ( unii afirmă că neapărat de alun – copac considerat din timpul celţilor că ar purta forţe magice, o cracă de alun era instrumentul zânelor, al vrăjitorilor, profeţilor şi căutătorilor de aur, de aceea era folosit în vrăji, farmece diferite, mai ales de dragoste şi păstrat permanent în folclorul românesc ( ex. cântece de dragoste: „ Poruncitu-mi-a mândra / să mă duc până la ea / Duce-m-oi ca un nebun / pe-o frunzuţă de alun” ( Gh. I. Ciauşanu) sau  credinţa că vacile bătute cu băţ de alun dau lapte mai mult). R. Vulcănescu consideră băţul drept „mastoidul calului”, dar şi posibila reprezentare a razelor Soarelui, într-un ancestral cult solar. În cadrul grupului de căluşari era stabilită o ierarhie binedefinită: pe primul loc este personajul Mutul, apoi Vătaful, ajutorul de Vătaf, Stegarul şi ceata căluşarilor subordonată acestora.

 

Depunerea jurământului - Se face la loc de taină, în pădure, în faţa Căluşului ( denumit Zău sau Zeu)având drept martor Zeul Atotputernic Natură, renăscut primăvara la viaţă, aşa precum era ritualul executat în trecutul ancestral de către membrii confreeriilor daco-getice.

             Iată câteva forme de jurământ, în mare măsură practicate şi în zilele noastre  de către căluşari:  „Jur pe Zău ( zeu), pe sufletul moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la deslegarea Steagului”; „ jur că voi sluji Căluşului în credinţă, cinste, supunere şi-n frica lui Dumnezeu !”; „jur în frica lui Dumnezeu că voi asculta întru totul de Vătaf, mă voi supune la tot ce mi se va cere şi nu voi ascunde nimic de ceilalţi”; „jurăm pe Zău, că am respectat Căluşul aşa cum îi este legea!! ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). După depunerea jurământului, căluşarii trebuiau să treacă pe sub Steagul Căluşului, sau o poartă sacră alcătuită din corpul Mutului şi Steag, consideraţi ca doi stâlpi sacrii. Acest moment constituia părăsirea lumii profane şi intrarea în lumea sacrului ( I. Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti)

 

Mutul Căluşului sau Ciocar – este cel mai interesant şi important personaj din alaiul căluşarilor. El joacă rolul Căluşului - zeul protector al cailor, primeşte jurământul de credinţă nu numai al căluşarilor ci şi al Vătafului. Este îmbrăcat în haine peticite, poartă la brâu sau în traistă un falus sculptat din lemn - semn clasic al fertilităţii atât a naturii cât şi a oamenilor. Întreaga sa înfăţişare este deosebită, poartă o mască din piele, sau este mânjit pe faţă, sau poartă barbă de ţap. Poate să facă ce doreşte: să nu asculte de vătaf, să intre şi să iasă când vrea din joc, să-i facă pe ceilalţi dansatori să greşească ca apoi să-i bată cu paloşul pe spate, să sărute fetele şi femeile– singurul lucru care îi este interzis – putând fi pedepsit chiar cu moartea, este să vorbească – nu numai în timpul dansurilor ci pe toată perioada cât funcţionează ceata căluşarilor – „simbolul tăcerii orfice, ca apărătoare a tainelor celor iniţiaţi”.(George Niţu) Mutul are în mână o armă primitivă precum paloş de lemn, arc cu săgeţi, topor, bici sau gârbaci (bici făcut din mai multe curele împletite sau din vână din bou, care servea înainte şi ca instrument de tortură) şi o traistă pe umăr în care poartă sculptura totemică cioplită din lemn a Ciocului Căluşului precum şi numeroase plante de leac. Cel care joacă rolul mutului trebuie să fie un foarte bun dansator, acrobat, atlet şi chiar actor desăvârşti, deoarece atribuţiile lui nu sunt uşoare, el face acrobaţii, se urcă pe copaci înalţi, joacă în mâni cu picioarele în sus,  pe acoperişurile caselor sau pe pământ – acrobaţii deosebit de grele care sugerează omnipotenţa personajului divin pe care-l reprezintă. În acest sens el poate căsătorii fetele sau face femeile fertile – doar prin atingerea lor cu falusul, poate vindeca boli, este foarte respectat nu numai în timpul perioadei căluşarilor ci tot timpul anului de către comunitatea sătească.

 

Vătaful – conducătorul cetei căluşarilor, este ales după ce dă un adevărat examen constând din probe deosebit de dificile: cunoaşterea tuturor comenzilor şi dansurilor şi executarea lor cu cea mai mare virtuozitate, „plutirea” în aer realizată în timpul unor anume dansuri, să fie cel mai puternic în lupta dreaptă cu alţi căluşari, măsurarea distanţei până unde se aude comanda lui sau salutul obişnuit – „hălăi şa!” ( I. Ghinoiu) El are atribuţiile de conducător al întregului ceremonial, dar este subordonat Mutului.

 

Dansurile Căluşarilor

 

Dimitrie Cantemir, vorbeşte admirativ de peste 100 de jocuri diferite care intrau în repertoriul curent al căluşarilor. Evidenţa lor este mai greu de făcut, de altfel nu cred că este deosebit de interesantă teoretizarea ci acţiunea în sine, care e de-a dreptul „magnetizantă”. Amintesc totuşi câteva dansuri şi practici:                                   

Hora – care evident nu poate să lipsească, ea fiind apanajul cultului solar în dansurile tuturor popoarelor.

Crăiţe În Dolj mai ales Căluşarii îşi începeau repertoriul cu jocul ce purta acest nume. El se făcea în formaţii de doi bărbaţi şi o femeie - crăiţă la mijloc, îmbrăcată în costum cu bete încrucişate pe piept. Crăiţele ca reprezente a  Ielele sau Rusaliile, nu erau trântite la pământ în timpul jocului şi nu aveau acces la tainele căluşarilor.

Floricica din Căluş – este un dans foarte alert, jucat mai ales în Oltenia şi Muntenia.

Figuri de dans asociate calulului Căluşarii în timpul jocului merg la pas, imită tropăitul galopul şi nechezatul calului, fac diferite figuri de acrobaţie care sugerează încălecarea ( Săritul Căluşului) sau potcovirea ( Bătutul la tălpi)

Salturile spectaculoase ce par să imite levitaţia.

Scene războinice  ( războiul) în care mimează lupta cu Rusaliile, care sunt ameninţate cu beţele.

Jucatul copiilor în braţe, sau săritul peste ei, pentru a le alunga bolile.

Irodeasa – este de fapt o invocare mitică a Ielelor, la începutul jocului căluşarilor. Considerată a fi patroana cetei, ea era invocată prin ritualul ciocnirii beţelor şi de ficare dată, după joc, atunci când se aşezau la masă, căluşarii îi făceau ofrande –vărsau pe pământ primul pahar de vin închinat şi aruncau un dumicat de pâine.

Desfăşurarea dansului pentru vindecarea bolnavilor, urmează un adevărat ritual cu semnificaţii simbolice de exorcizare. Iată p descriere a lui Tudor Pamfilie: „ Când ajungeau la casa unui bolnav, acesta era scos afară, aşezat cu faţa în sus, cu capul spre miazăzi ( sau răsărit), aşează lângă el steagul şi o oală nouă din pământ cu apă, de care leagă o aţă roşie şi un pui mic de găină. Dacă, după executarea tuturor melodiilor, bolnavul începe să tremure, e semn că e luat de căluş. Atunci stabilesc o zi în care vor veni să-l scoale din căluş. Ei repetă jocul potrivit de trei ori; atunci este prins şi bolnavul în joc; în acest moment vătaful ia oala de lut şi o aruncă în sus. Când cade, oala se sparge şi puiul rămâne mort. Dacă bolnavul are noroc să se scoale, sar câteva picături de apă pe el; atunci se va ridica şi va fugi după căluşari jucând. Dacă nu are noroc să se scoale, nu-l atinge nici o picătură de apă, înseamnă că e ursit să moară”. Aceasta este citarea doar uneia dintre practici, care îmbracă şi alte forme în funcţie de regiune. Spaţiul nu-mi permite o descriere mai amănunţită Jucătorii posedă vigoarea, rezistenţa, puterea necesară şi măestria deosebită în execuţia mişcărilor, iar alegerea lor de către Vătaf în Ceata Căluşului, le conferă pentru toată viaţa o prestanţă ieşită din comun în comunitatea satului.

 

Dezlegarea Căluşului

 

Este al treilea şi ultimul episod al scenariului tradiţiei căluşarilor, are loc în  Marţea Rusitorilor, numită şi Marţea Ciocului (în Banat), adică în a doua marţi de după Rusalii, când se celebrează moartea şi îngroparea Căluşului – un adevărat ritual funerar  executat după Apusul Soarelui. Urmează apoi Fuga rituală – fiecare căluşar fuge în altă direcţie, ca apoi, când se întâlneşte întâmplător cu alţii, să nu pomenească nimic din tot ce s-a întâmplat ( conform jurământului). Viaţa reintră în făgaşul ei normal, până la următoarele Rusalii, când ciclul este reluat identic.

O bună parte dintre aceste elemente ale scenariului ritual efectuat la naşterea sezonieră a Căluşului sunt încă practicate în sudul României ( Dolj, Olt, Teleorman, Vlaşca, Argeş, Muscel, Vâlcea, Giurgiu, Ilfov). ( I. Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti)

Datina căluşarilor deschide şi închide zilele consacrate Rusaliilor.

            Spectacolul oferit de ei te fascinează şi în acelaşi timp îţi stârneşte o mândrie bine justificată  - că ceva pur românesc, atestat în Europa încă din Evul Mediu ca o adevărată „emblemă” a românilor, ceva ce ţine de fiinţa noastră spirituală, este supracompetitiv în lume, la cele mai ridicate standarduri ale genului. La EXPO 2005 din Japonia, Căluşarii români au făcut furori şi în acelaşi an, renumitul şi inegalabilul joc a fost inclus de UNESCO, alături de alte 43 de datini şi obiceiuri din lumea întreagă, pe lista patrimoniului cultural universal.

 

Am făcut această lungă expunere (totuşi sumară, deoarece subiectul este extraordinar de bogat) pentru ca semnificaţia acestei tradiţii să fie cunoscută de românii răspândiţi în toate colţurile lumii, de copiii lor şi copiii copiiilor lor, pentru ca ea să nu intre în uitare, ci să fie dusă mai departe, ca pe ceva „al nostru”, care ne aparţine, care trebuie respectat aşa cum respectăm memoria părinţilor şi străbunilor noştrii.

 

Indiferent că este joc ritual, magic, exorcizant sau un strălucit reprezentant al coreografiei folclorice româneşti, Căluşarii par într-adevăr că posedă energii psiho-fizice oculte, care le dă puterea să se autodepăşească, trecând aproape peste condiţia umană, ei par posedaţi, pătrunşi de o vitalitate electrizantă, iar gradaţia ascendentă spre acel paroxism care te uimeşte, ce pare aproape imposibil, te face să te gândeşti la cei care în trecut au considerat jocul ca făcând parte din rechizitele satanei.

Sau, aşa cum spune Ion Lăncrănjan în cartea sa „Suferinţele urmaşilor”: „ jocul acesta nu e numai joc, e rugă şi blestem, e un semn pe care îl dăm Soarelui că suntem aicea, pe pământurile noastre”...

 

Julia Maria Cristea - Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)