Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Cantemir  în concertul european

Dr. Titus Filipas

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

De la spiritualitatea explozivă, --intelectualistă şi generativă--,  a iconoclasmului, se ajunsese la Constantinopol,  prin politica dinastiei macedonene  iniţiată de bazileul uzurpator Vasile I, educat de bulgari, la  specularea exasperată a binomului antinomic Spirit- Materie.  Tot în acel timp vechi,  binomul maniheist „Bine-Rău”   era fundamentul teologiei  simpliste a catharilor, dupa cum era prezent  şi în  noua şcoala teologică minimalistă bizantină. Fondatorul ei, patriarhul  Mihail Keroularios,   avea  succes imens în Bizanţ numai pentru că exploata priza în mase a noii  variante post-iconoclaste a teologiei --   cu  prezenţa centrală a  distincţiei între Bine şi Rău, la fel ca în fundamentalismul  neoprotestant din America de azi. 

 

Intelectualii români autentici sunt mai  bizantini  decât  doresc ei  să admită. Decelăm un "fir roşu" bizantin pentru binomul antinomic Spirit- Materie, începând   de la  cretanul  Eremia Cacavelas, mentorul lui Dimitrie Cantemir. Eremia Cacavelas  prefaţează  şi  cartea prinţului:  "Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea,  sau Giudeţul sufletului cu trupul" (la Iaşi, în anul Domnului 1698). Din cartea veche a lui  Dimitrie Cantemir,  metoda post-modernă dezghioacă binomul "spirit- materie". Mult după Dimitrie Cantemir, dar într-o continuitate a firului discursiv,  Emil Cioran  şi Vasile Lovinescu ne oferă în secolul XX exemple  quintesenţiale de gândire bizantină. Apoi, ştim că alchimia priveşte  reacţiile chimice tot prin prisma binomului "spirit- materie", şi  putem aserta că din această motivaţie  a scris Vasile Lovinescu pagini de alchimie.

 

Pregătind 'Historia incrementorum atque decrementorum', prinţul Dimitrie Cantemir mai căuta  urmele paşilor împăraţilor latini de Romania la Stambul -  fostul  Constantinopol. Şi mai ales urmele paşilor  împăratului poet Jean de Brienne de Romania, acela care scria versurile: „Ausi com l’unicorne sui”, ce sună pe româneşte: „Sînt precum inorogul”.

Din lectura „Istoriei ieroglifice”  căpătăm certitudinea  că Dimitrie Cantemir se considera,  el însuşi,  „Inorogul”.  Poemul medieval ‚Ainsi que la licorne’ a fost atribuit de către exegeţi şi altor trubaduri.  Lucian Blaga se alătura exegeţilor  convinşi că versurile erau  scrise de  Jean de Brienne din iubirea lui cavalerească  pentru  Blanche de Castille (‚Alba de Castilia’). Lucian Blaga supralicitează cheia de lectură pentru „Istoria  ieroglifică”, atribuindu-i lui  Dimitrie Cantemir supranumele:  „Inorogul alb”. 

 

Recunoaşterea oficială şi acreditarea „Inorogului  alb”  ca  un "Om de ştiinţă"  sunt  legate  de înfiinţarea, de activitatea,  şi de prestigiul Academiei  din Berlin. Crearea acestei instituţii europene se datorează iniţiativei şi  efortului depus de filosoful german  intelectualist Gottfried Wilhelm von Leibniz, cel căruia îi  reuşea acea sinteză grandioasă între „softul aristotelic”  şi „softul cartezian”.

 

Încă din anii 1690, Leibniz adresa prinţului elector de Brandenburg o petiţie   la  chestiunea  sprijinirii oficiale a ştiinţei.  Prinţii  electori germani expuneau şi impuneau  „judecăţi de valoare”   cu ponderea  ierarhiei sociale,  tot cum aveau şi dreptul  de vot la alegerea împăratului Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Prinţul elector de Brandenburg, devenit  regele Frederick I al  Prusiei, hotărăşte în principiu,  la  anul 1700,  să înfiinţeze Societas Regia Scientiarum (Societatea Regală pentru ştiinţe), care  începe  să funcţioneze efectiv abia din anul 1710. 

 

Prinţul cărturar de Romania, --şi era de Romania” căci  se considera el însuşi „Inorogul”--,  era ales în acest club european al marilor intelectuali în  anul 1714. De la acel moment, interesul  personalităţilor Europei  marilor cărturari  se focalizează şi  asupra textelor  lui Dimitrie Cantemir.

 

Chiar dacă principatele modovenesc şi valah zăceau în obscurantism fanariot, ideile lui Cantemir sunt urmărite, subliniate,  dezvoltate în Europa culturală. Urmărirea ideilor lui Dimitrie Cantemir,   întreprinsă de  cărturari de alte neamuri,   constituie dezvoltarea spiritului românesc în veacul fanariot, intrarea spiritului românesc  în universalitatea culturii. Sunt idei ce vor fi urmate şi dincolo de noi, dincolo de timpul nostru, vreau să zic. Şocul  viitorului  care vine, ce va veni,  sparge violent ganga ignoranţei  care ascunde, la noi,  marca  acelei fracţiuni de spirit românesc asimilată şi integrată de  către puternica şi  sublima  instituţie culturală europeană din Epoca Luminilor. Şi  notăm aici nume mari. Certamente un Maupertuis, probabil şi un Condillac, certamente un Turgot,  probabil şi un Jean Jacques Rousseau. Cărturari europeni care îl  urmează  pe Cantemir în urcarea ‚treptei sufite’  de la muzică la psihologie.  Noi nu am  avut, într-o foarte mare măsură, o Epocă a Luminilor în Romania. Din cauza aceasta, intelectualismul desacralizat  al grupului Condillac, Maupertuis, Turgot, Rousseau, un intelectualism asemănător  cu „transcendenţa posibilă”, --fezabilă--,  din isihasm, ar trebui să fie linia directoare a spiritului românesc actual, pentru a se depăşi faimoasa încremenire în proiect când   „trec sutele de ani la-ntâmplare”, cum reflecta  calm mult-chinuitul intelectual legionar Radu Gyr,   în ‚Povestea lui mă ăla!’. Nu facem altceva decât să implementăm  metodologia psihologului social Kurt Lewin (1890 – 1947), specialist în  modurile de  lucru ale  “echipelor  intelectuale”. 

 

Să  mai observ că, la sfârşitul secolului XIX, scriitorul englez  Herbert G. Wells percepe accelerarea  nefirească a evoluţiei vieţii sociale în Imperiul  Britanic, şi scrie în 1896 romanul despre  accelerarea  ştiinţifică a evoluţiei zoologice  de la animal la om  în distopia chemată  'Insula doctorului Moreau' - 'The Island of Doctor Moreau'.   Numele distopiei era, din nou, o punte,  de această dată construită de un autor britanic  modern interesat de comunism (este în general bine ştiut episodul interviului cu Vladimir Ilici Lenin chiar la Kremlin),  către veacul al XVIII-lea franţuzesc. Acel ‘Doctor Moreau' este, aluziv,  Moreau de Maupertuis  care  cugetase, premonitor, despre evoluţia zoologică, în particular  o evoluţie  rapidă ca gândul. Destutt de Tracy găsea cuvenit să integreze omul, iniţial un animal (în acord cu taxonomia lui Aristotel), în Agora oraşului, prin “educaţia ideologică”. Karl Marx va fi literalmente fascinat de această posibilitate, şi se gândeşte că un trib inteligent, «Al treisprezecelea trib », cum îl numea după un veac scriitorul marxist Arthur Koestler,  îl  poate folosi pentru a obţine putere. Mai reţinut,  şi temător de Distopie -  noua “cutie a Pandorei”--, H.G. Wells nu face altceva decât  să accelereze virtual  această evoluţie prin mijlocirea  scenariului sci-fi. Când se va întâlni cu Lenin, amândoi priveau către “Omul Nou”, dar din perspective culturale foarte diferite.

 

 

Condillac şi  Maupertuis erau legaţi instituţional de prinţul cărturar de Romania. Precum Dimitrie Cantemir, Condillac şi  Maupertuis erau academicieni de Berlin,  Maupertuis era chiar un academician locuind  în Berlin.  Trebuie să urmărim  istoria Academiei din Berlin, căci dezvoltarea  spiritului românesc  în secolul XVIII fanariot este condiţionată de viaţa  acestui centru de excelenţă  european care prelucrează şi ideile prinţului de Romania (altă parte va fi asimilată de Rusia, care intelectualiceşte se dorea a fi Romania de Constantinopol).

 

După stingerea vieţii lui Gottfried von Leibniz la 1716, Societas Regia Scientiarum intra într-o zonă fără  dinamismul  intelectual imprimat de promotorul academiei germane de ştiinţe. Iată că în 1740, un tînăr prinţ din familia de Hohenzollern ajunge  pe tronul regatului Prusiei. Regele  Frederick al II-lea (1712–1786), --Friedrich der Grosse--, îşi propune să  revigoreze instituţional ştiinţa germană, numindu-l pe savantul francez Pierre Louis Moreau de Maupertuis (1698-1759) ca preşedinte la Societas Regia Scientiarum,   « horum-harum », excerptul este, cum bine ştiţi,  din Mihai Eminescu, l-am  adăugat din respect pentru studiile clasice, cu multă latină scolastică. Frederick cel Mare nu se implică personal,  la acel moment,   în viaţa academică, fiind  preocupat de  războiul (1740-1748)  pentru succesiunea la tronul Austriei. Pe atunci, Franţa lupta  împotriva Austriei. Maupertuis, el însuşi ofiţer, îl însoţeşte pe Frederick  pe câmpul de  bătălie  de la Mollwitz, din aprilie  1741. Regele Prusiei,  presimţind înfrângerea, părăseşte de timpuriu câmpul de luptă. Maupertuis cade prizonier de război la austrieci. Aceştia, recunoscători prinţului parizian Eugeniu de Savoia care îi salvase de ameninţarea otomană,  îl tratează pe Maupertuis cu extremă curtoazie. Îl  conduc ceremonios la Viena,  unde savantul parizian  poate studia mai de aproape “spiritul turc” în muzică, apoi îl eliberează. După ‘captivitatea de aur’ austriacă, Maupertuis revine în  Berlin. Oraş pe care îl părăseşte curând. Astfel că  sfârşitul lui iunie 1741 îl  găseşte iarăşi  instalat la Paris. Este numit director adjunct la Académie des Sciences, pentru ca în anul următor să devină director plin al acestei academii franceze. Însă abia pe 27 iunie 1743,  Maupertuis este admis ca membru în cea mai onorantă instituţie culturală din Paris: Académie Française.

 

Acum, în locul francezului Maupertuis,  Frederick cel Mare al Prusiei  invită un mare matematician şi om de cultură elveţian, Leonhard Euler (1707-1783),  să conducă  societatea  regală de ştiinţe a Prusiei. Tratatul său de artilerie va fi tradus de Turgot în limba franceză, şi după el va învăţa cadetul şcolii militare din Brienne -- Napoleon  Bonaparte. Atmosfera berlineză ternă îl exasperează pe Euler --  personalitate culturală ce excela în toate ştiinţele, astfel că în 1743 Leonhard Euler înfiinţează, alături de alţi oameni de cultură,  "La Société Littéraire de Berlin". Urmând mai curând modelul saloanelor din Paris,   dedicate totalmente discursivităţii în continuitatea domeniilor culturale.  La 1744, Frederick cel Mare al Prusiei reuneşte cele două societăţi berlineze sub sceptrul său  şi sub numele 'Académie Royale des Sciences et Belles-Lettres de Prusse'. Numele acesta va dura până la anul 1810. Ulterior, instituţia va funcţiona cu  titulatura exprimată în cea mai pură limbă  germană: Königlichen Preußischen Akademie der Wissenschaften zu Berlin.

 

Fiind considerat expert în 'războiul pentru succesiunea Austriei', ofiţerul academician Maupertuis este invitat în 1744 de către tabăra franceză la asediul  orasului Freiburg. După victoria Franţei, pe atunci aliata Prusiei, Maupertuis pleacă să îl întâlnească pe Frederick cel Mare, să-i ducă vestea cea bună. Întrucât Leonhard Euler plecase în Rusia,  pentru a profita de pensia generoasă acordată de Akademiia Nauk  din Sankt Petersburg încă din 1742, Frederick II îl invită iar  pe Maupertuis să conducă Academia din Berlin. Acesta acceptă. Dar în Paris, astronomul  Jacques Cassini (vezi şi capitolul despre familia de astronomi Cassini,  în  cartea noastră 'De la mitul astral la astrofizică') conduce  o campanie virulentă a “societăţii civile”  îndreptată contra lui Maupertuis, pentru excluderea sa din Académie Française. Operaţiune îndeplinită cu succes  în  septembrie  1745.  Eliminarea lui  Maupertuis din Accademia franceză a fost, incontestabil, un succes al “societăţii civile”. A fost realmente şi un succes cultural ? Cred că mai curând a pregătit terenul pentru ghilotinarea savantului  Lavoisier.  Între delaţiunea  “societăţii civile”, şi îmbrăcarea forţată a „cămăşii lui Robespierre”, --cămaşă cu gulerul larg, facilitând dezgolirea gâtului pentru ghilotinare--, nu există  mare deosebire. Liderii de opinie ai “societăţii civile” afirmă sentenţios că luptă pentru “libertăţi”.  Tema libertăţii, --dacă este o temă--, are atâtea perspective, câte feluri de “libertăţi” diferite sunt pe lumea aceasta, miliarde de înlănţuiri ale dorinţelor  în obsesii personale  care par “libertăţi” celui care le  poartă  în creier. Liderii de opinie ai “societăţii civile” luptă  de fapt pentru dreptul de instituţionalizare al obsesiilor  personale.

 

Pentru a  readuce academia berlineză la vechea glorie, Maupertuis studiază memoriile primilor academicieni, inclusiv memoriile scolastice scrise Societăţii regale de către Dimitrie Cantemir. După lectura  textelor unora dintre vechii academicieni,  ce se dovedeşte revigorantă  pentru spiritul său, se  poate constata cum  discursul lui Maupertuis se modifică  radical şi spectaculos. O parte din această modificare a discursului   savantului Maupertuis ne interesează pe noi, românii, aceia care mai credem în ‚protocronism’.

 

Ce-i ‚protocronismul’? Marile culturi europene moderne sunt acelea cărora le-a reuşit racordarea umanistă, adică pe teritoriul unei limbi literare perfecte, între moştenirea culturală antică, elinească, la  cultura renascentistă şi post-renascentistă. Prin ‚doctrina protocronismului’, marele cărturar român Edgar Papu demonstrează convingător faptul că şi în cultura română  racordarea aceasta a fost reuşită. Eu cred în doctrina lui Edgar Papu. Alţii nu cred. Este dreptul lor, pe care nu îndrăznesc  măcar să-l contest. Dar nu prea înţeleg de ce    opun  aceste persoane fizice  "Protocronismului" edgarpapist, ce continuă linia culturală   Cantemir-Văcăreştii-Eminescu, "Sincronismul" promovat de marele cărturar Eugen Lovinescu.  „Să ne desluşim”: „Protocronismul" numeşte o intuiţie privind anvergura sintezei româneşti a culturii europene, iar  "Sincronismul" reprezintă metoda corectă pentru confirmarea "intuiţiei protocroniste". "Protocronismul" şi "Sincronismul" nu aparţin unui binom antinomic, nu sunt subsumate unui maniheism, a vorbi despre conflict între cele două concepte înseamnă că revii fie la ideologia comunistă naţionalistă, fie la ideologia culturală a postului de radio "Europa liberă",  egal de pernicioase  amândouă, vă asigur.

 

În articolul său despre 'Etymologie' din enciclopedia franceză, un  articol inspirat de lectura lui Bonnot de Condillac şi Moreau de Maupertuis,  Anne-Robert-Jacques Turgot afirmă ceva care ne interesează foarte mult, chiar şi acum, deşi este limpede că, datorită vicisitudinilor Istoriei, naţiunea noastră îl citeşte pe Turgot doar cu o foarte,  foarte   mare întârziere  : "În  propăşirea spirituală a omenirii, toate naţiunile pleacă de la acelaşi punct, şi merg către aceeaşi ţintă, urmând mai mult ori mai puţin acelaşi itinerar în Sfera Valorilor, dar în ritmuri proprii şi  diferite. Unele naţiuni întârzie poate prea mult pe acest drum,  după cum  altele avansează  poate prea  repede.  Limbajul unei  naţiuni este într-un foarte mare grad o proiecţie a ideilor asimilate de acea naţiune. Starea limbajului unei naţiuni  este măsura integrală a progresului acelei naţiuni. Şi întrucât limbajul este un  agregat  al  ideilor îmbrăţişate de un popor, el constituie bogăţia culturală quintesenţială pentru  acel  popor."  Ideile dintru început ale textului lui Turgot seamănă cu ideile exprimate la începutul aceluiaşi veac XVIII de cărturarul nostru Dimitrie Cantemir.

 

Mergând pe linia de gândire instituită de filosoful şi pedagogul Condillac în "L'Essai sur l'origine des connaissances humaines" (1746), şi de  savantul Pierre Moreau de Maupertuis în "Réflexions philosophiques sur l'origine des langues et la signification des mots" (1748),   Anne Jacques Robert Turgot releva o dinamică a metaforelor ce evoluează într-un sistem de comunicare socială pe care îl denumeşte "tablature"- "tablatura". În sensul cel mai general dat cu putinţă cuvântului, "tablatura" este un sistem special de notaţie muzicală, asupra ideii în sine va fi lucrat la începutul aceluiaşi veac Dimitrie Cantemir în cartea lui  muzicală  despre ‘tablatură’,   scrisă  în rezonanţă  sufită.

Condillac spusese că limbajul şi gândirea „împărtăşită”  evoluează împreună, şi adăuga că limbajul care marchează ideile „împărtăşite”  pleacă de la strigătele guturale proferate de omul primitiv. Maupertuis foloseşte ideea că notaţiile de gen "tablature" pentru instrumentele cu strune, notaţii relevate de Dimitrie Cantemir în tratatul său de muzică turcă, mergand în siajul abordării sufite a muzicii, care acordă fiecărei note o stare sufletească, sunt marcajele esenţiale ce realizează  corespondenţa cu lumea ideilor.

 

Mult mai târziu, în secolul XX, filosoful român Lucian Blaga va înscrie pe această dinamică a metaforelor, adică pe "tablatura metafizică" propusă de Cantemir şi Turgot, analogia şi  metafora  "spaţiului  mioritic" drept  semnul  distinctiv pentru civilizaţia românească, revenind iarăşi la muzică. Iar Jacques Derrida va reţine din  tot  complexul sufit – semiotic chemat "tablature",  sistemul de semne care certifică veridicul –corespondent al Adevărului--,  fiece semn de veridicitate fiind  "signatură",  influenţa secolului enciclopediştilor, a secolului XVIII, a lui Dimitrie Cantemir, în crearea acestui cuvânt  după cel de a doilea război mondial ! fiind evidentă.

 

Dr. Titus Filipas

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)