Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

CINE ESTE DOMNUL CORNELIU COPOSU
Mihai Rădulescu

Impresii si pareri personale in FORUM

           


Domnule Director,
În virtutea dreptului la replică, vă rog să binevoiţi a publica precizările mele la articolul publicat de domnul Ion Băieşu în Adevărul din 30 ianuarie 1990. Cu mulţumiri.
Am aflat din Dicţionarul de literatură română contemporană (1977) despre domnul Ion Băieşu, fost redactor la Scânteia Tineretului, că a debutat în literatură cu poezia Ileana tractorista, în 1951, şi că a fost serios preocupat de colectivizarea agriculturii. Văd că, de data aceasta, domnia sa se arată preocupat de trecutul meu şi al Partidului Naţional-Ţărănesc. Nu-i voi contesta domnului Băieşu dreptul la opinie.
Voi preciza doar că acest drept democratic obligă la obiectivitate, la informare atentă şi la răspundere, mai ales într-o societate care îşi caută un nou echilibru.
Fiind pus în cauză, mă socotesc dator să-i aduc la cunoştinţă următoarele precizări:
1. În anii când „Arghezi vindea cireşe“, eu nu mă aflam la Paris, ca să beau acolo „cafeluţe cu cornuleţe croissant“, ci mă aflam aici, în ţară, unde ispăşeam, în condiţii infernale, şaptesprezece ani de puşcărie, urmaţi de o deportare în Bărăgan, iar ulterior am fost târât în anchete, însoţite de percheziţii domiciliare, presiuni şi ameninţări. Nu puteam figura, deci, printre „dezertorii politici“, de vreme ce nu am părăsit ţara, din anul 1938! Nu mă număr nici printre cei trimişi de dictatura comunistă în delegaţii prin ţările străine. Nici printre cei care au avut permisiunea de a scrie şi de a publica în presa dictaturii. Numele meu nu a apărut în ziarele comuniste decât împletit cu injurii şi cu epitete de „duşman al comunismului“ şi de „contrarevoluţionar“.
2. Domnul Băieşu, în mod surprinzător, scrie că Iuliu Maniu ar fi declarat în 1918 că Ardealul nu ar trebui să se unească cu Ţara! Nu ştiu de unde a cules domnia sa o asemenea enormitate, pe care nu au îndrăznit să o formuleze nici Roller, nici scribii dirijaţi ai monografiilor istorice tipărite de dictatura comunistă! Cred că domnul Băieşu ar fi trebuit să cunoască, din tot ce s-a scris înainte şi chiar în timpul tiraniei, puţină istorie adevărată, chiar dacă unele capitole ale trecutului apropiat nu s-au predat la „Şcoala de Literatură“! Dacă s-ar fi ostenit să răsfoiască tratatul (tipărit în epoca dictaturii comuniste) scris de academicianul Ştefan Pascu, ar fi aflat că, în iunie 1892, cu prilejul Congresului Studenţilor Români, ţinut la Roman, studentul Iuliu Maniu, trecut clandestin în România liberă, din Transilvania asuprită, a semnat jurământul că îşi va închina viaţa ţelului suprem de a lupta pentru unirea Ardealului cu Ţara. Şi de atunci nu s-a abătut de la acest ţel, moştenit de la generaţiile care s-au stins purtând în suflete chinuite jalea dorului neîmplinit. Pentru realizarea visului de veacuri al naţiunii române oprimate a luptat Maniu în Parlamentul de la Budapesta, a respins orice compromis cu stăpânirea împilatoare, a organizat pe soldaţii români în armata naţională, a decretat că singurul obiectiv al românilor asupriţi este „desfacerea totală“ de imperiul asupritor şi a organizat, în calitate de principal artizan al Unirii, plebiscitul de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Unirea s-a făcut fără condiţii, în entuziasmul delirant al tuturor românilor şi nimeni nu are dreptul să întineze acest eveniment crucial. Observ că, în dorinţa de a injuria, domnul Băieşu îşi insultă şi propriul tată, despre care scrie că era „ţărănist asiduu“. Mă întreb: cum a putut răposatul aderent al lui Maniu să fie devotat unui om care s-ar fi opus la unirea Transilvaniei cu România?
3. Domnul Băieşu mai are un dinte contra expatriaţilor politici, care ar fi revenit „carevasăzicătelea la de-a gata“. Poate că s-au găsit, dintre aceştia, oameni care nu s-au ridicat la înălţimea obligaţiilor patriotice impuse de situaţie, dar a-i situa pe toţi sub nivelul polonezilor şi ungurilor exilaţi şi a-i considera „dezertori politici“ însemnează o dezinformare de rea-credinţă. Se ştie câţi dintre ei au propagat în ţările străine ideea de libertate şi au dus o luptă neostenită împotriva dictaturii comuniste. Mă întreb pentru care motiv au fost aleşi membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor români: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu? Probabil că nu pentru dezertare de la datorie!
4. O propagandă excesivă şi condamnabilă antrenează pe neofiţii democraţiei să lovească în unii adversari politici potenţiali ai confruntării politice în perspectivă. Pentru a distrage atenţia de la adevăraţii oameni cu vocaţie de a îndreptăţi reproşuri, pocăiţi de ultimă oră sau camuflaţi în diferite comitete; pentru a feri de incriminări pe slujitorii dictaturii căzuţi în dizgraţia tiranilor; pentru a acoperi pe cei care şi-au nenorocit palmele în aplauze bezmetice, vendeta opiniei publice trebuie savant îndreptată în alte direcţii. Diversiunea momentului impune să nu se mai caute complicii tiraniei doborâte. Loviturile „democratice“ să se îndrepte spre foştii deţinuţi politici, spre victimele tiraniei, spre cei care îndrăznesc să spună că nu au avut contingenţe cu regimul de opresiune. Domnul Băieşu s-a integrat, din păcate, poate că deliberat, poate că din uşurinţă şi pripeală, în această diversiune.
Aceasta să fie oare menirea unui scriitor?

CORNELIU COPOSU

*
Recitind cele de mai sus, am împăturit ziarul şi l-am depus ceva mai departe de mine. Aveam atâtea alte gazete în jurul meu… îngropat în ele. Hotărâsem să aflu cine este domnul Corneliu Coposu.
Ştiam din închisoare că domnul Corneliu Coposu reprezenta figura luminoasă, rămasă în viaţă la acea vreme, din conducerea partidelor istorice, omul de care erau legate nădejdile de reaşezare a ţării în linişte şi îndreptare spre o civilizaţie reînnoită. Fermitatea şi caracterul său erau speranţa tuturora. Sutele de mii de concetăţeni zvârliţi în hrubele gherlelor aveau convingerea că, dacă îi va fi dat să supravieţuiască detenţiei, contribuţia sa la clădirea unei Românii noi urma să fie de cea mai mare însemnătate. Sănătatea lui, viaţa sa erau cele mai preţioase bunuri ale neamului. Îmi era lăudat, de către colegii mei de puşcărie, îmbătrâniţi îndărătul gratiilor, ca depozitar al întregii istorii moderne a Patriei. De ar fi fost numai atât, şi tot constituia o comoară, într-o epocă a uitării trecutului nostru apropiat şi depărtat, a mistificărilor cele mai revoltătoare, a falsificărilor, a surogatelor preparate în bucătăria plină de otrăvuri a dezinformării. Însă domnul Corneliu Coposu nu reprezenta doar conştiinţa încă pulsând, îndărătnică, de vitalitate, a perioadei interbelice, în pofida torturilor; el era garanţia democraţiei în viitor. Pentru această raţiune nu-şi găsea semenul niciunde pe întinsul dintre fruntariile mărginind românimea. Dacă ieşea nevătămat din iadul unde-l aruncase Securitatea, cu el în frunte socoteam că am fi putut redeveni o prezenţă în Europa şi în lume, am fi putut recâştiga statutul de invidiat dinainte de cel de-al doilea război mondial, când Bucureştii fuseseră socotiţi „micul Paris“, când sărăcimea din Grecia, Turcia, Bulgaria, Elveţia, Germania, ba chiar şi unii răzleţiţi din îndepărtata Franţă imigrau la noi, din ungherele lor europene sărăcite, să se sature cu holdele noastre de aur, în cea mai bogată zonă petrolieră şi auriferă de la Marea Mediterană şi până în Urali.
Ţin minte, din copilărie, că măturătorii de stradă îmbucau pe treptele caselor măsline, brânză telemea, şuncă de Praga şi fumau trabuce; dube aduceau acasă pâinea aburind fierbinte, abia ieşită din cuptoare; negustori pe picior, olteni cu cobiliţa pe umeri îşi strigau marfa pe uliţele mahalalei de unde m-am ridicat şi eu, iar sarcina cărată de ei, printre altele, o constituia zilnic peştele proaspăt; copii de zece ani şedeau pe la colţuri, pe asfaltul călduţ, să vândă câte un coş de portocale sau banane. Ehei…, ce minunăţii de basm în viaţa românilor!…
Pentru a relua ideea, socoteam, în puşcărie, şi continui să socotesc, că numai un politician care a cunoscut cum de a fost România atât de prosperă este capabil să-i redea bunăstarea antebelică. Or, cei care s-au chemat politicieni, în decadenţa mârşavă de după 1945 şi până în zilele noastre, au fost dintre cei care abia au ştiut să se semneze; ori dintre aceia care şi-au luat diplomele în URSS-ul ajuns la sapă de lemn din pricina ignoranţei, deci au învăţat cum se secătuieşte un neam; ori s-au pomădat cu câteva plimbări prin Occident, numite pompos „ studii“, dar scopul cărora ţinea mai curând de spionajul ce constituia vâna noastră cea mai tare. În acest timp, toţi politicienii de înaltă calificare în treburile statului îşi dădeau duhul în închisorile lui Gheorghiu-Dej, la sfatul şi porunca lui Stalin, operaţia de ucidere a lor fiind continuată sub Nicolae Ceauşescu.
Dintre politicienii făuritori ai marilor realizări, puşi în cătuşe şi lanţuri, ştiam încă de când eram închis – şi cu atât mai abitir o ştiu astăzi – că cel mai neînduplecat caracter, hotărârea cea mai de nezdruncinat i-au aparţinut domnului Corneliu Coposu.
De aceea, aveam convingerea şi mă conving tot mai pe deplin: domnul Corneliu Coposu întruchipează speranţa de a ne smulge din mocirla comunismului.

*

Cu prilejul mult-visatei Revoluţii din Decembrie 1989, mă aflam la Târgu-Neamţ. Vuia mărunta urbe de bucurie. Am zărit pe micul ecran grupul triumfător ce a pătruns în Televiziune. Era lăudat cu spor de crainicii oficiali ai „ epocii de aur“ precedente. Am auzit un glas – bine instruit – îndemnând: „Trebuie adus tovarăşul Iliescu!“ Şi am priceput că bătuse ceasul „rotirii de cadre“ obişnuite în fruntea PCR-ului. Culmea este că domnul numit se aburcase în grad, odinioară, pe spinările generaţiei noastre cocârjate, ale generaţiei mele, cu prilejul „curăţirii“ universităţilor de studenţimea care îşi sacrificase viitorul, studenţimea care organizase, în 1956, demonstraţii anticomuniste în toate centrele ţării cu învăţământ superior: un incendiu ce s-a propagat la fel de spontan ca acela: „Azi în Timişoara – mâine-n toată ţara!“ din 1989, dar care a fost înăbuşit în faşă. După arestarea noastră, a fost auzit pentru întâia oară numele domnului Iliescu – care se cocea la umbră –, a fost auzit cu prilejul chemării sale mai sus. Cam pe atunci s-a instalat în CC-ul ce i-a rămas iubit până-n zilele noastre, pe unde a hălăduit şi după mult-cântata sa dizgraţie. Iar când dizgraţia i s-a accentuat, a continuat să pună în practică linia partidului şi a cenzurii, ca director de editură. Câtor români „de rând“, dizgraţiaţi de soartă şi de partid, li s-a încredinţat augusta încredere de a fi directori în domeniul propagandistic, fie el şi tehnic?
Sosit la Televiziune, de la Casa Scânteii sau de acasă, după chemarea insului rămas anonim, domnul Iliescu s-a adresat naţiunii cu expresia cea veche, obişnuită şi odioasă: „Tovarăşi…“ Curând şi-a dat seama că îşi strica scenariul, a renunţat la apelativ; mai mult: şi-a respectat auditorii, calificându-i „domni“. Şi, mult timp de atunci înainte, a adus laude „comunismului cu chip uman“ şi „comunismului luminat“.
L-am mai auzit rostind ceva ce m-a îngrozit. Era emoţionat ca o fată mare când a mărturisit victorios: „Adineauri am stat de vorbă cu tovarăşul Gorbaciov…“
ARE CINEVA NEVOIE SĂ INSIST ASUPRA DETURNĂRII REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989??? Doar aceasta este lecţia lui Lenin, aplicată de el însuşi în 1917 şi pusă în practică şi în România în 1945-1946: a profita de sângele vărsat de alţii.

*

Sătui să ni se spună că Ceauşescu şi-a început cariera politică la 14 ani, ne-a fost dat să constatăm, în plină revoluţie anticomunistă, că domnul acela fusese chemat să se arate pe micul ecran pentru a ne confia că el unul, comunist mai breaz, şi-a început aceeaşi carieră la 12 ani! Ce înduioşător! Am plâns de fericire la pieptul tuturor mamelor care aveau copii în vârstă de 10 ani, în acea clipă dându-mi seama că, dacă intrau pe dată în activitatea de partid, erau meniţi să-i ia locul dumnealui în următoarea schimbare de cadre de conducere… Cât de splendid viitor pregăteşte comunismul „decreţeilor“ săi am aflat plin de părintească mândrie abia tăinuită.
Tineretul însângerat cerea o guvernare responsabilă, care să-l readucă la lumină. I se oferea imaginea unui copil comunist, de 12 ani, asemenea MÂNTUITORULUI nostru, un copil!
Viitorul electorat n-a înţeles un lucru elementar: democraţia nu poate fi recâştigată decât de către democraţi. Nu de către enoriaşii marxism-leninismului, ai proprietăţii de stat şi ai planificării de stat.
Un vechi activist de partid mi-a spus în acele zile de foc şi moarte: „Fac pariu că a venit la Televiziune descinzând de-a dreptul din avionul care-l aducea de la Moscova!…“ Mda, se obişnuise, săracul, să ne vină lumina doar de la Răsărit… Nu cred că nimerise adevărul în literă, dar e lucru cert că-l nimerise în spirit. Nimeni nu-i cunoaşte mai bine pe comunişti, decât comuniştii! Şi-i iubesc doar aceia care n-au apucat să se înfrupte după poftă din prăduirea ţării şi mai nădăjduiesc s-o facă încă.

*

Agentura dezinformării şi-a înzecit eforturile. Trei obiective majore au fost stabilite pentru demonstrat:
1. Revoluţia n-a produs victime între revoluţionari, ci numai dintre cadrele Securităţii şi ale Miliţiei;
2. Luptătorii anticomunişti urmăresc destabilizarea ţării;
3. Românii fugiţi peste hotare, de hienele devoratoare ale României Mari, au revenit să ne cumpere şi să ne vândă ţara!
Aşa sunt prezentaţi şi astăzi luptătorii anticomunişti şi emigranţii, după operaţia de boiangerie pripită. Aşa au fost înfăţişaţi pentru creduli, pentru naivi, pentru victimele şmecheriei oficiale.

*

La acelaşi televizor am văzut cum un tinerel, în pulovăr roşu ca steagul cu secera şi ciocanul, i-a strigat în faţă domnului Coposu, venit să ceară abandonul monopolului puterilor în stat, fără temei confiscate: „Asta-i lovitură de stat!“
Era gălbejit tare şi supărat foarte.
Nu pricepeam pentru ce era atât de furios. Conducerea provizorie nu fusese încă aleasă de către români. Conducerea la care se referea dânsul era absolut ilegitimă, deoarece se proţăpise fără raţiune, nici vot, în faţa camerelor de luat vederi, la Televiziune, invocând revoluţia, după însăşi mărturisirea tinerelului de la balconul CC-ului.
Prea puţini dintre cei telegenici ajung în mod obligatoriu în fruntea statului. Conducerea cea nouă nu era altceva decât ceea ce afirma singură: o „emanaţie“. Ce fel de emanaţie? Există emanaţii de tot neamul: unele propice, altele dăunătoare; unele necesare, altele inutilizabile; unele cu mireasmă plăcută, altele devastatoare. La urma urmelor, s-a întrebat tot omul: în definitiv, ce o fi aceea o „emanaţie“? Cred că este ţâşnirea unor gaze ce nu mai au loc într-o cavitate şi care se eliberează sub formă volatilă. (E cazul să mai umblu şi prin dicţionare. Politica o impune.)

*

Fâsâitul s-a preschimbat în sâsâit, scheunatul în hămăit, geamătul în muget, clămpănitul în duruit, şoapta tăinuită la ureche în răcnet. Şi m-am îngrozit. S-a răspândit, cu mult sârg, în toată ţara, după şabloanele emanărilor – că domnul Corneliu Coposu s-ar fi repezit ca un vultur din înaltul capitalismului occidental (la uşa căruia stăm azi cu mâna întinsă), să înşface şi domnia sa ultima felie din ultimul salam de soia de pe piaţă. Cică ar fi venit pregătit – propaga bârfa fostelor „tovărăşice“ devenite „doamne“ peste noapte – să-şi recupereze averile, să le cuibărească grijuliu între coastele pline de osânză ale capitalismului apusean. „Săracii trăncănitori – mi-am zis –, ce fericiţi sunt că nu şi-au iubit şi ei ţara; că ar fi văzut ce opulenţă le dăruia partidul, după zăbrele!…“
Dorind să-l înţeleg pe domnul Corneliu Coposu, gândul mi-a revenit la cele ce am trăit şi trăim de o bucată de timp ce s-a lungit dincolo de limitele suportării.
Îmi arunc privirile peste un ziar dintre cele ce mă înconjoară. Mintea mea nu poate să înţeleagă cum de este domnul Corneliu Coposu cel mai ponegrit dintre toţi politicienii de astăzi. Găsesc răspunsul degrabă:
„Este o încercare de atragere în mlaştina corupţiei în special a oamenilor care, prin atitudinea lor corectă şi fermă, provoacă ura celor declasaţi. În jungla lipsită de scrupule şi de simţul răspunderii, pe care o traversează ţara noastră, metodele staliniste, practicate împotriva adversarilor politici, sunt la ordinea zilei. Trebuie să mărturisesc că aceste metode, care nu sunt decât o reluare a practicilor comuniste, din deceniile anterevoluţionare, nu mă impresionează şi n-au reuşit să mă intimideze“.
Glasul domnului Coposu nu are egal în demnitate.
Deodată se face lumină în mine. Dacă dintr-un platou montan se avântă spre ceruri o creastă monolitică de granit, care înfruntă înălţimile, lăsând în urmă-i întinderea terenurilor împrejmuitoare ce se târăsc monoton până la capătul zărilor, ea este aceea care va atrage trăsnet după trăsnet, ferind, cu vârfu-i semeţ, de descărcările furiei, câmpiile risipite anost sub tării.
Imaginea îmi este întărită de enumerarea, făcută de domnul Coposu însuşi, a câtorva dintre atitudinile publice ale partidului în fruntea căruia se află:
„Am încercat, din toate puterile noastre, fără rezultat, să determinăm obţinerea unor despăgubiri din partea statului nostru pentru toţi aceia care au fost păgubiţi prin măsurile abuzive ale dictaturii comuniste. N-am reuşit. Am insistat pentru restituirea bunurilor urbane confiscate. N-am reuşit. Am militat de la început pentru unificarea opoziţiei, pentru lupta comună a opoziţiei anticomuniste împotriva puterii politice care a confiscat Revoluţia din România, datorată generaţiei tinere, ce s-a sacrificat pentru a doborî comunismul. Această revoluţie se încearcă să fie transformată ca un fel de revoltă împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Aţi văzut că toate procesele intentate celor responsabili de dezastrul ţării se limitează la epoca lui Ceauşescu. Noi am cerut şi cerem în continuare să se facă procesul comunismului, nu procesul dictatorului. Aşa cum acest criminal a sacrificat mii de vieţi româneşti pentru păstrarea puterii, tot aşa şi dictatura dinaintea lui, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost la fel de vinovată, deoarece a sacrificat în închisori, numai din partidul nostru, peste 280 de mii de deţinuţi politici, din care două treimi şi-au lăsat oasele în temniţele, în lagărele, în minele, în câmpurile de concentrare comuniste. Printre cei care s-au făcut vinovaţi de crimele acestea, îi găsim pe unii care apar şi astăzi ca reprezentanţi ai puterii politice, lucru care este de neimaginat pentru o ţară civilizată care are conştiinţa răspunderii faptelor din trecut. Atitudinea noastră faţă de puterea politică este categorică. În urma hotărârii unanime a Comitetului de conducere al partidului nostru, s-a stabilit: nici un fel de colaborare cu Frontul Salvării Naţionale. Am discutat vreme de două luni şi mai bine cu ceilalţi reprezentanţi ai opoziţiei, din care unii erau dispuşi să facă unele compromisuri, să accepte anumite oferte de colaborare. Am susţinut cu fermitate teza că, atâta vreme cât există un guvern iresponsabil, incapabil să facă faţă obligaţiilor economice, politice, sociale şi morale ale ţării, guvern care a dat faliment, care îşi demonstrează el singur incapacitatea, noi nu putem să sprijinim şi să legitimăm abuzurile sale. De aceea, suntem împotriva oricărei colaborări. Suntem disponibili pentru o alternativă de guvernare fără FSN. Afirmaţia care s-a făcut, că acest guvern, care ne conduce astăzi, cuprinde un mănunchi de unicate de cea mai înaltă valoare profesională, este gratuită. Mai sunt mii de oameni la fel sau mai capabili decât cei aleşi în guvern, ca să conducă şi să soluţioneze problemele economice. Avem, în toate domeniile de manifestare a vieţii publice româneşti, oameni mult mai capabili decât cei care formează echipa guvernamentală. Lozinca ce s-a lansat, că nu există alternativă, este o gogoriţă, o calomnie la adresa poporului român, care jigneşte însăşi capacitatea sa de a produce elemente capabile să-şi asume răspunderile politice şi economice în ţara noastră. Am refuzat şi invitaţiile de dialog făcute de preşedintele ţării. Nu avem ce să dialogăm. Categoric. Singura soluţie pentru ieşirea din impas este demisia guvernului şi dizolvarea Parlamentului“.
Că domnul Corneliu Coposu nu urmăreşte nici cel mai mărunt câştig personal, nici cea mai nesemnificativă adulare, o dovedeşte faptul că nu a candidat la alegerile de preşedinte al ţării. Poate că mizeria foametei, a frigului, a suferinţelor şi umilinţelor fără număr, a încercărilor fizice şi morale, a sărăciei, a tuturor chinurilor imaginabile suportate pe parcursul unei jumătăţi de veac, l-ar fi destinat pentru acest rol. A mâncat şi dânsul, ca noi toţi, „salamul de soia“ devenit legendar, însă, spre deosebire de alţii, s-a ciocnit de cele mai cumplite revărsări ale furiei antiumane născocite pentru adversarii politici potenţiali. În faţa spectrului şomajului ce ne bântuia existenţele, în faţa reducerii capacităţii noastre de producţie şi a degradării capacităţii noastre de consum sub orice limită, ţara avea nevoie de un om pregătit, prin biografia şi competenţa lui, pentru a stimula râvna unei naţii în agonie de a se mai ridica o dată şi de a triumfa. Conjuraţia impostorilor s-a agăţat însă de toate posturile de conducere, de la cele mai înalte până la cele mai mărunte, în dorinţa de a huzuri şi de a împila, prin mijlocirea corupţiei, a dezorganizării, a destabilizării, a diversiunii, a instigării la ură şi la confruntări artificial propulsate între categorii sociale, etnice şi confesionale.
Domnul Corneliu Coposu, atât de calomniat, denigrat de agenţii puterii politice, nu a fost nomenclaturist, nici emigrant revenit în ţară după Revoluţie, nici proprietar, nici latifundiar, nici bogătaş. Cum prea bine a spus-o singur: „N-am avut nici o sfoară de pământ“… Nici casă în proprietate, nici automobil.
ŞI TOTUŞI, DOMNUL CORNELIU COPOSU A REFUZAT SĂ CANDIDEZE!

*

Încet-încet, fără să ne dăm seama, am ajuns să discutăm rezultatele alegerilor de la 20 mai 1990. Partidul Naţional-Ţărănesc – Creştin şi Democrat s-a confruntat cu o interdicţie pe toate planurile de a-şi face cunoscută doctrina şi strategia politică, socială, economică înainte de înfăţişarea electoratului la urne. Această interdicţie, dacă nu s-a manifestat formal, s-a dovedit o realitate prin reducerea timpului necesar luării de contact cu telespectatorii, într-o proporţie penibilă în raport cu partidul ce deţinea puterea. Presa PNŢ-CD era returnată din provincie aşa cum fusese expediată, prin coordonarea serviciilor poştale şi, în unele cazuri, de transport. Victimă a calomnierilor, această mare forţă a democraţiei a pierdut parţial încrederea unora dintre cei dezinformaţi. Atacarea şi distrugerea sediilor a condus la retragerea din partid a unui număr de entuziaşti intimidaţi. La acestea s-a adăugat falsificarea alegerilor care, de altfel, a devenit inutilă, ea deformând în mod ridicol rezultatele.
Este impresionantă declaraţia preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat, în legătură cu aceasta:
„Veleitarii care conduc ţara, nemulţumiţi de procentul uriaş de adeziuni pe care l-am avut, infirmat prin falsificarea alegerilor din 20 mai, au urmărit anihilarea noastră. Într-o discuţie pe care am avut-o cu domnii Iliescu şi Roman, le-am spus: «Bine, domnilor, dacă contaţi pe 80% din ţară, ce vă deranjează cele trei procente pe care le-aţi îngăduit, prin falsificarea electorală, pentru partidul nostru? Vă temeţi de asta?» Realitatea este că ei nu contează pe adeziunea maselor şi îşi dau seama că principalul obstacol în calea perfectării unei dictaturi cripto-comuniste este partidul nostru, de aceea toată campania electorală a fost împotriva noastră“ – după cum scrie domnul Corneliu Coposu.
Dincolo de toţi aceşti factori trebuie căutat factorul psihologic.
Într-una dintre conferinţele sale electorale televizate, domnul Iliescu a amintit membrilor de partid că numărul lor este de 4.000.000.
Şi, pe căi voalate, şi-a dezvăluit simpatia pentru ei, măcar prin aceea că nimeni nu l-a văzut arzându-şi carnetul roşu în faţa poporului. Cele patru milioane de cetăţeni or fi având familii. Astfel, masa lor s-ar dubla, s-ar tripla. În definitiv, se poate mări cifra, până la a acoperi întreaga populaţie a ţării, inclusiv pruncii de la sân şi bătrânii din azile. Toţi membrii de partid din marea şi mica nomenclatură şi din rândurile organelor de represiune, cărora li se adaugă armata imensă a „turnătorilor“ oficiali şi voluntari, şi-au creat o vastă reţea de „clienţi“ (în înţelesul lumii romane), de îndatoraţi pentru slujbe, viză de paşaport, carne fără coadă, salvarea de la puşcărie a unui hoţ, rudă apropiată etc. etc.
Cine se îndoieşte de succesul mafiei comuniste în România?
Prima reacţie faţă de această concluzie logică este că nici măcar nu merită ridicat un deget pentru înfăptuirea unei democratizări a relaţiilor existente între astfel de oameni. Să se exploateze unii pe ceilalţi în continuare! Să se chinuiască între ei! Să se aservească unii pe alţii la nesfârşit şi să-şi vândă celor puternici, o dată cu conştiinţa, propriii lor copii!
Probabil că aşa au gândit participanţii înspăimântător de numeroşi la valul nestăvilit de emigrare de după Revoluţie. N-au mai crezut în capacitatea ţării noastre de a-şi recupera ţinuta umană.
Dar a accepta, cu braţele încrucişate, sinuciderea unui neam echivalează cu sinuciderea ta personală. Şi toţi aceia care luptă astăzi pentru reintrarea în normal a vieţii publice româneşti au ales jertfa de sine, dintr-un cutremurător sentiment patriotic, în continuarea sacrificiilor strămoşilor şi pentru urmaşii care aşteaptă la porţile vieţii.
Este aceasta o atitudine lipsită de realism? Nici vorbă! Am mai spus-o: nimeni nu se teme mai mult de comunişti decât comuniştii. Fiecare fost membru de partid are rude ce depind de atitudinea lui. Fiecare se teme pentru pâinea copiilor, fraţilor verilor, nepoţilor. Se teme să nu fie acuzat pentru calitatea sa de fost comunist, deşi în forul său lăuntric e primul care să acuze comunismul. E un simţământ dintre cele mai aberante, însă e absolut firesc, atunci când ai făptuit împotriva conştiinţei tale, ceea ce trezeşte complexul afectiv al vinovăţiei, deşi aproape integral cei 4.000.000 nu s-au făcut vinovaţi de altceva decât de teamă, spaima ce continuă să le dirijeze fiece gest, care le autopedepseşte orice ridicare necenzurată a frunţii, care le dictează să rămână sclavii foştilor lor tirani cu insigna schimbată.
Într-una dintre gazetele la al căror maldăr recurg mereu pentru a cunoaşte cugetarea domnului Corneliu Coposu, citesc înscris, cu o sobră fermitate obiectivă, gândul său în privinţa acestor fraţi ai noştri, care nu izbutesc să se regăsească pe ei înşişi, care au început prin a accepta să fie invadaţi de otrava temerii şi nu mai pot să se desprindă din narcoza ei.
„Noi am afirmat şi ne menţinem punctul de vedere că suntem categoric împotriva comunismului. Această atitudine a fost interpretată, de către oameni mai puţin informaţi, ca o atitudine împotriva comuniştilor. Nu avem nimic de împărţit cu foştii membri ai PCR. Am comentat şi chiar am arătat că, din sondajele pe care le-am făcut, adeziunea la PCR şi obligaţia unora de a plăti cotizaţii şi de a deţine un carnet nu a fost fructul unei orientări ideologice, ci au fost tendinţe de prezervare a situaţiei profesionale sau fructe ale unor presiuni exercitate de familie, de societate, de locul de muncă şi chiar de organele represive. Nu socotim această înscriere în partid ca un capitis diminutio al celor care au acceptat-o, dar nu au desfăşurat activitate politică propriu-zisă în cadrele partidului. Nu le facem acestora un reproş; dimpotrivă, am primit foşti membri de partid în partidul nostru. Sigur că altfel îi privim pe cei care au făcut parte din nomenclatură, care s-au pretat la crime, la abuzuri împotriva poporului. Nici cu aceştia noi nu avem nimic de împărţit, ci lăsăm justiţia să se pronunţe asupra activităţii lor. Sigur că acţiunea de dezinformare a prins, mai cu seamă pentru că oamenii, complet rupţi de realităţile politice, sunt timoraţi şi îşi tem situaţia şi viitorul. Noi am fost arătaţi, în mod deliberat, ca oameni care vor exercita acţiuni de răzbunare împotriva foştilor membri de partid. Sigur că este vorba de o calomnie. Noi avem toate principiile născute din doctrina moralei creştine. În calitatea asta, nu putem fi răzbunători şi nu putem urmări oameni care au fost adversarii noştri politici şi nici măcar nu avem intenţia de a ne implica în urmărirea celor care s-au făcut vinovaţi de grave transgresiuni împotriva poporului român. În ce ne priveşte, nu am făcut nici un fel de obstacole celor care vor să se integreze în noua societate românească şi îi considerăm cetăţeni onorabili, care pot să-şi desfăşoare activitatea fără nici o reticenţă din partea noastră şi fără restricţii. Aceeaşi atitudine am adoptat-o şi faţă de oamenii oneşti care şi-au făcut datoria lor patriotică, aparţinând vechilor structuri represive ale dictaturii comuniste“.
Vocea domnului Coposu, aşa cum mi-am năzărit-o pe când citeam, continuă să răsune în încăpere, aşezat, hotărât, puternic.
Din nou îmi revine pe scena cugetului multitudinea plătitorilor de cotizaţii PCR, înscrişi în partid datorită şoaptelor încurajatoare sau strigătelor imperative ale părinţilor, la o vârstă intelectuală încă imatură, şi care au rămas dependenţi, până la baia de sânge din Decembrie 1989, de conducătorul lor paranoic. An de an erau obligaţi să declare ba că România a beneficiat de cea mai bogată recoltă din toată existenţa ei istorică, ba că a te hrăni normal este dăunător sănătăţii, ba că a dori să călătoreşti dovedeşte tendinţe de a deveni spion, ba că a râde de o glumă inofensivă este o probă că eşti duşman al poporului, ba că munca voluntară şi gratuită, depusă pentru curăţatul străzilor, certifică patriotismul, ba că ucenicul cizmar din fruntea ţării este singurul individ inteligent şi apt să facă epocă în patrie. Şi mă întreb: ce slăbiciune (omenească, desigur) a acţionat în inima lor atunci când frica de părinţi, de soţ, de şeful atelierului, de securistul întreprinderii i-a împins să semneze adeziunea? Ori atunci când visul de a fi trimişi să muncească în Africa, ori de a fi acceptaţi să-şi susţină teza de doctorat, ori să fie înscrişi pe lista acelora care primeau o garsonieră din fondul imobiliar destinat fabricii i-a decis să subscrie principiilor comuniste?
Mă întreb, în continuare, dacă ar putea ei, o dată în viaţă, în solitudinea tăcută din faţa urnei electorale, să întoarcă spatele, neştiuţi de nimeni, trecutului lor fals, să spună DA viitorului; o singură dată în viaţă să privească realitatea drept în ochi; să admită ceea ce copilul Mircea Eliade ştia când a scris Romanul adolescentului miop, anume că sensul vieţii nu e fericirea, ci realizările eroice. Despre care eroism este vorba aici? Unul extrem de simplu, dar şi anevoios, acela de a-ţi întoarce spatele ţie însuţi, acela de a risca, oricât de puţin, în numele unui principiu sfânt – BINELE COMUN.
Oamenii trebuie să înţeleagă că, dacă suferă de un complex al vinovăţiei, aceasta nu înseamnă că au şi o vină reală. Ţara îi aşteaptă cu braţele deschise. Să uite că au fost laşii care aplaudau şi să înceapă a trăi ca oameni liberi, să aibă curajul de a-şi cere drepturile de oameni liberi, să impună respectarea noii lor independenţe şi, mai presus de orice, a demnităţii lor umane. Să renunţe la a mânca minciuni, la a bea minciuni, la a învăţa minciuni, la a predica minciuni, la a ovaţiona minciuni. Nici unui om de pe Pământ nu i se cuvin osanale. Şi nici un popor de pe Pământ nu s-a mânjit mai mult, aducând osanale, ca poporul nostru căzut în idolatria imbecilizată a lui Stalin, Dej, Ceauşescu. Cei care au dat în minţile copiilor şi au rămas la jocul cu castele de nisip să se apuce cu mâinile de garduri, să se sprijine de ziduri, să îndrăznească a privi ţintă la cei care i-au terorizat şi să descifreze adevăratul chip al acestora, de saltimbanci satrapi. Acolo unde sunt unire şi hotărâre de oţel, nu mai este loc să pătrundă nici măcar umbra unui nou aspirant la vreo tiranie, oricât de luminată.
Revin la chestiunea de unde am început textul de faţă, deoarece MINCIUNA, prin revoltătoarea ei sfidare, mă împinge iarăşi să ridic masca de pe chipul său hidos, dimpreună cu domnul Corneliu Coposu, în smerenia sa îndârjită de a rămâne egal cu sine însuşi – om pur şi simplu, român şi luptător pentru sfinţenia naturală a democraţiei. Revin tot la cuvintele domniei sale, cu riscul de a mă repeta:
„În perioada campaniei electorale din primăvara anului 1990, am fost victima unei campanii de dezinformare şi calomnii, dirijată în mod sistematic de la centru, cu scopul evident de a stârni în rândurile populaţiei adversitate şi ură împotriva celor care erau consideraţi ca oponenţi implacabili ai comunismului şi ai tendinţelor totalitare. S-au lansat prin presă, tracte, manifeste şi afişe, fel de fel de minciuni, bârfe şi neadevăruri scornite de adversarii politici.
S-a spus că aş fi fugit în Occident – minciună. N-am părăsit ţara nici o zi după anul 1938, până la Revoluţie. De altfel, în perioada dictaturii comuniste, am fost închis vreme de şaptesprezece ani şi jumătate şi trimis apoi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Am fost urmărit pas cu pas, hăituit, prigonit de Securitate, până în Decembrie 1989.
S-a mai lansat ideea că aş fi venit cu sacul plin de dolari, să cumpăr ţara.
S-a lansat calomnia că aş avea intenţia să-mi recuperez moşiile mele (inexistente) care s-ar afla în toate judeţele ţării. N-am avut şi nu am nici un stânjen de pământ. S-a spus că am palate şi castele. N-am nici măcar un apartament.
S-a spus că aş fi căsătorit cu Doina Cornea. Invenţie.
S-a spus că aş fi colaborat cu Ceauşescu şi cu Securitatea lui. Împrejurarea că am stat şaptesprezece ani şi jumătate în puşcării şi că, până la Revoluţie, am fost permanent şicanat cu chemări şi reţineri, anchete la Securitate, cu percheziţii nenumărate şi continuă urmărire, ar fi trebuit să dea de gândit nemernicilor care au lansat asemenea zvonuri şi să-i facă să inventeze alte minciuni mai credibile.
Am mai fost acuzat de către patriotarzii şovini şi extremişti că aş fi trădat interesele Transilvaniei, pactizând cu maghiarii, ponegrire care a putut fi crezută de anumiţi naivi cu totul neinformaţi, care nu-mi cunoşteau biografia“.
Cât timp să mai fie dator singurul român asupra căruia nu cade nici o umbră să nege literatura de mahala care îi foloseşte numele, pentru potolirea setei de demolare a valorilor româneşti?!
Cât timp onestitatea lui, mucenicia lui, drumul lui drept vor mai fi pângărite?!
Nu mult timp. Ţara se trezeşte.

Mihai Rădulescu

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.