HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Când revoluţia comunistă își ”devorează” fiii

Nicolae BALINT

 

Silviu Bot și Romeo Dăscălescu...Doi mureşeni ale căror destine au interferat în Târgu-Mureşul primilor ani, de după eliberarea zonei. Amândoi, profesori la fostul Liceu ”Al. Papiu Ilarian”, amândoi membrii ai elitei intelectuale mureşene, angajaţi total, şi având un rol major în instalarea comunismului în acest spaţiu. Doi intelectuali, două destine...şi finaluri de carieră deloc grandioase. Spre sfârşitul vieţii, pierduţi într-o uitare aproape totală. Trăiseră momente de glorie deplină, dar şi momente de cumpănă. Fireşti dealtfel în orice revoluţie, adică acel moment inevitabil în care „revoluţia îşi devorează fiii” sau altfel spus...„maurul îşi făcuse datoria, maurul putea să moară”. Foto:  Colegiul Național ”Alexandru Papiu Ilarian”, în anii 1955-1960, instituție în care au funcționat ca profesori, atât Silviu Bot, cât și Romeo  Dăscălescu.

 

Primul inspector român de după 1945

 

Silviu Bot a fost primul inspector şcolar român numit în fruntea învăţământului din judeţul Mureş după 1945. Până la un punct, numirea lui s-a încadrat în procesul firesc de reinstalare a administraţiei româneşti în teritoriile eliberate de sub dominaţia hortystă maghiară. Până în 1948, când s-a aflat în această funcţie a încercat - şi probabil că în parte a şi reuşit - să facă faţă problemelor complexe cu care se confrunta învăţământul românesc în curs de reinstalare în judeţ. Iniţial membru PSD, ulterior membru PCdR, el a colaborat din plin cu autorităţile comuniste în curs de instalare în anii 1945-1946, dar probabil că ceva din trecutul său îl urmărea în mod nefast. În rapoartele Siguranţei mureşene din anii 1945-1946, era semnalat ca având „atitudini naţionaliste”, un motiv suficient pentru ca mai târziu să fie trecut pe „linie moartă”. Însă la momentul respectiv era un om necesar. În circumstanţe pe care nu am reuşit să le desluşesc pe deplin, a fost nevoit să plece din învăţământ trăind până la sfărşitul vieţii - 1973 - într-un deplin anonimat. Dar cine era Silviu Bot? Născut la Blaj, la data de 20 martie 1910, Silviu Bot a urmat şcoala primară în aceeaşi localitate, loc în care dealtfel în anul 1930, a absolvit şi Şcoala Normală de învăţători. Între 1930-1932 a fost învăţător la Şcoala din Iclod, iar între 1932-1940 la Şcoala din Sânmartin-Ciuc. În urma Dictatului de la Viena din august 1940, a fost nevoit să se refugieze şi s-a înapoiat la Blaj unde a continuat să funcţioneze în învăţământ în perioada 1940-1945. Prin decizia Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 104753 din 1945, Silviu Bot a fost numit inspector şcolar al judeţului Mureş, iar cu decizia nr. 129050 din 1946 a aceluiaşi minister a fost numit delegat al Inspectoratului Şcolar de Circumscripţie al judeţului Cluj, dar a continuat să rămână cu exercitarea atribuţiilor de inspector şcolar în judeţul Mureş, până la sfârşitul anului 1948.

 

Transferul la Targu-Mures şi „lupta de clasă”

 

Numirea lui Silviu Bot în 1945 în funcţia de inspector şcolar al judeţului Mureş a reprezentat în fapt, un moment din cadrul procesului de reinstalare a administraţiei româneşti în teritoriile eliberate. Se cuvine amintit faptul că înainte de a fi numit în funcţia de inspector şcolar Silviu Bot a fost transferat la Târgu-Mureş pe data de 1.09.1945 de la Sânmartin-Ciuc. Acest fapt, ne conduce în mod logic la supoziţia că de la Blaj, în cursul anului 1945 - după ce anterior localitatea Sânmartin-Ciuc a fost eliberată de trupele sovieto-române - Silviu Bot s-a prezentat la fostul loc de muncă, pe care îl părăsise în 1940, în urma Dictatului. Se mai cuvine de asemenea menţionat faptul că în cuprinsul "Tabloului nr. 3 cu posturile de învăţători rămase libere după lucrările de comprimare după noul buget, an şcolar 1947-1948", la poziţia 1 apare menţionat Silviu Bot, funcţionând ca învăţător (cu catedra rezervată) la Şcoala nr. 1 din Târgu-Mureş, iar la poziţia nr. 5, la aceeaşi şcoală, soţia sa Lucreţia Bot. Apariţia la Târgu-Mureş a publicaţiei "Armata Nouă" - publicaţie bilingvă în care avea să scrie la un moment dat şi Nicolae Tăutu, un poet şi prozator de succes, activat în 1949 în armată cu gradul de căpitan - a fost anunţată încă din 1946, de Buletinul Inspectoratului Şcolar al Judeţului Mureş, printr-un ordin semnat chiar de Silviu Bot, inspectorul şcolar general al judeţului. Cei ce scriau în paginile acestor publicaţii erau în general oameni care aveau o oarecare abilitate în ale scrisului, erau combativi şi promovau - e drept, că într-un limbaj de lemn - dar cu consecvenţă "linia partidului", înfierând cu "mânie proletară" orice abateri. În ordinul circular semnat de inspectorul general Silviu Bot, se menţiona: "Cercul Teritorial Mureş, Serviciul Educaţie-Cultură-Propagandă, a luat hotărârea de a scoate un ziar periodic. Ziarul va avea caracter militar, dând lămuriri lumii satelor de noul sens al vieţii, o viaţă democrată şi cinstită, în interior şi o nouă orientare în exterior prin legăturile nezdruncinate şi permanente cu URSS…". Silviu Bot le indica în acelaşi timp cadrelor didactice, să colaboreze cu articole la acest ziar sugerându-le astfel, indirect, dar fără niciun dubiu, noul curs pe care îl lua viaţa politică din România. Implicit, le sugera de fapt acestora, că nu pot fi în afara acestui curs al istoriei.

 

Căderea în anonimat şi uitarea deplină

 

După aproape patru ani în fruntea învăţământului mureşean, prin decizia nr. 176737 din 1948, Silviu Bot a fost rechemat însă la catedră, astfel că între 1948-1951, îl putem regăsi funcţionând în învăţământ, dar nu la locul unde avea rezervată catedra - Şcoala nr. 1 din Târgu-Mureş - ci la Colegiul (pe atunci Şcoala Medie) "Alexandru Papiu Ilarian" din Târgu-Mureş, unde a predat efectiv între anii 1948-1951. Ulterior, nu ştim din ce motive - din proprie iniţiativă sau din motive independente de voinţa lui - Silviu Bot a părăsit învăţământul. Din 1951 şi până în 1973 - anul decesului - a îndeplinit diverse funcţii administrative de mică importanţă, ceea ce sugerează fără putinţă de tăgadă faptul că a fost marginalizat de regimul comunist. Unul din posibilele motive ale îndepărtării sale din funcţia de inspector şcolar general şi ulterior şi de la catedră este posibil să fi fost apartenenţa sa, în trecut, la religia greco-catolică, dar şi naţionalismul său, dealtfel unul moderat, dar necesar la momentul respectiv, dar care nu se împăca cu viziunea partidului în acea epocă. A fost apoi, pe rând, funcţionar la Uniunea Cooperativelor de Consum din Târgu-Mureş (1951-1956), şef serviciu la ILEFOR Târgu-Mureş (1956-1960) şi secretar tehnic al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România, filiala Mureş (1960-1973). A decedat fulgerător pe data de 18 decembrie 1973, la Târnaveni şi a fost înmormântat în cimitirul "Bisericii de piatră" din Târgu-Mureş. Un singur necrolog - dat de Biroul Filialei Judeţene Mureş a Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România - apărut pe data de 20 decembrie 1973 în oficiosul local al PCR, menţiona, referitor la Silviu Bot, citez: "...apicultor cu multă experienţă, a desfăşurat timp de peste un deceniu o deosebită activitate în cadrul Filialei judeţene, contribuind cu multă dragoste şi dăruire la dezvoltarea economică şi organizatorică a judeţului nostru..." Deşi a fost primul inspector român din judeţul Mureş de după revenirea Transilvaniei în hotarele ei fireşti şi a trebuit să facă faţă unor probleme deosebite cu care se confrunta învăţământul local în acel moment (reorganizare, nevoia de spaţii adecvate şi cadre didactice române calificate, campania de alfabetizare, etc.), autorităţile comuniste mureşene din 1973, nu au găsit de cuviinţă, ca la momentul decesului, să amintească măcar printr-un sumar necrolog activitatea depusă de Silviu Bot. Maurul îşi făcuse datoria...maurul putea să moară. Într-un deplin anonimat, am putea spune noi.

                                                                     

Romeo Dascalescu, profesor, director și conferenţiar al partidului

 

Mureşeanul Romeo Dăscălescu, a fost profesor în anii '50 la Colegiul Naţional "Al. Papiu Ilarian" din Târgu-Mureş, dar şi unul dintre studenţii preferaţi ai strălucitului universitar Onisifor Ghibu. Tânărul Romeo Dăscălescu, angajat în acei ani cu toate forţele în "lupta de clasă", a ajuns la un moment dat - indirect e drept - să-şi renege chiar mentorul, iar el, Dăscălescu, mai târziu, în numele aceleiaşi "lupte de clasă" pe care o servise cu devotament, să fie sacrificat. În anii de început ai comunismului în Mureş, referindu-se la profesorul Romeo Dăscălescu, săptămânalul mureşean "Ardealul Nou", din 12 noiembrie 1946, nu mai prididea cu elogiile: "Cel mai tânăr candidat al Blocului (Blocul Partidelor Democratice, dirijat de comunişti - n.a.) şi cel mai tânăr din întreaga ţară, este fiu al oraşului nostru şi a crescut printre noi". Acelaşi ziar, într-un alt număr îi făcea o altă prezentare elogioasă: "La 22 de ani, este director al Şcolii Tehnice Medii, din Reşiţa…Muncitorii îl iubesc şi în februarie 1946 cand direcţiunea reacţionară, sub manevrele lui Titel Petrescu, încearcă să-l concedieze, muncitorii protestează energic, prin manifestaţii uriaşe, în faţa cărora duşmanii şi trădătorii pălesc". Într-un alt context, mai era menţionat şi faptul că Romeo Dăscălescu, fostul elev al Colegiului Naţional "Alexandru Papiu Ilarian", devenit acum profesor la aceeaşi instituţie şcolară, era şi "conferenţiar al Partidului şi lector la şcoala de cadre din oraş", angajat total în munca de lămurire dusă de comunişti pentru câştigarea alegerilor din noiembrie 1946. Mai mult chiar, la respectivele alegeri, apărea pe una din poziţiile eligibile ale listei de candidaţi ai BPD din Mureş.

 

Nevoia unei mărturisiri…şi regăsirea de sine

 

Foto: Onisifor Ghibu, ilustru pedagog și om politic de la început de secol XX, a fost renegat de mureșeanulRomeo Dăscălescu, acesta din urmă angajat total în ”lupta de clasă” în deceniul cinci al secolului trecut"Tânăra speranţă" a comuniştilor mureşeni, Romeo Dăscălescu, nu a avut destinul pe care i-l preziceau cei din jur. În mod inexplicabil, în 1950 - dealtfel nici Romeo Dăscălescu nu ţine după 1989 să explice cauza sau poate, cauzele - a fost exclus din partid şi abia în anul 1964 a fost reabilitat şi reprimit în PCR. În "destinul roşu" al lui Dăscălescu a intervenit însă o nouă şi definitivă "sincopă". În 1982 a fost implicat în afacerea "meditației transcedentale" și trimis la munca de jos ca "muncitor necalificat". Având în urmă o experiență de viață bogată și tumultoasă, după 1989 Romeo Dăscălescu, aflat la o vârstă care-i permitea să privească cu mult mai mult simţ critic spre propriul său trecut, s-a reîntors cu gândul la anii tinereții sale, dar și la profesorul Onisifor Ghibu cel care între 1939-1943 ii fusese mentor și pe care el îl repudiase. "Simt nevoia unei mărturisiri proprii, spunea Dăscălescu referindu-se la Ghibu. Viața lui curată, imaculată, suferințele pe care le-a îndurat cu fruntea sus, în timp ce eu n-am întreprins nimic spre a-l ajuta, mă împing să fac această mărturisire publică…Am fost unul dintre acei studenți cărora Profesorul și întreaga lui familie mi-au deschis ușa casei lăsându-mă să mă bucur de un climat intelectual și afectiv care nu se uită". Mărturisirea și pocăința lui Dăscălescu e făcută probabil pentru copiii familiei Ghibu, dar și pentru o împăcare cu propria sa conștiință. Copiii lui Onisifor Ghibu l-au iertat și acceptat pe Dăscălescu. Mai mult decât atât, i-au permis acestuia să fie unul dintre cei care, după 1989, au valorificat fondul de arhivă lăsat în urma sa de ilustrul pedagog Ghibu. Din partea familiei a fost un gest de iertare și de mare caracter, așa cum probabil ar fi făcut și strălucitul dascăl Ghibu. Iar din partea lui Dăscălescu...cu siguranţă, un gest de împăcare cu sine, adică cu propria sa conştiinţă morală.

 

Pocăința

 

"De atunci, de când intrasem în posesia unui carnet roşu, de dimensiuni mici, producător însă de mari cataclisme interioare, m-am lepădat de Onisifor Ghibu ca Petru de Hristos. Eu nu de trei ori, ci continuu. Nu negându-l, pentru că nimeni nu m-a întrebat despre dânsul, ci pur şi simplu făcându-l uitat, ca şi cum n-ar fi existat pentru mine…Onisifor Ghibu devenise sinonim cu reacţionar, bandit, şovin, antisovietic şi cu toate celelalte rele ale pământului. Eu comunistul, nu mă puteam declara elev, creatură a unui asemenea om…" (Fragment din mărturisirile lui Romeo Dăscălescu exprimate în vol. I din "Onisifor Ghibu - Pagini de jurnal", Editura Albatros, Bucureşti, 1996) Sau o altă mărturisire a lui Dăscălescu: "Pe parcursul atâtor ani, atâtor slalomuri în care fusesem împins, începusem să-mi recapăt vederea limpede, auzul şi conştiinţa morală, degradate în vârtejul ideologic al comunismului. Cu sentimetul de penitenţă, caut să mă reconstitui cu ceea ce a mai rămas în mine imaculat. Cu acest sentiment m-am implicat în acţiunea de repunere în drepturi a lui Onisifor Ghibu. De faptul că viaţa mea s-a consumat, sub aripa ocrotitoare a partidului, ca o păţanie, nu am dreptul de a mă plânge sau de a acuza. Am avut ce-am căutat!" (Fragment din mărturisirile lui Romeo Dăscălescu exprimate în vol. I din "Onisifor Ghibu - Pagini de jurnal", Editura Albatros, 1996)

 

Onisifor Ghibu, o mare conștiință românească și un mare pedagog

 

Născut la data de 31 mai 1883, în comuna Sălişte, judeţul Sibiu, Onisifor Ghibu este considerat unul dintre întemeietorii pedagogiei româneşti. Opera sa cuprinde pedagogie, politică, filosofie, publicistică, memorialistică. Ca întemeietor al pedagogiei româneşti a promovat alături de Simion Mehedinţi, C. Rădulescu Motru şi I. C. Petrescu ideea necesităţii unei educaţii întemeiate pe realităţile specifice poporului român. Între numeroasele sale lucrări foarte multe au ca obiect educaţia poporului român: "Puncte cardinale pentru o concepţie românească a educaţiei", "Despre educaţie", "Din istoria literaturii didactice româneşti". A fost profesor universitar la Cluj şi membru corespondent al Academiei Române. Preocupat de soarta învăţământului românesc a condus imediat dupa 1918 acţiunea de preluare a Universităţii din Cluj de la autorităţile maghiare. În perioada regimului comunist, alături de familia sa, a suferit numeroase persecuţii. A fost epurat din universitate, iar în ziua de 22 martie 1945 a fost arestat şi închis în lagărul de deţinuţi politici de la Caracal unde a rămas 222 zile. S-a stins din viaţă pe 3 octombrie 1972. Profesorul Onisifor Ghibu rămâne, peste timp, un model de moralitate, verticalitate şi conştiinţă românească. Nu şi-a renegat niciodată principiile, chiar dacă în numele lor a ajuns să piardă prieteni şi poziţie socială. Cu întreaga opera interzisă şi fără posibilitatea de a mai desfăşura activităţi publice, dar în aşteptarea unor timpuri mai bune s-a refugiat la masa lui de scris, fiind conştient de faptul că în timpul vieţii nu va mai fi vreodată publicat.

 

Nicolae BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com

 

EXPLICATII  FOTO

                   Foto 1: Colegiul Național ”Alexandru Papiu Ilarian”, în anii 1955-1960, instituție în care au funcționat ca  profesori, atât Silviu Bot, cât și Romeo

                                Dăscălescu

                       Foto 2:  Onisifor Ghibu, ilustru pedagog și om politic de la început de secol XX, a fost renegat de mureșeanulRomeo Dăscălescu, acesta din urmă angajat total în ”lupta de clasă” în deceniul cinci al secolului trecut

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com