HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

ARGUMENTE  PENTRU A  SUSŢINE  CANDIDATURA

LIMBII  ROMÂNE  LA  STATUTUL  DE  UNICA  LIMBA  PANEUROPEANĂ

 

George Liviu Teleoacă

 

Este evident că fiecare epocă are propriile sale imperative. Dacă la începutul secolului XX, adică în epoca lui Nicolae Iorga, am fost chemaţi, să înfăptuim România Mare, astăzi, la începutul secolului XXI suntem chemaţi să părticipăm la înfăptuirea Europei Unite, origanism care nu va putea funcţiona fără o limbă oficială unică. Este poate singurul domeniu în care mai putem avea o contribuţie notabilă şi a nu răspunde matur acestei necesităţi continuând să ne cantonăm într-o expectativă anostă cu ochii după tot felul de încuviinţări şi indulgenţe, înseamnă a ne expune automarginalizării. Cinstit vorbind, trăim într-o lume a competiţiei acerbe, care nu-i mai cruţă, nici pe timizi, nici pe comozi, ca să nu le spunem şi altfel. La urma urmelor şi cultura a devenit o marfă (de un tip special, dar marfă) care trebuie promovată cu curajul convingerilor noastre, după toate regulile de astăzi. Să nu uităm că în cartea sa Previziunile de la Sarajevo apărută cu zece ani în urmă, savantul elveţian Urs Altermat şi-a intitulat capitolul II Bătălia limbilor ca semn că şi în acest domeniu lingvistic competiţia este în plină desfăşurare, aşa că zarurile au fost aruncate. Acesta este şi motivul pentru care ne vom asuma, fără alte întârzieri, responsabilitatea de a promova limba română spre statutul de UNICĂ  LIMBĂ  PAN-EUROPEANĂ. Şi o vom promova cu toată încrederea având în vedere faptul că virtuţile limbii române puse în evidenţă de cercetările ultimilor 25-30 de ani satisfac pe deplin cele două criterii majore cerute de specialiştii străini pentru limba comunitară.

 

Primul este criteriul fonetic -  pe care limba română îl satisface mult mai bine ca orice altă limbă.  Al doilea criteriu promovat mai ales de Umberto Eco prin cele două eseuri ale sale:  Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană. În căutarea limbii perfecte vizează limba cu cea mai bună competenţă generativă, ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, uşor de recunoscut prin regulile de gramatică universală a limbilor, pe care le mai conservă. Or, mai multe grupuri toponimice de vecinătate de pe teritoriul României ilustrează în mod vizibil asemenea reguli de gramatică universală a limbilor, de unde şi dovada că limba română satisface şi cea de a doua condiţie impusă la nivel de principiu pentru limba comunitară. Ca o confirmare directă a faptului că limba română este limba modernă cu cele mai profunde rădăcini în timp, dar şi o limbă care a fost respectată până la divinizare de către civilizaţiile în formare, spiritualitatea valahică din Dacia a fost sacralizată cu 4000 de ani în urmă de panteonul vedic sub forma tandemului de zeităţi Valac-Hilya şi Dakşa, la care se mai adaugă în lexicul lor religios cuvintele de uz comun „valaca, dakşa şi dakişa”. Dacă filologii lumii ar fi conştientizat faptul că numai entităţile de mare prestigiu şi pre-existente panteonului vedic puteau fi venerate şi sacralizate în Vede, n-ar fi ezitat să acorde vechime pre-vedică acestor cuvinte de esenţă valahică, la care se mai adugă alte minimum 300 de cuvinte cara au o aceeaşi formă şi un acelaşi înţeles, atât în limba română, cât şi în limba sanscrită şi ca urmare n-ar fi omis să atribuie limbii române importanţa şi poziţia ce i se cuvin ca depozitară în formă actuală a unor fapte de limbă foarte vechi, ce ajung până la originea reală a graiului uman articulat. Parcă pentru a confirma, odată în plus, importanţa matricială a limbii române, Martin Maiden de la Universitatea Cambridge va afirma în anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat[[1]], „sunt absolut convins că o lingvistică romanică în cadrul căreia nu se află pe primul plan şi limba română este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii române permit romaniştilor să înţeleagă cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice în faza lor arhaică”[[2]]. La concluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adăuga constatarea făcută de mai mulţi cercetători că elemente din substratul românesc prelatin se regăsesc în multe alte limbi zise indo-europene.

 

Pentru o limbă actuală cum este limba română, cu o fostă arie de răspândire mult mai mare decât cea de astăzi, vorbită curent în secolul XIX de la golful Corint până în Bucovina de nord şi din Moravia până dincolo de Bug, marea sa vechime reprezintă înainte de orice o proba de mare stabilitate în timp, o adevărată probă de anduranţă. În plus, şi acest fapt este esenţial, vechimea sa pre-vedică asociază limba română la atotcuprinzătorul sistem de metafore care au generat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderenţe metaforice limba română se află în situaţia de a satisface şi cele patru condiţii preconizate pentru limba comunitară de către Dante Alighieri în „De vulgari eloquentia”. În conformitate cu criteriile marelui florentin, limba română poate fi considerată ilustră, adică purtătoare de lumină chiar prin aceea că vorbitorii ei, numiţi Valac-Hilya în Rig-Veda, au fost desemnaţii literalmente ca purtători de lumină, asemenea celei solare. Este aulică, aşa după cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman care vorbind despre neamul românesc, a consemnat: „Şi ca o complectare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ”[[3]]. Este cardinală fiindcă noi înşine am fost numiţi „Cardines mundi”, iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen[[4]] se reflectă în limbă. Şi este curială după cum s-a constat la încheierea Păcii de la Versaille în anul 1919, când nici unul din participanţii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volume de paremii cât cuprinde marea colecţie realizată de inginerul Iuliu A. Zanne, pentru a conserva şi sub formă scrisă valorile morale şi etice promovate prin graiul viu al neamului românesc numit şi VLAHI. Remarcabilă mai mult ca oricare altă limbă sub aspectul condiţionărilor de ordin principial, limba română manifestă şi celelalte însuşiri necesare unei limbi moderne de largă circulaţie. Astfel:

1. Spre deosebire de limbile zise universale, create în mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validare practică, calităţile şi validitatea limbii române beneficiază de confirmările utilizării sale multimilenare şi pe arii extinse.

2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limba română are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servit ca limbă cultă şi ştiinţifică de circulaţie europeană până în epoca modernă

3. Gramatica limbii române prin complexitate, fineţe şi precizie (cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsită de ambiguităţi, clară şi la obiect, ce nu lasă loc unor interpretări contextuale. Lipsită de această precizie gramaticală, limba engleză utilizează de regulă cu peste 10-12% mai multe cuvinte decât limba română pentru a transmite un acelaşi mesaj.

4. Ca dovadă că va fi adoptată cu uşurinţă de catre toţi cetăţenii Europei Unite, multe din cuvintele sale, inclusiv cele de substrat, se regăsesc în toate limbile vorbite astăzi pe continentul nostru.

5. Limba română va manifesta şi în continuare o deplină rezistenţă la acţiunea tuturor factorilor de uzură entropică datorită legăturii fonetice directe dintre scris şi citit, legătură care va menţine vizibil şi pe mai departe etalonul pronunţiei.

6. Fiindcă este fonetică în proporţie de 99,5%, scrisul şi cititul se învaţă uşor în limba română, aşa după cum recunosc toţi cei veniţi în România.

7. În cadrul bilingvismului menit să înfăptuiască unitatea în diversitate, caracterul profund fonetic al limbii române şi caracteristicile sale matriciale vor menaja în cel mai înalt grad limbile actuale ale Europei.

8. Limba română este izofonică, adică numărul total de consoane dintr-un text este egal cu numărul de vocale ale textului respectiv, ceea ce denotă un raport optim între energia la emisie şi acurateţea percepţiei.

9. Limba română este deosebit de versatilă naturalizând cu uşurinţă orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar apărea ele în lume.

10. Ca păstrătoare a Tradiţiei Primordiale, limba română conduce la criteriile fundamentale de înrudire religioasă pe larga arie cuprinsă între Atlantic şi Oceanul Indian şi ca atare poate fi numită limba Păcii popoarelor.

În încheiere doresc să arăt că accesul fiecărui cetăţean al Europei Unite la libera circulaţie şi accesul la libera informare nu mai pot fi grevate de multele dificultăţi specifice limbilor cu scriere etimologică, dificultăţi atât de greu depăşite chiar şi de elita intelectuală, care reprezintă astăzi doar 3-10%  din populaţie.

Alături de aceste elite care vor continua să înveţe limbi străine, demosul Europei Unite va avea astfel la dispoziţie limba care satisfce la superlativ toate anticipările de principiu formulate pentru limba comunitară.

 

George Liviu Teleoacă     


 

[[1]] Martin Maiden, Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării, Simpozionul Internaţional – Iaşi, 17-18 mai 2002.

[[2]] Martin Maiden, Limba română ocupă un loc central în lingvistica romanică, Convorbiri Literare, Nr.5 (89), mai 2003 p.9-10

[[3]] W. Hoffman, Beschreibung der Erde, Vol. 2, part. 4, p.3074, al. 2

[[4]] Theodor Mommsen, Istoria Romană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 26.

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com