Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

COLECTIVIZAREA ÎN LOCALITATEA FELNAC

FILA DE ISTORIE

Prof. Gabriel Sala

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

     Prin prezentarea unui studiu de caz, ce are ca subiect localitatea Felnac, lucrarea de faţă îşi propune cercetarea unui fenomen cu un impact deosebit în lumea rurală şi societatea românească în general, respectiv colectivizarea. Pentru a înţelege evenimentele din amintitul sat arădean perioada de timp studiată este cuprinsă între 1945-1962 cu accent totuşi pe segmentul 1952-1962 când au avut loc cele mai importante momente în ceea ce s-a numit transformarea socialistă a agriculturii. Reconstituirea acestor scurte pagini de istorie locală se bazează în primul rând pe mărturiile sătenilor felnăcani. ( foto: stema PCR, sursa foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n). Discursurile narative ale celor intervievaţi, subiective prin definiţie, au fost atent analizate, ajungându-se prin compararea informaţiilor la concluzii veridice, conforme cu realitatea. De asemenea prin compararea cu documentele istorice oficiale, istoria orală valorifică „arhivele” vii martori şi participanţi la colectivizarea localităţii Felnac, fără a privilegia sursa orală de ceea scrisă. Deoarece în cea mai mare parte modul de colectivizare a satului cercetat se încadrează în tipologia colectivizării din România este necesar a se face în lucrare o paralelă între politica dusă de P.C.R. pe plan naţional şi întâmplările din Felnacul anilor 1945-1962. Astfel din materialul avut la dispoziţie putem reconstitui, respectând realitatea istorică, un scenariu al procesului de comunizare aşa cum a fost el trăit de ţăranii felnăcani.

 

 

PREAMBUL LA COLECTIVIZARE

 

            În cadrul conferinţei de la Yalta din februarie 1945, Churchill şi Rooselvelt, reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite ale Americii, decid soarta României pentru aproape 45 de ani, abandonând-o în braţele „roşii” ale lui Stalin. Odată cu sistemul comunist, URSS-ul impune românilor şi sistemul sovietic de transformare a agriculturii, respectiv colectivizarea.

            Guvernul Groza, instaurat la putere în urma presiunilor diplomaţilor ruşi, face primul pas în procesul de lichidare al proprietăţii private asupra pământului la 23 martie 1945, când printr-un decret-lege crează cadrul legal pentru ceea ce s-a numit reforma agrară.

            Astfel, domeniile de peste 50 de hectare au fost expropriate fără compensaţii din partea statului1, rezultatul fiind dispariţia marilor proprietari de terenuri arabile ţara noastră transformându-se într-una de mici proprietari. 917-777 de familii rurale au împărţit cele 1.109.562 ha2 care au fost repartizate ţăranilor din totalul de 1.468.9463 hectare expropriate. Principalii beneficiari ai reformei au fost sătenii săraci, luând naştere circa 400.000 de noi gospodării, iar 500.000 de mici proprietari au primit pământ în plus4. Înainte de reforma agrară din 1945 localitatea Felnac cuprindea 280 de familii de ţărani săraci, adică săteni cu maxim 4 ha de pământ în posesie cu un total de 287 ha, 477 de familii de ţărani mijlocaşi ce aveau între 4 şi 10 ha  cu 2563 ha de teren, 89 de familii de chiaburi respectiv cei cu proprietăţi de peste 10 ha, cu 1820 ha5.

            Deoarece toate proprietăţile erau sub 50 de ha şi ca urmare nu exista aşa-zisa clasă a moşierilor, pe plan local deposedările de pământ au fost practic nule. Totuşi felnăcanii nevoiaşi au profitat din plin din faptul că exproprierea i-a afectat pe moşierii din localitatea Sâmpetru German, fiind împroprietăriţi cu o suprafaţă de 580 ha de teren arabil confiscată de la ţăranii şvabi6. „Au luat pământul de la nemţi şi l-au dat la ai noştri care n-au avut. S-a dat la toţi până s-a completat 4 ha. Şi n-au primit teren, numai veteranii de război sau familiile lor! Aceia care au luptat, dar au avut 4 ha n-au primit nici măcar o brazdă în plus”7.

            În localitate, consecinţele reformei agrare au fost multiple, însăşi convieţuirea sătenilor din mica aşezare rurală fiind grav afectată. „Când s-a împărţit pământul între lume s-a băgat duşmănie că fiecare voia teren bun şi cât mai mult”8. Responsabil cu împroprietărirea celor îndreptăţiţi au fost Avromovici Nicolae zis PRAIS, un membru local al P.C.R.9. Modul de distribuire a loturilor i-a nemulţumit însăşi pe săteni, lucru perfect normal dacă ţinem cont de „setea” tradiţională de pământ a ţăranului român în general. „ Prais a fost bătut de aceia care au vrut mai mult, de vreo câteva ori pe uliţă la birt (n.a. cârciumă) şi chiar când a ieşit din biserică de la slujbă”10. Practic această misiune imposibilă de mulţumire a tuturor i-a fost fatală, fiind omorât în timp ce venea în Felnac de la Sâmpetru German. Popovici Rada crede că asasinii au fost ţărani nemţi ce au dorit să se răzbune pentru că au pierdut pământul avut în proprietate. „Felnăcanii n-au avut motiv să-i dea în cap, căci cu ei a fost cinstit”11. Fiica victimei, ca de altfel un număr mare de subiecţi sunt însă de altă părere: „Aceia de l-au omorât, au fost de aici din sat, nu germani. Am ştiut care-i sunt duşmanii şi că erau colegi cu tata de partid. Ori au vrut pământ mai mult, ori s-au temut că ajunge mai tare ca ei, de aceia l-au omorât. Şi-a pierdut viaţa în 1947 la 47 de ani! Aşa l-au lovit în cap cu parii că creierul era împrăştiat pe jos şi ochiul i-a sărit de la loc. Dacă nu erau asasinii membrii de partid, anchetatorii făceau ceva, dar aşa n-au făcut nimic”12. Cert este că ancheta fostei Miliţii nu a avut ca rezultat depistarea vinovaţilor, acest caz nerezolvat constituind şi în prezent un mister şi ca urmare motiv de bârfă pentru vârstnicii satului.

            Din binefacerile reformei Groza nu s-au înfruptat toţi felnăcanii săraci cu drept de împroprietărire. Problema era că sătenii pe lângă un dezvoltat simţ al proprietăţii erau foarte superstiţioşi astfel încât o serie de familii nevoiaşe au refuzat efectiv să-şi revendice drepturile legale. „Nu m-au dus la Sfat să primesc teren, ca să nu mă blesteme nemţii. Că aceia din Sâmpetru numai bine n-au gândit la felnăcani şi mie nu mi-a trebuit avere mai mult ca sănătate. N-am putut să i-au ce n-a fost al meu!. Şi aşa mai multe necazuri a adus pământul la oameni, că nemţii i-au blestemat nu le-o rugat de bine”13.

            Prin această reformă, atât pe plan local cât şi pe plan naţional, guvernul Groza şi-a mărit considerabil masa de simpatizanţi. Beneficiarii împroprietăririi din toată ţara nu şi-au închipuit că doar peste câţiva ani vor fi siliţi să renunţe la loturi, mai ales că guvernul le ceruse efectuarea unor plăţi către stat în contul pământului primit. Sumele fiind modice nu au constituit o povară financiară pentru ţărani, dar le-a înlăturat suspiciunile vis- á -vis de dreptul lor moral asupra terenurilor14. „Am crezut că nu mai îmi ia pământul de la Groza nici Dumnezeu, dar nu a fost aşa”15.

            Deoarece suprafeţele primite erau relativ mici, statutul ţăranilor nu s-a schimbat prea mult din punct de vedere socio-economic. Gospodăriile s-au fragmentat, producţia de cereale a crescut în detrimentul altor culturi, iar creşterea animalelor a înregistrat un serios declin16. Totuşi, pentru transformarea socialistă a agriculturii, proprietatea privată trebuia să dispară deoarece constituia „viciul fundamental al vieţii sociale de unde decurg toate consecinţele dezastruoase”17. Teama de a nu-şi înstrăina ţărănimea, îi face pe comunişti să înceapă abia peste câţiva ani procesul de colectivizare. „Noi de abia am împărţit pământurile moşierilor şi trebuie să lăsăm ţăranilor un răgaz” răspunde Groza când este întrebat de Molotov de ce România nu trece la înfiinţarea colhozurilor18. Politica persuasivă a P.C.R. faţă de ţărani- conştienţi fiind de ataşamentul de pământ al lumii rurale- reiese şi din subminarea bazei lor economice prin introducerea cotelor obligatorii.

            Practic aceste cote, în fapt impozite aberante, nu reprezenta altceva decât instrumentele necesare ruinării ţăranilor, astfel încât structurile colectiviste să li se înfăţişeze ca singura opţiune viabilă.

            Premisele introducerii cotelor apar odată cu înfiinţarea Oficiilor Economice Judeţene  ce aveau drept scop impozitarea producţiei agricole a ţăranilor şi livrarea produselor obţinute către U.R.S.S. în contul despăgubirilor de război19. Sătenii din Felnac îşi amintesc că au început să plătească cote din 1948, iar la început impozitele erau oarecum acceptabile20. Totodată, proprietarilor de pământ din localitate ce foloseau angajaţi pentru muncile agricole li s-a impus să-l plătească în bani şi nu în produse ca până atunci21. Interesul statului comunist era că aşa-zişii chiaburi, consideraţi marii inamici ai colectivizării, să plătească cote pe o cât mai mare cantitate de produse agricole. „Chiaburul pierdea de două ori, adică şi bani si mai multe produse din recoltă. Dacă plătea cu produse oamenilor, cotele îi afecta numai pe ce-i rămânea la final din recoltă, fără să scoată câteva mii din buzunar”22.

            Odată cu politica de ruinare a duşmanilor de clasă despăgubirile de război către ruşi erau achitate mai repede, P.C.R. împuşcând doi iepuri dintr-o lovitură. „Toate lucrările se făceau sub supravegherea unui colector să nu cumva să înşeli statul. Tot era notat şi dădeau până la ultima boabă de grâu sau porumb”23.

            Felnăcanii săraci preferau însă să fie remuneraţi în produse deoarece erau avantajaţi: „Mai bine îţi dădeau bucate decât lei, căci cu banii luaţi pe o zi nu luai grâul sau porumbul ce-l primeai tot pe o zi de lucru”24.

            Când în vara lui '49 un proprietar a anunţat sătenii ce-i munceau pământul că nu poate plătii în produse, ci doar în bani, s-au ivit o serie de probleme. „Erau aproape 30 de oameni la treier de grâu şi lucrau cam de vreo două săptămâni. Când le-a spus proprietarul că nu poate să le de-a grâu, s-au revoltat şi au început lucrul. Fiecare îşi dorea partea de bucate atât cât i se cuvenea. Colectorul, dacă a văzut că zuaşii intră în grevă, a anunţat Miliţia”25.

            Plini de zel slujbaşii regimului ,,au venit îmbarcaţi în 2 sau 3 comioane”26, intervenind în forţă. Practic nu s-a ţinut seama că protestatarii erau cu toţii ţărani săraci, nevoiţi din cauza lipsurilor să lucreze la cei înstăriţi şi nici că lumea rurală, cu puţin pământ, era considerată oficial principalul aliat ai muncitorilor comunişti.

            Localnicii îşi amintesc că greva a fost potolită printr-o corecţie fizică destul de dură aplicată de autorităţi. „Miliţienii erau înarmaţi mai ceva ca la război. Tocmai veneam cu mâncare la mama şi-am ajuns pe când îi băteau. Felnăcanii erau întinşi pe burtă şi aceia dădeau în ei cu patul puştii şi picioarele mai rău ca în animale. Pe mama aşa rău au bătut-o că a făcut pe ea. Toată a fost vânătă! Aproape o săptămână n-a putut merge la lucru. Unul Bexa Nicolae s-a îmbolnăvit de la bătaie şi a murit peste câtva timp”27. Această înăbuşire din faşă a tentativei de revoltă a avut darul de a-i impresiona pe felnăcani, astfel încât pe viitor nu s-a mai consemnat nici o formă de protest colectivă.

 

CONSECINŢELE COTELOR AGRICOLE. 1948-1957

 

            După plenara Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, când Gheorghe Gheorghiu Dej declară începerea procesului de colectivizare28, regimul dur al cotelor este resimţit din ce în ce mai puternic de ţăranii felnăcani. Acest tip de impozit pe producţia agricolă a avut drept consecinţă principală înrăutăţirea stării economice a sătenilor. De regulă localnicii nu mai rămâneau cu aproape mai nimic din recoltă deoarece „cotele erau extrem de mari şi creşteau cu cât omu' avea mai mult pământ”29. Sistemul era diabolic, urmărindu-se ca terenurile agricole să devină o povară şi nu un mijloc de existenţă pentru ţărani. „Cotele ne omorau. Lucram ca orbii şi la sfârşit nu rămâneam cu nimic. Veneau comuniştii de la primărie şi luau tot. Într-un an am avut un vagon-jumătate de grâu (15.000 de kg ) şi-am rămas cu trei saci. Unul a trebuit să dau mită la cineva de la Sfatul Popular ca să n-au probleme că am grâu acasă”30.

            Partidul unic considera că lumea rurală este împărţită în cinci categorii nesocialiste. Mai întâi era proletariatul agricol, adică ţărani fără pământ ce lucrau pentru chiaburi31. Majoritatea terenurilor erau în posesia ţăranilor săraci ce deţineau maxim 4 ha de pământ şi formau a doua categorie32. Ţăranii mijlocaşi, cea de a treia grupă, aveau între 4-10 ha, iar chiaburii cu 10-50 ha, ce foloseau în gospodăriile lor muncă plătită, formau penultima categorie33. Cea de-a cincea clasă a moşierilor cu proprietăţi de peste 50 de ha fusese lichidată de stat34. Se cuvine precizarea că sătenii fără pământ, săraci şi mijlocaşi erau în opinia puterii bolşevice aliaţii muncitorimii comuniste, mari inamici ai stalinismului fiind consideraţi chiaburii.

            În Felnac în 1949 existau 89 de familii de chiaburi, în fapt oameni gospodari, ce reprezentau clasa de mijloc. Deoarece proprietatea particulară le conferea independenţă economică activiştii de partid local îi percepeau ca pe un „mare obstacol în calea colectivizării şi bunăstării ţării”35 şi din acest motiv trebuiau ruinaţi. Marea problemă a ţăranilor felnăcani în general era faptul că amintitele cote nu erau fixe. Legea, ambiguă în această privinţă, dădea practic mână liberă autorităţilor locale care aveau drept obiectiv primordial falimentarea ţăranilor. „Dacă achitai cotele ce ţi le spuneau să le plăteşti la începutul anului, îţi cereau supracote numai să nu fi în regulă”36. Această formă de impozitare agricolă nu avea limite crescând direct proporţional cu capacitatea de rezistenţă a ţăranului la colectivizare. „Degeaba plăteai cotele pe grâu şi porumb, pentru că-ţi cerea cota de carne, fasole, de lapte, de cartofi, de mazăre, de ceapă până nu mai biruiai cu plata şi rămâneai fără mâncare”37.

            O dovadă că legea privitoare la cote era aberantă o constituie decretul 7/31.01.1951 ce impune gospodăriilor cu peste 8 ha de pământ cote de lapte, fără să se specifice cantitatea, chiar dacă oamenii nu aveau vite38. Sătenii din Felnac îşi amintesc că impozitele agricole erau pentru ei un adevărat coşmar. „Si dacă nu aveai pâine pe masă tot veneau aceia de la sfat să-ţi spună că nu ai dat destul. Numai te trezeai cu ei în ogradă! Apoi îţi luau în contul cotelor, haine, perne, mobilă, cârnaţi, porcul din coteţ şi ce aveai prin casă de valoare, le ducea la primărie şi le vindea la licitaţie39. „Când îi vedeam că vin închideam porţile şi tata fugea peste grădini. Dacă nu erai acasă, nu intrau singuri. Dar veneau săptămâni şi luni la rând şi tot te prindeau acasă”40.

            Miculescu Adrian susţine că sub motivul neachitării cotelor i-au fost luate din coteţ două scroafe. Felnacichi Milivoi afirmă la rândul lui că autorităţile locale i-au confiscat gâşte, raţe, găini, calul din ştălog, perna, duna adică tot ce s-a putut lua de-am rămas săraci lipiţi pământului. Ani de zile tata o lucrat degeaba 24 de ha. Rămânea cu cât să crească un porc”41.

Regimul dur al cotelor i-a afectat mai puţin pe ţăranii cu pământ puţin şi nu pe mijlocaşi, consideraţi ca fiind proletari în comparaţie cu chiaburii. „ Noi mijlocaşii le puteam plăti, dar rămâneam numai cu lucrul. Politica era să ne ia tot, fără să mai vină la noi după supracote.”42. Marele duşman al colectivizării erau, în opinia comuniştilor, cei cu peste 10 ha. Membrii Sfatului Popular din Felnac înfiinţat în 1950 îşi luau angajamentul în acelaşi an  „ de a apăsa cu pumnul de fier asupra claselor exploatatoare zdrobite dar nu numicite43, pentru neplata cotelor chiaburimea fiind acuzată de sabotaj economic44.

            Pentru „demascarea” acestei categorii de săteni aflate în dizgraţie se considera că trebuie dusă muncă de lămurire în rândul ţărănimii sărace şi mijlocaşe45. Aşa zisa muncă de lămurire se pare că a dat roade. „ Activişti de partid aveau în sat informatorii lor care le spuneau cine are grâu sau porumb ascuns şi veneau la loc sigur, drept la ascunzătoare.”46. În 1951 Sfatul Popular din Felnac se declară nemulţumiţi de faptul că „ţăranii nu predau cotele la timp”47. Treptat, pentru localnici pământul devine cel mai bun mijloc de a acumula mizerie, sărăcie şi datorii. Anul 1952 va fi unul deosebit de dificil pentru ţăranii felnăcani. „ 1952 a fost un an atât de greu, că am crezut că s-a terminat cu noi. Şi acum vă întreb de multe ori cum am putut să rezist”48. Puterea comunistă locală înscenează în acest context un proces tipic bolşevic celor ce n-au achitat obligaţiile către stat. Principalele capete de acuzare au fost sabotajul economic şi sustragerea de la achitarea cotelor, membrii Comitetului Executiv comunal impunându-şi să fie foarte vigilenţi49.

            Judecata comunistă s-a desfăşurat în vara lui 1952 la căminul cultural din localitate50 şi numeroşi proprietari de pământ au suferit condamnări la ani grei de închisoare. „ Pentru că tata n-a putut plăti cote şi supracote pe 24 de ha de pământ l-au dus la puşcărie. Am crezut că nu-l mai văd niciodată. A fost închis la Poarta Albă”51.

            Rada Marcu, veteran de război, afirmă că a scăpat ca prin urechile acului de temutele penitenciare comuniste. „ M-au deportat la Hunedoara şi m-au ţinut trei luni, dar am avut noroc cu o cunoştinţă ce aveam la securitate şi am scăpat de canal sau Poarta Albă. Că acolo era vorba că mă duce”52. Tot la Poarta Albă a fost închis tatăl lui Felnacichi Dobromir, motivul fiind acelaşi „chiabur şi exploatator care n-a achitat cotele”53 fiind condamnat la opt ani de temniţă. Moartea lui Stalin în martie 1953 se poate numi marea şansă a celor privaţi de libertate, deoarece cu ocazia evenimentului o mare parte a deţinuţilor politici din ţară au fost eliberaţi. „Când mi-au dat drumul de la canal nu mi-a venit să cred. M-am dus prima dată la catedrală în Timişoara şi am mulţumit lui Dumnezeu că am scăpat. Mult nu rezistam că a fost greu. Munceam de la 6,30 dimineaţa la 2 noaptea şi n-aveam voie să vorbesc cu nimeni. Când nu mă vedeau paznicii mâncam şi de la porci. 30 dă kile am slăbit la puşcărie”54.

            După moartea lui Stalin, colectivizarea intră într-o nouă fază în care se reduce considerabil presiunea psihică şi puţin din cea economică asupra ţăranului în general. Plenara C.C. a P.R.M. din august 1953 recunoştea că, în campania de comunizare a agriculturii, s-au comis abuzuri şi, ca urmare, o serie de proprietari au lăsat pământul în paragină, ceea ce a dăunat economiei naţionale”55. Felnăcanii îşi amintesc că în 1953 „s-au anulat la toţi sătenii cotele restante”56 însă legislaţia cotelor rămâne în vigoare ba mai mult se perfecţionează. Fără a mai exagera puterea comunistă şi-a continuat totuşi politica de ruinare a posesorilor de pământ în paralel cu dezvoltarea Gospodăriilor Agricole Colective (G.A.C.)58. Pentru ca pământurile să nu fie nelucrate sătenii din Felnac erau obligaţi să încheie contracte cu statul57. Pedeapsa celor ce nu respectau însămânţările prevăzute în contract era majorarea cotelor58. Din punct de vedere al consecinţelor impozitelor agricole asupra situaţiei financiare a localnicilor familiile de chiaburi erau mult mai afectate ca cele de ţărani mijlocaşi, ultimii, după cum am arătat, nefiind consideraţi un inamic al statului comunist. Ca atare, cotele puteau fi plătite de mijlocaşii felnăcani însă cei intervievaţi susţin că nu le rămânea „nici porumb pentru păsările din curte”59. „ Ne descurcam cumva de la un an la altul. Şi nouă ne luau aproape tot la recoltă, dar nu plăteam impozite pe produse aşa mari ca şi chiaburii şi nici nu prea veneau comuniştii după supracote”60. Proprietar a 5 ha şi 80 de arii, Nichici Vasa afirmă că „puteam plăti la timp cotele şi n-au avut ce să-mi facă, dar pentru aceia cu peste 10 ha era foarte greu”61.

            Subminarea economică a chiaburilor a afectat acestora grav sentimentalismul proprietăţii şi în timp îi face să creadă în cedarea pământului către Gospodăria Agricolă Colectivă unica soluţie de a scăpa de mizerie. Însă şi la înscrierea în G.A.C. chiaburul era dezavantajat deoarece nu putea intra în colectiv decât dacă devenea ţăran mijlocaş, deci să nu posede peste 10 ha de teren62.

            Predarea pământului către stat era prevăzută de decretul 308/1950, dar ţăranii felnăcani erau foarte reticenţi în a ceda terenul agricol statului63. „Am vrut să intru în G.A.C. să scap de greutăţi, dar nu m-au primit. Mi-au zis că pot să intru dacă dau pământul la stat. Eu asta n-am vrut nici mort că mă gândeam că pierd teren dacă se sparge colectivul”64. În aceaşi situaţie s-au aflat mulţi dintre interlocutori. „Eu ca şi chiabur nu puteam băga pământ în colectiv, ci în I.A.S. ( Întreprinderea Agricolă de Stat) cu legea 308 dar îl pierdeam pe vecie”65. Mentalitatea specifică lumii rurale conform căreia: „cedai statului nu mai primeşti niciodată înapoi”66 îi face pe săteni să reziste timp îndelungat la presiunile bolşevice de a adera la G.A.C.

            După moartea lui Stalin, regimul cotelor a fost mai blând, fapt evidenţiat la nivel naţional de cel 2000 de G.A.C.-uri înfiinţate între 1949-1953 (în comparaţie cu cele 564 de G.A.C.-uri din perioada 1954-1957)67.

            Însă cu toate că după 1953 presiunile impozitelor agricole s-au simplificat, odată început procesul de ruinare a chiaburilor felnăcani acesta se acutiza din inerţie de la un an la altul. De asemenea statul a menţinut în vigoare legislaţia represivă a cotelor, autorităţile locale dorind în 1956 ca „contribuabilii răi platnici să fie urmăriţi şi bunurile sechestrate nu ca până acum”68. Chiar dacă din 1957 plata cotelor a fost anulată majoritatea localnicilor percepeau terenurile agricole ca pe o povară financiară. Din acest motiv, când Dej anunţă colectivizarea compactă, rezistenţa felnăcanilor la colectivizare era drastic redusă. „Când ne-au zis că nu mai suntem conform legii, chiaburi şi putem intra în colectiv am intrat. Eram lefteri şi abia aveam ce mânca. Aşa am ajuns că şi pâinea o ascundeam la cai să nu o găsească activiştii când veneau după cote. Că ziceau:  ia uită bă ce pâine faină are şi el zice că n-are bani de cote”. „Şi de când ne-or chemat în G.A.C., aproape că am fost bucuroşi să scăpăm de pământ pentru că eram sătui de mizerie”69.

 

 

COLECTIVIZAREA PROPRIU-ZISĂ. PARTICIPANŢI. METODE.

 

Din informaţiile primite de la cei intervievaţi, rezultă că în localitatea Felnac procesul de colectivizare propriu-zis poate fi împărţit în trei mari perioade şi anume: ’52 - ’53 - cei mai grei ani - respectiv intervalul cuprins între înfiinţarea G.A.C.-ului în localitate şi moartea lui Stalin, când ţăranii sunt falimentaţi economic şi efectiv terorizaţi, perioada ’54-’57 caracterizată printr-o diminuare a presiunilor exercitate de autorităţi, situaţia financiară a sătenilor rămânând aproape neschimbată, pentru ca ultima perioadă ’58-’62 să cuprindă colectivizarea compactă, rezistenţa felnăcanilor fiind aproape nulă. Afirmaţiile de mai sus sunt întărite şi de oscilaţia numerică a familiilor intrate în G.A.G.-ul din Felnac. Astfel la sfârşitul anului 1952 colectivul cuprindea 311 familii cu 509 ha de teren arabil, pentru ca în ’53 deşi intră încă 24 de familii, părăsesc colectivul 120, rămânând în total 215 familii cu 335 ha de pământ. Reducerea presiunilor a permis celor nemulţumiţi de munca în comun să părăsească G.C.A.-ul, primind înapoi terenurile cu care s-au înscris. „Ne-au zis de la început că putem să plecăm din colectiv cu tot cu pământ. Când am ieşit nu am mai primit uneltele înapoi şi iar a trebuit să plătesc cote, aşa că numai am pierdut. Am plecat din G.A.C. cu 4 ha că am fost nemulţumit de câte produse mi-au dat”71. Acest fenomen de părăsire masivă a Gospodăriei Agricole Colective va fi singular în procesul de bolşevizare a agriculturii. În 1954 aderă la G.A.C. 12 familii, iese una şi rămân 226 cu 1-121 ha; în 1955 intră şi ies 11 familii; în ’56 se înscriu 28 de familii fără să iasă nimeni (1.193 ha), iar în ’57 aderă la G.A.C. 30 de familii şi ies 21, rămânând în total 272 de familii colectiviste cu 1.234 ha de pământ. În primul an al colectivizării compacte intră în G.A.C. 82 de familii şi ies 14, adică 330 de familii cu 1.291 de ha pentru ca în 1959 să intre 403 familii, fără ca cineva să mai poată părăsi G.A.C.-ul, ce cuprindea 733 de familii cu un total de 3.222 ha de teren arabil.72

Numărul familiilor din colhoz creşte cu încă 96 în ’60 deci în total 829 de familii, suprafaţa arabilă colectivizată însumând 3.812 ha. În 1961 în G.A.C. intră 13 familii, pentru ca în 1962 să fie colectivizate ultimele trei familii din Felnac, colhozul deţinând toată suprafaţa arabilă a localităţii, 3.985 ha şi 845 de familii colectiviste.73

Dincolo de aceste cifre rămân însă umilinţele şi suferinţele sătenilor precum şi lupta lor disperată de a păstra neştirbită proprietatea asupra celui mai de preţ bun material al ţăranului adică pământul. În această confruntare inegală dintre săteni şi autorităţile comuniste, mai precis un joc sinistru de-a şoarecele şi pisica, activiştii de partid locali au ştiut bine lecţia perfidă a procedeelor prin care G.A.C.-ul să-şi întindă tentaculele asupra terenurilor agricole ale felnăcanilor. Pentru ca înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective să nu fie un şoc în lumea satului, puterea bolşevică începe pregătirea ţăranilor cu o etapă de acomodare, în fapt, apariţia „întovărăşirilor”. În aceste forme asociative de muncă a pământului sătenii îşi păstrau proprietatea asupra loturilor, animale de tracţiune şi uneltele, dar terenurile agricole se lucrau în comun urmând ca recolta să fie împărţită între membrii.

În concepţia liderilor comunişti, întovărăşirea trebuia să se dezvolte continuu astfel încât finalul să nu fie decât unul singur: trecerea la forma superioară de cooperaţie care nu era altceva decât G.A.C.-ul. 74

În Felnac, prima întovărăşire agricolă ia fiinţă în 1951 şi cuprindea 54 de familii.75 „Suprafaţa de teren limită cu care felnăcanii se puteau înscrie în tovărăşie era de 8 ha, chiaburii fiind excluşi chiar din start.”76

Pentru a-i constrânge pe săteni să adere la întovărăşire dacă un ţăran avea pământ în zona asociaţiei i se lua şi primirea în schimb altă suprafaţă aflată la mare distanţă de sat şi de calitate mai slabă, deoarece se considera că întovărăşirea nu trebuie să aibă terenurile agricole dispersate.77 Practic obiectivul puterii locale era obişnuirea felnăcanilor cu munca în comun. „Oamenii au intrat din cauză că erau forţaţi de Sfatul Popular. Decât să primească pământ prin alte locuri şi să n-aibă recoltă, mai bine intra omul în tovărăşie că loturile şi sculele îi rămâneau tot lui dacă ieşea afară.”78

Fiind susţinuţi de autorităţi, cei din tovărăşie erau avantajaţi deoarece dispuneau de pământul cel mai bun precum şi de unelte agricole performante. Acomodarea cu tipul asociativ de muncă se face pentru scurt timp, deoarece la numai un an tovărăşia îşi pierde importanţa în localitate datorită apariţiei Gospodăriei Agricole Colective. Actul de constituire datează din 16 martie 1952, obiectivele declarate ale G.A.C.-ului fiind de „a lupta contra chiaburilor şi a înlătura mizeria şi înapoierea”.79 Colectivul a fost fondat de 105 familii cu un total de 360 ha de teren arabil iar în inventar avea 19 cai, 16 grape, 6 pluguri pentru arat, 5 pluguri de sapă, 15 trăsuri şi alte unelte agricole.80 Primii colectivişti au fost în general ţărani săraci şi mijlocaşi şi majoritatea au aderat la G.A.C. din convingere şi din dorinţa de a duce o viaţă mai bună. „Am intrat din prima pentru că nu aveam scule şi plăteam lucrările. Dacă dădeam şi cote aş fi ţinut pământul în pierdere. Nouă, la sărăcime, ne-a mers bine în colectiv. Mai ales la început primeam de toate: grâu, cucuruz, fasole, varză. Cel mai greu le-o fost la leneşi şi la aceia ce nu erau obişnuiţi cu lucrul”. 81

Odată cu înfiinţarea în 1952 a Staţiunii de Maşini şi Tractoare din Felnac, pământul colhozului era lucrat eficient şi rapid, recolta fiind în consecinţă mai mare. Gombos Istrica, pe atunci proprietară a unui hectar şi paisprezece arii de pământ, susţine la rândul ei ideea că odată cu înscrierea în colectiv, modul de viaţă al sărăcimii s-a îmbunătăţit considerabil. „Pentru nevoiaşi a fost un lucru bun, numai pentru cei bogaţi n-a fost. Ca să seamăn pământul meu trebuia să lucru trei zile la acela care îmi semăna, ca să transport recolta acasă mă costa alte zile de lucru şi tot aşa”.81 Pe lângă presiunea cotelor lipsa de utilaje agricole a reprezentat un motiv serios de a deveni colectivist. „Tata a primit ca veteran de război 4 ha de pământ de la Groza, dar n-a avut cu ce să-l lucreze aşa că l-a băgat în G.A.C. Şi-a fost mai bine pentru familia noastră, cu mult mai bine ca înainte.”83

În propaganda făcută colectivizării, puterea bolşevică din România a făcut mare caz de exploatarea ţăranilor nevoiaşi de către chiaburi precum şi de lupta de clasă permanentă dintre săraci şi bogaţi. Chiaburul era declarat duşman al sărăcimii din lumea rurală.

Fără să fie vorba de un conflict dintre clase sociale, în Felnac existau anumite resentimente în special din partea celor cu pământ puţin faţă de chiaburi. „Paurii (chiaburii) să ţineau că cine sunt ei şi dacă erau proşti grămadă. Credeau că dacă au pământ sunt mai presus ca săracii”84. Mentalitatea şi legile nescrise specifice statului au fost motivul principal de tensiuni între felnăcani. Spre edificare, o regulă transmisă din generaţie în generaţie, prevedea ca atunci când avea oameni la lucru câmpului, proprietarul trebuia să mănânce la masă şi din acelaşi bucate cu zuaşii. Pare hilar, dar cu toate că erau extrem de rare cazurile în care un chiabur nu respecta înţelegerea în privinţa plăţii, proprietarii de terenuri ce dădeau mâncare proastă „cu greu prindeau săraci care să-i vină la muncă.”85 „Erau şi chiaburi ca lumea ce mâncau cu zuaşii la masă, dar mai mulţi îşi băteau joc. Noi primeam mâncare proastă şi ei îmbucau mâncare bună la altă masă. Într-o zi de lucru fără hrană ca lumea erai gata. Lumea-i blestema dar n-avea ce să le facă. De aceia zic că a fost bun colectivul că ne-a dat pe cât am lucrat.”86 Practic pe masa de ţărani, nemulţumiţi de statutul lor socio-economic, s-a bazat în procesul de colectivizare conducerea comunistă locală. Se cuvine precizarea că majoritatea sătenilor erau satisfăcuţi de modul lor de viaţă, după propriile aproximări, această categorie constituind 85% din populaţia Felnacului.

Colectivizarea desparte lumea satului în două intervenind ca o barieră nu atât între bogaţi şi săraci, cât mai ales între susţinătorii şi opozanţii G.A.C.-ului. În cazul celei mai mari părţi a ţărilor şi nu doar a chiaburilor, ideea de proprietate le era adânc implementată în mental, neputând accepta în ciuda presiunilor înscrierea în colhoz şi implicit renunţarea la pământ. „Am avut patru hectare şi am fost mulţumită cum mă descurcam că lucram pământul meu, nu la chiaburi. Ne-au silit să intrăm în colectiv că de bunăvoie nu intram nici moartă.”87

O serie de intervievaţi afirmă că printre primii colectivişti au fost cei care-au primit terenuri agricole la reforma agrară din 1945. „Aceia care au avut pământul de la Groza au înfiinţat G.A.C.-ul. Nu le-a rămas ca mie, transmis din tată-n fiu şi le-a părut rău după el. Dacă îl aveau de la străbunici nu-l dădeau aşa uşor la colhoz.”88

Teodor Serdan susţine că tatăl său, născut într-o familie foarte săracă prin muncă la chiaburi a reuşit să strângă o sumă de bani cu care şi-a cumpărat teren arabil şi unelte agricole. „A muncit pe brânci toată viaţa ca să aibă pământul lui. Ţin minte că a luat teren chiar înainte de reforma lui Groza, aşa că n-a mai avut dreptul să primească completare până la 4 ha măcar că a luptat pe front. A ţinut la pământul lui mai mult ca la viaţă, că l-a făcut cu sudoarea frunţii, nu l-a primit gratis ca alţii.”89

Conştiente de ataşamentul ţăranilor faţă de pământ, autorităţile bolşevice din Felnac caută prin toate mijloacele să transforme proprietatea agricolă, atât în cazul sătenilor cu mai puţin cu mai puţin de 10 ha, cât mai ales a chiaburilor, dintr-o sursă de existenţă într-o povară financiară.

Alături de regimul inuman al cotelor, o metodă deosebit de eficientă de subminare economică a felnăcanilor reticenţi la colectivizare a fost înlocuirea terenurilor productive cu altele de calitate mult mai slabă şi situate la mare distanţă faţă de sat, în unele situaţii chiar în judeţele limitrofe. La  fel ca şi în cazul întovărăşirilor, autorităţile locale consideră că G.A.C.-ul nu poate avea pământul decât compact. „Şi am avut teren aproape de Mureş şi mi l-au luat. Am crezut că pică cerul pe mine, că acolo-i şi acum cel mai bun pământ din Felnac. Mi-au dat la Mailat altul dar nu era gunoit nici de o cioară. Aşa a fost de slab că nu scoteam recoltă nici sămânţa.”90

Mulţi felnăcani au primit suprafeţe arabile la o distanţă considerabilă faţă de sat. „Colectivul a luat pământul din jurul Felnacului şi-a dat la oameni până la Şag, Totina sau SânAndrei, cum a fost şi cazul meu. Pământul era galben, foarte slab şi nici măcar nu era tot într-un sat. Trebuia să mergi în trei locuri diferite. Când plecam la Totina, mă trezeam la 2 noaptea să-nham caii ca să fiu acolo pe 9 dimineaţa.” 91

Inevitabil, după câţiva ani de efort fizic şi financiar aproape inuman, sătenii ajung să se întrebe dacă merită să lucreze pământul în pierdere sau este mai bine sa-l adere la colectiv.

Pentru o mai mare rapiditate de desfăşurare a procesului de colectivizare activiştii de partid au îmbinat de-a dreptul diabolic teroarea economică cu cea psihică. În ciuda ataşamentului fanatic faţă de proprietate al majorităţii sătenilor, aceştia cedau atunci când presiunile erau îndepărtate împotriva celorlalţi membri ai familiei. Ţinta predilectă a autorităţilor comuniste erau copiii de ţărani necolectivizaţi ce doreau să-şi facă un viitor prin şcoală. Practic ţăranul era pus să aleagă în a persista în refuzul său sistematic de a adera la G.A.C. şi riscul exmatriculării fiului sau fiicei din instituţiile de învăţământ din România. Nichici Stela ne relatează: „Tata  a fost foarte sărac dar deştept şi pă capul lui aşa o lucra că şi-o făcut două tractoare, batoză, elevator, pluguri adică toate sculele necesare agriculturii. A primit trei hectare de pământ de la Groza, da n-o vrut să intre în G.A.C. cu el nicicum.  În 1954 eu am dat examen la Liceul Pedagogic şi deşi am intrat cu brio nu m-au primit la şcoală. Atâta am plâns şi l-am rugat să renunţe la scule, că până la urmă a intrat în colectiv. Şi culmea, pe mine tot nu m-au primit la Liceul Pedagogic, ci m-au detaşat cu şcoala la Lipova”92.

Autorităţile erau deosebit de intransigente şi ostile cu copii de chiaburi deoarece părinţii lor erau consideraţi marele inamic al colectivizării. Pentru a-i face pe aceştia să cedeze terenurile statului până când deveneau ţărani mijlocaşi- deoarece chiaburii nu erau primiţi în colhozul din Felnac – odraslelelor celor cu peste 10 ha de pământ nu le era permis să înveţe în şcolile patriei. Exmatriculaţi din şcoală pe motiv că sunt „fii de exploatatori” au fost printre alţii Felnacichi Milivoi şi Felnacichi Dobromir. Spre deosebire de primul interlocutor care era elev la gimnaziu, cel de-al doilea studia la un liceu sârbo-român din Timişoara. „M-au dat afară pe motiv că tata-i chiabur. Nu am avut ce face şi am venit acasă. Pentru mine a fost una dintre cele mai grele lovituri pe care le-am primit de la viaţă”93. Această piedică pusă de comunişti fiilor de chiaburi, afecta grav atât încrederea acestora în forţele proprii cât şi relaţia părinte-copil, de obicei tinerii găsind drept vinovaţi pentru distrugerea viitorului lor mai mult familia decât sistemul. În consecinţă lumea satului devenea mult mai vulnerabilă, iar aderarea la G.A.C. începea să se înfăţişeze ca singurul scut de apărare în calea vitregiilor acelei perioada istorice.

 

VIOLENŢA – Un mijloc eficient de colectivizare a felnăcanilor

 

            Între metodele de constrângere folosite de autorităţile din Felnac, împotriva sătenilor ce se împotriveau colectivizării, agresiunea fizică ocupa un loc aparte. Violenţa afecta proprietarii de terenuri agricole în primul rând ca fiinţe umane, umilinţele îndurate fiind povestite de interlocutorii vizibil emoţionaţi, cu încârcenare. Aratam anterior ca circa 15% dintre sateni erau nemulţumiţi de statutul lor social. Dintre aceştia, ţăranii cu pământ puţin, uşor de manipulat, au fost aleşi şi membrii locali ai partidului unic ce avea sarcina de a brutaliza aşa- zişii duşmani de clasă. Complexele generate în timp de ierarhizarea după avere a sătenilor şi eticheta de sărăntoc, au determinat acumularea de resentimente şi ură din partea celor cu o situaţie economică precară. “Aceia care băteau chiaburii au fost ultimii oameni în sat până n-au venit comuniştii. Erau şi săraci şi răi de lucru!

            Terorizarea fizică a ţăranilor începe din 1949, când le sunt impuse cotele de produse. Motivaţia era uşor de găsit în “refuzul” acestora de a plăti cotele, în realitate un lucru imposibil deoarece rămânea la libera alegere a activiştilor bolşevici să stabilească valoarea impozitării. “După prima fază a strângerii cotelor, comuniştii de la Sfatul Popular hotăra cine da spectacole. Apoi colectoirul, însoţit de o gaşcă care-l apăra în caz de nevoie, mergea din casă în casă şi le lua tot ce găsea. Care se opunea era bătut rău”95. Abuzurile comuniştilor erau în aceea perioadă la ordinea zilei. Mama lui Olteanu Nicolae, proprietară a 27 ha de pământ a avut parte de un tratament deosebit de dur, cu toate că soţul murise în război, luptând pentru ţară. “Au venit să ia din casă supracote şi n-au găsit mare lucru. Colectorul era mort de beat şi a început să dea în mama ca un animal. Pur şi simplu a călcat-o în picioare. Aşa bestial a bătut-o c-a făcut săraca pe ea”96. Teroarea răspândită de activişti era pentru mulţi localnici de nesuportat. “Veneau ca haita de lupi după pradă de nu mai ştiai unde să te ascunzi şi ce să faci de frică. Intrau în casă şi luau tot ce apucau. Dacă ziceai ceva te băteau până picai lat”97.

            Cerberii colectivului erau răsplătiţi din plin de autorităţile locale pentru zelul depus în agresarea chiaburilor şi confiscarea bunurilor acestora. Unul dintre participanţi la acţiuni a făcut câteva dezvăluiri interesante: “Când ne-a chemat secretarul de partid la Sfat, deja ştiam că-i trebuie echipă. Făceam trupă, meream la chiaburi şi luam ouă, pături, cârnaţ, haine, bibelouri, găini tot ce se putea lua. Erau chiaburi deştepţi ce ne-aşteptau cu mâncare şi băutură. Aceia scăpau! Pe restul nu-i iertam. O dată ne-am dus vreo 15 inşi la un chiabur ce avea pod fals şi l-am spart cu târnăcopul. Acolo am găsit cea mai valoroasă captură. Toţi din echipă primeau 30 de lei pe zi, o parte din mâncarea ce o luam de la chiaburi, plus seara de băut”98. Aceste adevărate violări de domiciliu nu reprezentau pentru activişti cadrul ideal în care să maltrateze fizic inamicii colhozului, mai ales că existau martori printre vecinii victimei. O modalitate mult mai simpă şi discretă era chemarea chiaburilor la primărie unde feriţi de ochii curioşilor, slugoii regimului se puteau desfăşura în voie. “ Cel somat să se prezinte la Sfat, noaptea, ştia ce-l aşteptă. În faşa primăriei era un bec tare şi când intra omul de la lumină la întuneric nu mai vedea nimic. Ca să ajungă la secretarul de partid trebuia să treacă printr-un coridor unde stăteau vreo 7-8 inşi, care-l luau la bătaie. Câteodată dădeau cu pari şi boxuri”99. Scopul final al violenţelor era intimidarea chiaburilor astfel încât în timp rezistenţa la colectivizare să devină nulă.

            În unele cazuri, brutalitatea slugoiului comunismului a avut ca rezultat consecinţe grave. Astfel, Mitrici Ştefan, conform spuselor felnăcanilor, din cauza bătăii i-a fost afectată vederea. Motivul agresiunii l-a reprezentat nerespectarea deciziilor Sfatului Popular privind lucrările agricole a propriilor terenuri şi neplata la timp a cotelor. “L-au bătut în amiaza mare până i-au spart ochiul. Când a scăpat a fugit peste grădini săracul şi plângea că nu mai vede. I-a ştiut pe toţi agresorii, dar n-a avut ce să le facă pentru că erau cu comuniştii”100. Felnacichi Milivoi afirmă că tatăl său, reprezentanţii locali ai puterii i-au strâns mâinile la uşă. “Îl chema la primărie să-i spună ce să semene şi să se târguiască la cote. Era lovit aşa rău că abia mai putea să vină acasă. Şi l-au chemat la Sfat luni şi ani la rând”101. Totuşi nu toţi opozanţii regimului au fost trataţi cu aceiaşi monedă de către bătăuşi, mai ales că între localnici exista o ierarhie bine stabilită a forţei fizice. “În mine n-au dat nici unul, pentru că ştiau că sunt hotărât şi nu scapă. Când intram pe coridorul întunecos îi simţeam că sunt acolo, măcar că nu vedeam nimic, dar nu-mi aveau treaba. Eu am luptat pe front în linia întâi şi acolo am pierdut frica. Dacă m-ar fi bătut aş fi fost în stare să fac moarte de om”102. De asemenea, de un tratament mai blând au beneficiat ţăranii lijlocaşi. “Pe tata l-au chemat la Sfat ca să-l convingă să intre în G.A.C. Când a auzit s-a speriat şi a luat un cuţit la el. Era decis să dea dacă îl atacau, dar n-a avut probleme. Au ştiut că şi-a făcut avere pe capul lui şi oricum ei băteau numai pe cei care le spunea secretarul de partid”103.

            Agresiunile cele mai brutale şi mai numeroase s-au produs în perioada 1951-1953 când secretar de partid a fost Râgoe Nicolae, după descrierile felnăcanilor prototipul de slujbaş al regimului, fără scrupule, agresiv şi uşor de îndoctrinat datorită intelectului redus şi complexelor generate de sărăcie.

            Fost purcar cu şapte clase, marginalizat de săteni, P.C.R. (P.R.M.) a reprezentat pentru Râgoe marea şi poate unica şansă de a ajunge cineva în localitate. “Uns” de puterea bolşevică cel mai influent individ din Felnac, “paznicul de porci ş-o făcut dă cap” 104. Gustul puterii îl transformă într-un tiran, marea lui pasiune fiind terorizarea proprietarilor de pământ la domiciliu. Un apropiat al lui Râgoe, Milan Comloşan, susţine că acestuia nu-i plăcea să umble prin sat decât însoţit. “Echipa era peste tot cu el ca să-l apare. Ştia care chiaburi mai au grâu sau cucuruz ascuns, c-avea informatorii lui şi mergea la sigur. Tot timpul la şedinţe spunea că trebuie să facem pe chiaburi să moară de foame. Când ne dădea ordin să aducem pe cineva la primărie, îl luam pe sus că astfel era rău de noi” 105. Numeroasele abuzuri în funcţie ale zelosului secretar de partid au determinat mizilirea sa în 1953, fiind înlocuit în urma repetatelor reclamaţii ale felnăcanilor106. Odată cu pierderea puterii, pentru Râgoe Nicolae lucrurile i-au o turnură periculoasă, iar visul se transformă într-un veritabil coşmar. Lumea satului, intransigentă şi neiertătoare, nu-i mai tolera nici măcar simpla prezenţă în localitate. “După ce l-au schimbat nu mai venea la cârciumă şi nici nu mai ieşea în sat. Ştia că oamenii vor să se răzbune. A încercat să lucreze la colectiv, dar în câmp l-au bătut rău şi dacă nu fugea, oamenii băgau furca în el”107. Ostilitatea sătenilor îl determină să plece în scurt timp din Felnac. “S-au mutat de frică după vreo două luni la Timişoara, astfel nu se ştie ce s-ar fi întâmplat cu el. Nici n-a mai venit de atunci în sat”108. Fără să aibă totuşi aceiaşi intensitate, violenţele au continuat şi după înlocuirea fostului purcar, iar corecţii fizice deosebite de dure se aplicau celor ce îndrăzneau să critice autorităţile. Astfel în 1954 Serdan Ştefan a fost închis şi bătut zilnic timp de o săptămână în urma unei banale dispute verbale cu cei de la Sfatul Popular109. Datorită demonstraţiilor de forţă, teama ţăranului faţă de sistem creşte şi drept consecinţă în localitate se simplifică procesul de transformare socialistă a agriculturii. O metodă represivă oarecum neobişnuită dar eficace a fost instigarea de către comunişti a tinerilor săraci împotriva fiilor de chiaburi, astfel încât ultimii să fie efectiv terorizaţi110.

            După modelul părinţilor, junii proveniţi din familii fără pământ se înscriu în partidul unic formând în Felnac un nucleu destul de consistent numeric de membrii ai Uniunii Tineretului Muncitoresc.

            Asmuţiţi sistematic de mentorii lor spirituali, încep să brutalizeze cu orice ocazie odraslele proprietarilor independenţi de terenuri agricole. “Tinerii erau împărţiţi în două tabere: una de comunişti şi alta de chiaburi. Nu s-au înţeles nicidecum şi erau scandaluri dese între ei” 111. Conflictele izbucneau de obicei la Căminul Cultural din localitate. “La şfârşit de săptămână colectivul făcea ziua joc şi seara bal. Aceia care organizau erau utemişti şi nu lăsau înăuntru pe chiaburi şi dacă aveau drăguţă săracă” 112. Când era petrecere, la început te lăsa înăuntru ca să-i prinzi gustul şi să comentezi când îţi spuneau să ieşi afară. Că atâta aşteptau, să zici ceva” 113.  

Fiind susţinuţi de Sfatul Popular cei ce provocau erau desigur tinerii bolşevici denumiţi oficial echipa <Fulgerul>. “În 1956 au făcut mare banchet ca să sărbătorească realizările comuniste din Felnac. Acolo activiştii bătrâni i-au asmuţit pe cei tineri contra noastră, a acelora cu pământ şi au venit beţi de la banchet direct la bal. Şeful lor a venit la mine şi m-a scos afară unde au mai fost vreo 10 inşi. Au zis numai să plec de la bal că toţi chiaburii au fugit pe geamuri când i-au văzut pe ei. Eu nici măcar n-am fost chiabur, ci ţăran mijlocaş” 114. Agesivitatea echipei “Fulgerul” determină victimele să devină extrem de solidare şi să răspundă forţei cu forţa. “Când ne atacau utemiştii săreau toţi măcar că ştiam că numai noi vom fi traşi la răspundere. Nu erau mai tari, dar când ne chemau la sfat ei ziceau salut, noi bună ziua”115. Apogeul acestor confruntări s-a derulat la sfârşitul lui 1956 şi începutul lui 1957 după ce într-o seară Gheorghe Serdineanţ este aşteptat la colţ de stradă, bătut bestial de către câţiva membri ai U.T.M. şi lăsat într-o baltă de sânge în stare de semiconştienţă. “M-au lovit prima dată cu sticla în cap şi după aceea au dat cu parii până n-am mai ştiut de mine”116. Spitalizat 18 zile, victima încearcă să-şi facă dreptate pe cale legală fără a avea sorţi de izbândă, autorităţile fiind de partea junilor bolşevici. Maltratarea lui G.S. şi nepedepsirea vinovaţilor îi face pe tinerii proprietari de pământ să se simtă fiecare direct ameninţat, mai ales că nu era vorba de o încăierare ce avea ca rezultat o amendă şi mustrare la Sfatul Popular. “Ne-am zis: ieri ne-au bătut, azi ne dă în cap, mâine or să ne omoare şi ei nu păţesc nimic. Ba poate îi felicită la Sfat”117. Hotărâţi să răspundă violenţei prin violenţă şi convinşi că numai prin forţă vor stopa definitiv agresiunile şi umilinţele la care au fost supuşi, necolectiviştii au încercat să organizeze cu meticulozitate o acţiune de pedepsire a reprezentanţilor UTM în zonă. În ciuda măsurilor de precauţie luate “comuniştii au aflat de la informatorii lor că li se pregăteşte o răsplată pentru toate câte au făcut”118. Posibil speriaţi sau efectiv pentru a demonstra că sunt stăpâni pe situaţie, comuniştii felnăcani incendiază într-o noapte grajdurile aceluiaşi Serdineanţ Gheorghe. “Am avut pagube şi era să-mi ardă toată casa, să rămân pe drumuri. De frică au vrut să ne facă să ne fie şi nouă frică. Şi-au reuşit; că şi eu şi prietenii am bătut în retragere. Fiecare s-a gândit că într-o noapte poate să-i ardă casa cu el înăuntru”119.

            Brutalităţile comuniste în general au avut ca efect intimidarea felnăcanilor. Vechea mentalitate a ţăranului că “este mai bine să te supui legilor”120 îi face să fie mult mai maleabili la insistenţele autorităţilor de a adera la G.A.C. În faţa atâtor suferinţe fizice şi psihice se naşte aproape firesc întrebarea ce i-a determinat pe localnici să îndure asemenea greutăţi inumane. Din răspunsurile celor intervievaţi rezultă că principalul suport moral a fost speranţa şi credinţa că în România comunismul nu va dăinui mult timp. “Toţi din sat credeam că vin americanii. Ascultam aproape zi de zi la un prieten radio “Europa Liberă” şi ăia tot ziceau că pică bolşevicii. O perioadă am fost convins că mult nu durează şi scăpăm de colectiv. Dar după ani, dacă am văzut că nu mai vin americanii, am băgat pământul în G.A.C. Ce era să fac?”121. “Eu m-am gândit că se schimbă sistemul. Şi socoteam că merită să sufăr oricât, că mâine – poimâine ne trezim cu americanii în România. Speranţa asta m-a făcut să amân de la un an la altul să intru în colectiv. Zvonul acesta l-a speriat pe un fost preşedinte de colhoz ce era vecin cu mine. Ţin minte că a zis ce fac eu dacă vin americanii, că mă omoară lumea. Mai bine mă arunc în Mureş. Era tare speriat şi abătut”122. Credinţa reîntoarcerii la democraţie se erodează în timp, lipsurile economice, umilinţele şi agresiunile punându-şi decisiv amprenta asupra moralului felnăcanilor. Cu toate că la nivel naţional perioada cea mai dificilă pentru ţărani a fost după 1957, când Gheorghe Gheorghiu Dej decretează colectivizarea compactă123, în Felnac rezistenţa a fost minimă.

            Explicaţia trebuie căutată în zelul cu care bolşevicii felnăcani au dus “munca de lămurire” precum şi metodele de convingere folosite.

            Totuşi trebuie menţionat că autorităţile locale, bune cunoscătoare a psihologiei sătenilor, nu au forţat nota, accelerând procesul de colectivizare compactă abia la sfârşitul lui 1958.

            „În 1957-1958, lumea a fost lăsată în pace. N-au fost nici atâtea bătăi nici chiar prea multă propagandă. Politica Sfatului a fost să-I bage în colhoz pe toţi odată”124. Momentul pregătitor se pare că a dat roade, deoarece în 1959 intră în G.A.C. 403 familii fără să opună cea mai mică rezistenţă. „M-au chemat la primărie într-o sâmbătă şi mi-au zis că nu plec până nu semnez că intru în colectiv. Am semnat şi gata”125.

            În 1961 au mai existat încă trei familii de încăpăţânaţi ce n-au vrut nicicum să adere la colhoz. Fără a mai folosi violenţa, un semn de maturitate politică a autorităţilor, acestea le confiscă pur şi simplu terenurile. „Tata nu intra în colhoz nici dacă-l omorau. Eu am băgat în colectiv pământul primit de la el şi atunci comuniştii care-l ştiau cât îi de încăpăţânat, i-au luat terenurile pe motiv că un colectivist, adică eu, l-a ajutat la lucrul câmpului. Dar tata până a murit n-a lucrat o zi la colectiv”126.

            Când în 1962 Gheorghe Gheorghiu Dej anunţa oficial finalizarea la nivel naţional a transformării socialiste a agriculturii, colectivizarea este declarată ca fiind încheiată şi în Felnac.

            Pentru a sărbătorii cum se cuvine asasinarea proprietăţii private asupra pământului, puterea locală a organizat o petrecere la care au fost invitaţi toţi membrii colhozului din sat127. Beţia colectivă ce a urmat, putem spune însă că a durat mult timp, adică nu mai puţin de 27 de ani.

 

 

CONSECINŢELE COLECTIVIZĂRII. CONCLUZII

 

            Aşadar, folosind diverse metode, una mai antisocială ca alta, îmbinând pervers lipsa de scrupule cu ipocrizia şi minciuna, comuniştii locali reuşesc în cele din urmă finalizarea obiectivului propus, respectiv determinarea aderării la structurile colectiviste a tuturor sătenilor din Felnac. În G.A.C. ţăranii vor fi rapid integraţi sistemului socialist de muncă agricolă, în paralel autorităţile încercând să implementeze în lumea satului un sistem propriu de valori de inspiratie stanilistă. Impactul cu noile norme, total diferite de cele transmise din generaţie în generaţie, va zdruncina restrânsa comunitate rurală, iar universul caracteristic ţăranilor felnăcani va începe un profund proces de dezintegrare, cu consecinţe de durată. Odată cu dispariţia bazelor tradiţionale a relaţiilor dintre localnici, se modifică radical şi modul de manifestare a solidarităţii acestora. Astfel legăturile din cadrul comunităţii altădată profunde, treptat se deteriorează. Apar neînţelegeri, invidie şi chiar ură. “Lumea n-a mai fost nici pe sfert aşa unită ca înainte. S-a făcut mai rea; că fiecare îşi face treaba lui şi se ferea de vecini sau prieteni. Mai repede îşi băgau beţe-n roate unul la altul decât să se ajute. Comuniştii i-a făcut aşa cu învăţăturile lor”128. De asemenea, ierarhizarea sătenilor, ancorată în tradiţie şi întemeiată nu atât pe mărimea proprietăţii cât mai ales pe hărnicia, valoarea individului şi stricteţea cu care acesta respecta regulile nescrise ale satului, dispare. Noua ierarhie impusă de autorităţi, în totală contradicţie cu valorile specifice, îi face să devină mult mai insensibili la problemele locale. “Nu mai se ştia care merită să fie primul în Felnac şi care ultimul, că aceia care înainte erau codaşi conduceau pe foştii fruntaşi. Asta nu era drept şi atunci mai bine îţi vedeai de ale tale că altfel te lua scârba. Nu mai era satul nostru, era al activiştilor”129.

            Un element cu caracter decisiv în procesul dezrădăcinării ţăranilor din lumea contruită cu atâta migală de precursorii lor a fost anularea sentimentului proprietăţii. Fără posesia asupra pământului şi a altor bunuri colectivizate era imposibil ca viaţa micii comunităţi săteşti să-şi păstreze neschimbat cursul. Pentru că G.A.C.-ul era proprietatea socialistă a tuturor, nimeni nu se simţea proprietar în adevăratul sens al cuvântului. Ca urmare, terenurile agricole sunt lucrate cu dezinteres, indiferenţa ţăranilor influenţând negativ producţia agricolă130. “Nu puteam să muncesc în colectiv ca pentru mine, că nu era al meu. Aram şi săpam numai ca să fie arat şi săpat, adică lucram de mântuială”131. Anularea sentimentului proprietăţii prin colectivizare determină apariţia unui fenomen altădată aproape inexistent în Felnac şi anume furturile de produse. “Oamenii furau că nu păgubeau pe cei din sat, ci pe stat. Fiecare lua cît putea de mult, unii şi jumătate din recoltă, iar restul îl dădeau la stat. Oricum statul a furat pământul nostru aşa că nu era păcat să furăm de la el”132. “ Înainte de colectiv eu n-am auzit vreodată să-i dispară cuiva recolta din holdă. Acolo putea să-ţi putrezească porumbul că nu-l lua nimeni”133.

            Practic, în urma colectivizării pe plan local apare o nouă generaţie de ţărani “proletari” fără un cult al muncii, fără valorile ce-i defineau şi le confereau unicitate. Noile valori impuse de autorităţi au drept rezultat o degradare sistematică a lumii satului din toate punctele de vedere precum şi îngroparea unor mentalităţi şi norme morale ce au stat la baza bunului mers al vieţii comunităţii rurale din localitatea studiată.

            Rezultatul final al procesului de colectivizare din Felnac a fost exodul populaţiei, îndeosebi tinere, înspre fabricile din Arad. “Copiii mai au plecat la oraş ca să nu fie ca noi, robi la colectiv”116.

            Odată cu politica partidului unic de industrializare a României, expulzarea ţăranilor devine un fenomen motivat prin care se eliberează forţa de muncă necesară în marile întreprinderi ale statului. Fost preşedinte al colectivului din Felnac, Ugleşici Duşan susţine că autorităţile au silit conducerea G.A.C.-ului să reducă considerabil plata în bani şi produse către ţărani. “La început felnăcanii n-au avut voie să plece din colectiv şi fabricile să-i primească, dar mai târziu situaţia s-a inversat. Statul avea nevoie de muncitori. Colectivul a fost obligat să plătească prost ca lumea să plece”135116.

            Datorita plecarii la oraş a numeroşi felnăcani, lumea satului a fost bulversată, producându-se transformări cu consecinţe de durată asupra modului de viaţă al ţăranilor. Confiscarea terenurilor agricole, anularea propriului sistem de valori şi contactul cu oraşul îi face pe săteni să-şi piardă identitatea născută în cadrul propriilor gospodării. Înstrăinarea faţă de sat are drept urmare apariţia “omului nou” ce se simţea şi era la fel de îndepărtat de sat ca şi de oraş. Format de sistem cu o viziune aparte asupra vieţii, ţăranul creat de comunişti tânjea însă conştient sau inconştient după propriul pământ şi vechile norme nescrise ale locului, dezrădăcinarea lui nefiind benefică nici pentru el ca individ şi nici măcar pentru statul bolşevic. Iar consecinţele se întrezăresc şi astăzi...

 

Prof. Gabriel Sala

 

1 „ Documente cu privire la politica agrară a Partidului Muncitoresc Român” ed.Politică, Bucureşti, 1965, p. 5.

2 Stelian Tănase, „Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu Dej 1948-1965”, ed.Humanitas, Bucureşti 1988, p. 75-76.

3 Ibidem, p 77.

4 Ibidem, p. 79

5 Arhiva C.A.P. „Tractorul” Felnac, dosar nr.1/1950, p. 30

6 Ibidem

7 Interviu cu Popovici Sava.

8 Interviu cu Drănici Gheorghe.

9 Informaţie primită de la Nichici Vasa

10 Interviu cu Boată Nicolae

11 Interviu cu Popovici Rada

12 Interviu cu Jura Velinca

13 Interviu cu Gomboş Istirca

14 Victor Frunză, „Istoria Stalinismului în România”, ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 419

15 Interviu cu Popovici Rada

16 Petre Soran, „Colectivizarea între mit şi realitate” în „Miturile comunismului românesc”, ed. Universităţii Bucureşti, 1995, p. 122

17 D. Gusti, „Comunism. Socialism.  Arhaism. Sindicalism. Bolşevism”.

18 Neagu Djuvara, „ O istorie a românilor”, ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 221

19 Jean Francois Soulet, „Istoria comparativă a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”, ed. Polirom, 1998, p. 120

20 Informaţie primită de la Rada Marcu

21 Ibidem

22 Interviu cu Felnacichi Dobromir

23 Interviu cu Ugleşici Duşan

24 Interviu cu Oprean Mircea

25 Interviu cu Popovici Sava

26 Interviu cu Felnacichi Dobromir

27 Interviu cu Oprean Mircea

28 Costin Scorpan, „Istoria României. Enciclopedie”, ed. Nemira, Bucureşti, 1997, p. 281

29 Interviu cu Nichici Vasa

30 Interviu cu Rada Marcu

31 Ghiţă Ionescu, „Comunismul în România”, ed. Litera, Bucureşti, 1994, p. 219.

32 Ibidem, p. 220.

33 Costin Murgescu,  „Reforma agrară din 1945”, ed.Academiei R.P.R., 1956, p. 158

34 Ghiţă Ionescu, op. Cit., p. 220

35 Arhiva „Sfatului Popular al comunei Felnac”, dosar nr. 3/1950, p. 26

36 Interviu cu Felnacichi Milivoi

37 Interviu cu Savulov Momir

38 Buletin oficial al R.P.R., nr.7/13 ian, 1951, p. 107-108

39 Interviu cu Olteanu Nicolae

40  Interviu cu Felnacichi Dobromir

41 Interviu cu Felnacichi Milivoi

42 Interviu cu Nichici Vasa

43 Arhiva „Sfatului Popular al comunei Felnac”, dosar nr. 5/1950, p. 42

44 Ibidem p.47

45 Ibidem p.47

46 Interviu cu Sferdineanţ Gheorghe

47 Arhiva „Sfatului Popular al comunei Felnac”, dosar nr. 1/1951, p. 10

48 Interviu cu Rada Marcu

49 Arhiva „Sfatului Popular al comunei Felnac”, dosar nr. 2/1952, p. 65

50 Informaţie primită de la Mitrici Mişa

51 Interviu cu Felnacichi Milivoi

52 Interviu cu Rada Marcu

53 Interviu cu Felnacichi Dobromir

54 Interviu cu Savulov Momir

55 M.Bărbulescu şi colaboratorii, „Istoria României”, ed.Encilopedică, Bucureşti, 1998, p. 97

56 Interviu cu Ugleşici Duşan

57 Ibidem

58 Arhiva „Sfatului Popular al comunei Felnac”, dosar nr.4/1954, p. 3

59 Interviu cu Adrian Miculescu

60 Interviu cu Popovici Rada

61 Interviu cu Nichici Vasa

62 Informaţie primită de la Hodoşan Rodica

63 Interviu cu Ugleşici Duşan

64 Interviu cu Rada Marcu

65 Interviu cu Boată Nicolae

66 Interviu cu Drănici Gheorghe

67 M. Bărbulescu şi colab. op. cit., p. 97-98.

68 Arhiva „Sfatului Popular al comunei Felnac”, dosar nr.2/1956, p. 19

69 Interviu cu Felnacichi Dobromir

70 Arhiva C.A.P. „Tractorul” Felnac, dosar 3/1952-1953, p.3-38

71 Interviu cu Adrian Miculescu

72 Arhiva C.A.P. „Tractorul” Felnac, dosar 3/1954-1959, p.40-96

73 Arhiva C.A.P. „Tractorul” Felnac, dosar 18/1960-1962, p.8-42

74 „Documente cu privire la politica agrară a Partidului Muncitoresc Român”, ed.Politică, Bucureşti, 1965, p.199

75 Arhiva C.A.P. „Tractorul” Felnac, dosar 4/1957, p.108

76  Interviu cu Mitrici Mişa

77 Informaţie primită de la  Nichici Vasa

78 Interviu cu Sferdineanţ Gheorghe

79 Arhiva C.A.P. „Tractorul” Felnac, dosar 1/1959, p.6

80 Ibidem

81 Interviu cu Miloş Floare

82 Interviu cu Gomboş Istirca

83 Interviu cu Comloşan Milan

84 Interviu cu Gomboş Istirca

85 Interviu cu Oprean Mircea

86 Interviu cu Gomboş Istirca

87 Interviu cu Jura Velinca

88 Interviu cu Nichici Vasa

89 Interviu cu Nichici Stela

90 Interviu cu Miculescu Adrian

91 Interviu cu Nichici Vasa

92 Interviu cu Nichici Stela

93 Interviu cu Felnacichi Dragomir

94 Interviu cu Savulov Olsa

95 Interviu cu Hodoşan Rodica

96 Interviu cu Oltean Nicolae

97 Interviu cu Boată Nicolae

98 Interviu cu Comloşan Milan

99 Interviu cu Goicovici Sava

100 Interviu cu Nichici Vasa

101 Interviu cu

102 Interviu cu

103 Interviu cu Nichici Stela

104 Interviu cu

105 Interviu cu Comloşan Milan

106 Informaţie primită de la Mitrici Mişa

107 Interviu cu Marcu Sofia

108 Interviu cu Boată Nicolae

109 Informaţie primită de la Serdan Teodor

110 Informaţie primită de la Nichici Vasa

111 Interviu cu Hodoşan Rodica

112 Interviu cu Felnacichi Dragomir

113 Interviu cu Nichici Vasa

114 Interviu cu Serdineanţ Gheorghe

115 Interviu cu Nichici Vasa

116 Interviu cu Serdineanţ Gheorghe

117 Interviu cu Mitrici Mişa

118 Interviu cu Goicovici Sava

119 Interviu cu Serdineanţ Gheorghe

120 Interviu cu Popovici Rada

121 Interviu cu Miculescu Adrian

122 Interviu cu Marcu Rada

123 Denis Deletant, „România sub regimul comunist”, Fundaţia Academia Civică Bucureşti, 1997, p.99

124 Interviu cu Ugleşici Duşan

125 Interviu cu Serdineanţ Gheorghe

126 Interviu cu Serdan Teodor

127 Informaţie primită de la Miloş Florica

128 Interviu cu Boată Nicolae

129 Interviu cu Rada Marcu

130 Informaţie primită de la Ugleşici Duşan

131 Interviu cu Popovici Sava

132 Interviu cu Rada Marcu

133 Interviu cu Popovici Rada

134 Interviu cu Marcu Sofia

135 Interviu cu Ugleşici Duşan

 

Toate persoanele intervievate sunt din localitatea Felnac, judeţul Arad.

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)