Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

 

 

Combatanţii din Moldova

Comandor(r), prof. univ. dr. Jipa Rotaru & col (r) Anatol Munteanu

 

Comandor (r) prof. universitar Jipa Rotaru, în dialog cu istoricul militar, colonel, ing. dr. Anatol Munteanu, autorul cărții „Epopeea Libertății”.

 

În urmă cu 200 de ani, la 16 mai 1812, ca urmare a războiului ruso-turc din 1806-1812 şi semnării tratatului cu Turcia otomană, Rusia Ţaristă a ocupat cu forţa armată o parte din Țara Moldovei.  Ocuparea de către ruşi a teritoriului dintre Prut şi Nistru - partea cea mai bogată şi roditoare a Moldovei, instaurarea unui regim asiatic, barbar şi sângeros, a adus la schimbarea radicală a condiţiilor politice, social-economice şi culturale. Ca şi alte popoare din Imperiul rus, românii basarabeni au îndurat tot greul în războiul ruso-turc, asigurând aprovizionarea armatelor ruse cu cereale, furaje, carne, animale, iar populaţia a muncit „cu mâinile şi cu dobitoacele”, plătind impozite foarte mari, de 2-3 ori mai mari decât la turci. Basarabia a fost transformată într-o colonie rusească, cu o politică de rusificare şi deznaţionalizare a românilor basarabeni.

In perioada 1940-1941 şi după Al Doilea Război Mondial, Basarabia a fost iarăşi ocupată de Rusia Sovietică. In această perioadă românii moldoveni au îndurat foametea, au fost mânați în pușcării şi lagăre de exterminare. In așa numita R.S.S.M, s-a produs o cumplită politică de deznaționalizare, de rusificare a românilor moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului. În 1989, în Basarabia - Republica Moldova, se produce o explozie social - politică de Renaștere Națională a populației băștinașe: se produc demonstrații, proteste împotriva ocupației rusești, se proclamă independența, limba română ca limbă de stat, se alege un nou parlament, președinte, prim-ministru. Prin intermediul separatiștilor ruși din Tiraspol, Dubăsari, Tighina și alte localități, Rusia, începând cu anul 1990, provoacă neînțelegeri interetnice, conflicte militare, iar în martie 1992 provoacă ciocniri militare și un război între forțele de ordine ale Republicii Moldova și structurile militare ale Armatei separatiste. În sprijinul acestora, în lupte se implică și Armata a 14-a rusă, dislocată în Transnistria.  Toate aceste evenimente, detalii şi secvenţe de luptă, precum şi războiul cu Transnistria separatistă, sunt descrise pe larg în cartea „Epopeea Libertății. Războiul de la Nistru 1990 – 1992”, autor Anatol Munteanu.

 

Comandor (r), prof. univ. dr. Jipa Rotaru: In această Zi de Comemorare a eroilor combatanți care sunt oamenii şi imaginile de neuitat ale războiului?

 

Col. (r) dr. ing. Anatol Munteanu: Este greu de făcut un bilanț al amintirilor. Pot să aduc nenumărate exemple de eroism, curaj si vitejie ostasească, și anume:

-  la 13 decembrie 1991, la podul de pe Nistru cad la datorie patru polițiști: Gheorghe

Cașu, Valentin Mereniuc, Mihail Arnăut, Ghenadie Iablocichin;

- la 24 martie 1992, după o luptă de nimicire a unui grup de infractori separatiști, la Grigoriopol, cad in apele Nistrului, la reîntoarcere, răpuși de gloanțe, doi eroi: Cezar Roman și Gheorghe Coțuc;

- a 3 aprilie 1992, la Gâsca, opunând o rezistență eroică, atacați fiind de separatiștii ruși, cad alți patru combatanți: Niculae Țurcanu, Andrei Izbaș, Valeriu Cordineanu, Valeriu Dumbravă;

- la 17 si 18 mai 1992, la Dubăsari – Cocieri, in luptă cu cazacii ruși, cad eroic voluntarii: Victor Ursu, Grigore Usinevici, Boris Vareaghin, Ion Grecul, Constantin Ciobanu;

la 18 mai 1992, într-o misiune de recunoaștere și înaintare pe frontul Coșnita, cade eroic grupul Filea Lupașcu, fiind încercuiți într-o lupta de apărare;

- la 20 iunie 1992, la podul Tighina, se apără eroic de tancurile rusești un batalion al armatei moldovenești, unde cad în luptă circa 150 ostași moldoveni;

în 21 - 24 iunie 1992, la Tighina, în luptele cu armata a 14-a rusă, cad eroic combatanții: Ion Sprânceanu, Grigore Vârtosu, Serghei Culațchi, Ion Digori, Ion Cojocaru, Serghei Fiodor și alți 50 voluntari și polițiști moldoveni.

 

J.R.: Aveți și alte exemple?

 

A.M.: Ca exemplu poate fi adus, atacul fulgerator, dar și eroic al colonelului A. Gamuraru, care cu batalionul din subordine, a intrat prin lupte in Tighina și a eliberat Secția de Poliție asediată de inamic, precum și orașul, împânzit de separatiști – o fapta de curaj, care a adus victorie asupra inamicului. Un alt exemplu de eroism și sacrificiu au fost luptele de apărare la cinematograful „Drujba”, „Drumul vieții” sau centrul orașului Tighina, unde armata rusă nu a putut trece nici cu tancurile peste pozițiile luptătorilor moldoveni. Jertfa apărării noastre a fost mare: circa 50 de combatanți morti si 180 de răniți. Ne-am fi dorit cu toții, ca prin această jertfă enormă, să oprim inamicul la podul Tighina, la cetate, sa realizăm ordinul: „tancurile să nu treacă în Tighina”, însă, chiar cu prețul acestui suprem sacrificiu, inamicul a înfrânt apărarea batalioanelor noastre, a luat jumătate de oraș, iar de aici, noi, am pierdut războiul, am pierdut Transnistria, am pierdut glia, pentru care ne-am jertfit sângele și viața. Noi nu am reușit, pentrucă am avut trădători, care au scos o parte a armatei din oraș.

 

J.R.: In cartea DVS „Epopeea Libertății” a-ți scris despre conflictele militare cu trupele de ocupație rusă, și separatiștii din Transtrinstria. Ce s-a întâmplat in acea perioadă (1991-1992) în Moldova independentă și suverană?

 

A.M.: Războiul de pe Nistru n-a fost doar un conflict intern, între o parte a Republicii Moldova şi altă parte a ei, cum se afirmă fals, ci în primul rând un război între Federaţia Rusă şi Republica Moldova. A fost plămădit la Kremlin, de unele cercuri politice de la Moscova, la nici un an de la proclamarea Independenţei Moldovei, şi susţinut de acestea din punct de vedere politic, militar şi material. Scopul lui precis a fost împiedicarea unirii Republicii Moldova cu România. O înscenare făcută la Dubăsari,  şi mai apoi la Tighina, a furnizat unităţilor Armatei a 14-a ruse, pretextul de a ieşi din cazărmi, de a ocupa poziţii de luptă şi de a se implica direct în  război.

 

J.R.: A-ţi fost și combatant și organizator al misiunilor de luptă?

 

Ca participant la Mişcarea de Renaştere Naţională din Basarabia m-am aflat în miezul acestui conflict de apărare a integrităţii Republicii Moldova. Am fost alături de liderii Mişcării: regretatul Grigore Vieru, de Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Mihai Cimpoi, Gheorghe Ghimpu şi Ion Vataman. Am fost în fruntea unui detaşament de voluntari moldoveni, ridicaţi de mine din satele raionului Ialoveni, în campania împotriva Găgăuziei separatiste. Împreună cu ei si voluntarii din Bubueci am deblocat podul de peste Nistru, de la Vadul lui Vodă. Cu militarii  Batalionului Tiras-Tighina  am eliminat posturile separatiste din localităţile Mălăieşti, Butor, Taşlic, Grigoriopol, până la Dubăsari. Aşa cum s-a  exprimat poetul Grigore Vieru, „Anatol Munteanu a fost în linia întâi a frontului...”

 

J.R.: Aţi fost ofiţer în serviciile speciale?

 

A.M.: Eram la Chişinău, unde îndeplineam două funcţii: una în Guvern, cealaltă în Direcţia de Contrainformaţii, ca ofiţer. Mai inainte am lucrat 25 de ani ca ofiter in Ministerul de Interne. Aveam oameni în diferite domenii şi segmente de activitate, inclusiv în executivul separatiştilor. Culegeam informaţii şi date concrete despre punctele de dislocare ale batalioanelor separatiste şi de cazaci, precum şi dotarea acestora cu armament de luptă. În plus, monitorizam deplasarea acestora pe teritoriul Transnistriei.

Care au fost fortele principale de rezistenta si lupta a moldovenilor impotriva separatistilor?

 

Incepând cu 1990 în R. Moldova s-au creat douâ zone de teritorii  separatiste. Prima: în Transnistria cu centrul de comandă la Tiraspol, și a doua în Găgăuzia cu centrul în Comrat. Forțele noastre principale de opozitție și rezistență au fost voluntarii moldoveni, care au format detașamente de  bărbați tineri, care au ieșit în stradă, au mers la Comrat, Tighina, Grigoriopol, Dubăsari și Cocieri pentru a sprijini populația băștinașă în acțiuni de rezistență împotriva separatiștilor. 

O altă forță importantă au fost Comisariatele de Poliție aduse din centrele raionale în zonele de conflict. Acestea asigurau ordinea publică și luptau cu arma în mână împotriva bandelor separatiste înarmate, care acționau în localitățile nistrene și așa numita ”Găgăuzie”.

 

Una dintre cele mai combative și mai bine pregătite unități de poliție, cu o exepțională capacitate de luptă și un moral ridicat, a fost Brigada de Poliție cu Destinație Specială, supranumită ”Brigada de fier”, ”Brigada Fulger”, comandată de neînfricatul colonel Anton Gămurari. Această Unitate de poliție a reușit sa bage groaza în rîndurile bandelor separatiste înarmate, să  spulbere planurile grupărilor teroriste care acționau pe teritoriul R. Moldova.

Cât de pregătiţi erau ostaşii moldoveni, în raport cu detaşamentele separatiştilor?

 

Fiind încă tânără, Moldova nu beneficia de o armată regulata, aşa cum vă spuneam aveam doar un efectiv de câteva mii de polițişti şi voluntari. Cei mai mulţi dintre ei veneau în zonele de conflict fără experienţă şi învăţau lupta din mers. Erau, în schimb, curajoşi şi devotaţi. Poziţiile cucerite prin luptă o confirmă. Cât priveşte dotarea, nu dispuneau de armamentul necesar. La început, existau doar câteva pistoale-automate de tip Kalaşnikov la un grup de combatanţi. Le-au fost repartizate autoblindate, dar fără mitralierele şi tunurile necesare. Mai târziu, unităţile motorizate de la Dubăsari, Coşniţa-Doroţcaia și Tighina au fost dotate cu armament şi echipament românesc si rusesc.

 

J.R.: Aveţi date şi despre efectivele militare ale separatiştilor?

 

A.M.: Direcţia de contrainformaţii avea toate informaţiile necesare despre inamic. Se ştia, de pildă, că armata separatistă avea 67 de maşini blindate, 26 tancuri, 12 BMP şi 40 BTR. Aveau şi artilerie folosită aproape zilnic pentru a lovi satele moldoveneşti din partea dreaptă a Nistrului. Deţineau 115 tunuri, 18 branduri, 75 aruncătoare de mină, 24 sisteme reactive GRAD, cateva zeci de aparate de zbor şi câteva bombardiere, acestea apartineau Armatei a 14-a ruse. Unităţile militare separatiste împreună cu voluntarii şi cazacii ruşi aveau circa 15.000 de oameni. În Transnistria erau mobilizate şi femeile. Li se spunea „amazoane”. Acestea erau folosite pentru destabilizarea situaţiei dificile în localitaţile transnistrene. Organizau greve, îndemnau populaţia la nesupunere împotriva autorităţilor moldovenești, promovau ura faţă de români. Totul se făcea pentru a-i demoraliza şi determina pe ofiţerii moldoveni să treacă de partea separatiştilor. De multe ori, participau la acţiuni de ocupare a unor unităţi militare, la dezarmarea militarilor din diverse posturi, la devastarea depozitelor de armament. Împărţeau apoi mitralierele şi armele automate sustrase, voluntarilor şi cazacilor ruşi.

 

In luptele pentru independenţa Moldovei s-au remarcat inclusiv voluntarii și oamenii tineri…

 

Încă din momentul declanşării conflictelor militare, în satele din partea stângă a Nistrului au apărut grupuri înarmate de voluntari și tineri elevi, studenți, fii de țărani din localitățile nistrene, cu vârsta între 14-18 ani, care, după modelul partizanilor de altădată, au luptat cu preţul vieţii împotriva separatiştilor.

 

Ei nu aveau dreptul să fie înrolaţi în armată sau poliţie şi atunci au ales această cale pentru a se apăra împotriva mercenarilor ruşi, a cazacilor veniţi din cele patru vânturi. Uneori, acţiunile lor erau coordonate de comandanţii unităţilor de poliţie şi securitate. Liderul acceptat de toţi tinerii a fost inegalabilul luptător Ion Grecu. Era zvelt, blond şi purta cu el o mitralieră de care nu se despărţea niciodată. A murit în luptele de la Dubăsari, cu dorinţa de a-şi răzbuna consătenii ucişi de separatişti în acest război.

 

J.R.: I-aţi cunoscut şi personal?

 

A.M.: Am avut prilejul să-i întâlnesc în mai multe rânduri pe „Burunduci“, înainte de a pleca în misiune. Am stat de vorbă cu comandantul lor, Ion Grecu, cu alţi băieţi între care Victor, Iurie, Sergiu, Ilie, Constantin şi Grigore Usinevici, care m-au rugat să scriu cât mai puţin despre ei. Erau convinşi că moartea nu are putere asupra lor, că sunt prea fragezi ca Dumnezeu să nu-i păzească, mai ales că luptau pentru o cauză dreaptă. Erau optimişti, glumeau, plecau în misiune cu zâmbetul pe buze. Erau mândri de victoriile lor şi luptau cu siguranţa că războiul nu poate fi pierdut. Puritatea din cugetul lor nu putea lua în calcul trădarea, laşitatea, jocul politic. „Burunducii” au eliberat satul Corjova de cazaci şi separatişti, au surprins forţele separatiste din Dubăsari, împingându-le spre centrul oraşului. Au menţinut poziţiile ocupate câteva zile dar, nefiind sprijiniţi de forţele armatei moldoveneşti, au avut pierderi şi au fost nevoiţi să se retragă spre Cocieri. Inspiraţi de duhul patriotismului şi mândriei naţionale, au apărat cu demnitate pământul strămoşesc, casele, averea şi părinţii. Cazacii şi gardiştii, înfuriaţi la culme de pierderile provocate de „Burunduci“, le căutau urma peste tot, prin case şi apartamente, la discoteci şi în şcoli, făceau raiduri şi arestări din rândul tinerilor moldoveni, bănuindu-i pe mai toţi de colaborare cu partizanii. Fotografiile lor erau multiplicate şi afişate la tot pasul, pentru a fi lichidaţi mai uşor. Despre aceşti bravi luptători se încropeau versuri, se fredonau cântece. Mulţi dintre ei au căzut la datorie. Cei rămaşi în viaţă au completat, la vârsta potrivită, rândurile voluntarilor şi poliţiştilor moldoveni pe poziţiile de luptă de la Cocieri, Dubăsari, Coşniţa, Tighina, Copanca, Chiţcani. Dacă aceşti tineri ar fi fost în locul comandanţilor de la Punctele de Comandă, astăzi n-am fi vorbit la timpul trecut despre oraşul Dubăsari ocupat de separatişti, despre oraşul-cetate Tighina sau despre Transnistria! Cei mai mulţi dintre ei au căzut în focul luptelor.

 

I-aş aminti pe Ion Grecu, Valentin Agatiev, Gheorghiţă Grama, Grigore Usenenco, Alexandru Vârlan, Mihail Nour, Ştefan Crăciun, Alexei Gazea, Constantin Muntean, Petru Gazea, Gheorghe Ursul, Valeriu Savciuc, Mihail Beşleaga, Grigore Căruntu, Vasile Gangal, Aurel Ceban, Alexandru Ticot, Vasile Diaconaş, Petru Doga, Constantin Pruteanu, Nicolae Botea, cu toate că numărul lor este mult mai mare, în total peste 100 de poliţişti, militari şi „Burunduci“.

Faptele lor de eroism nu vor fi uitate niciodată, ei sunt pentru noi ca Sfinţii, iar tinerii luptători ca nişte Ingeri.

 

J.R.: Fiecare război are, până la urmă, nişte statistici. Care sunt acestea, în urma evenimentelor de pe Nistru?

 

A.M.: Incepand cu anul 1992 am facut liste, analize, biografii, am facut o baza de date despre combatantii morti si raniti in lupte. Am ajuns la casele și familiile acestora. In razboi au participat circa 10.000 de combatanti. Potrivit datelor oficiale, pe câmpurile de luptă au căzut circa 400 de combatanți. Părerea mea, însă, este că numărul lor e mult mai mare. Alte câteva mii de militari şi voluntari au fost răniţi, fiind astăzi invalizi de război sau suferind în urma rănilor provocate pe front.

 

J.R.: Şi urmările lui?

 

A.M.: La 21 ani de la război, rănile sunt încă adânci iar conflictul nesoluţionat.

Tot mai multe voci susţin că războiul a fost pierdut din cauza incompetenţei, laşităţii şi trădării celor aflaţi la conducerea Moldovei. Sute de vieţi, ale celor mai curajoşi tineri s-au risipit, fără rost. Copiii rămaşi orfani de război, îşi visează taţii şi caută să descopere trădatorii care i-au împuşcat din spate. Au dispărut romantismul, credinţa şi patriotismul din noi, le-au luat locul grijile zilnice, tristeţea şi dezamăgirile. Situaţia satelor e tot mai grea, drumurile sunt proaste, din punct de vedere economic depindem mai mult de Rusia decât de Europa, mulţi dintre moldoveni au plecat în străinătate pentru a avea din ce trăi.

 

J.R.: Cum poate fi motivat acest război declanşat de Federaţia Rusă?

 

A.M.: Simplu: ca românii din Basarabia, care au fost rupţi cu sila  în 1940 de fraţii lor de dincolo de Prut, să nu se poată uni într-un singur stat. Acestui detaliu semnificativ i-a dat rostire, la 22 octombrie 2002, în incinta Parlamentului Republicii Moldova, Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, care a spus:  „Războiul din 1992 a avut un singur scop: să împiedice unirea Republicii Moldova cu România”. În cadrul unei conferinţe de presă susţinută la Chişinău în aceeaşi zi, speakerul Dumei de Stat a Rusiei a adăugat: „În acel moment, când Tiraspolul a procedat la acţiuni foarte dure împotriva Chişinăului, noi am considerat absolut justificate acţiunile Tiraspolului. Când Republica Moldova era cât pe ce să sară în componenţa României, cineva trebuia să spună „nu”. Tiraspolul a spus-o.”

Pentru a opri acest proces, Federaţia Rusă a înarmat Tiraspolul, i-a pus la dispoziţie o întreagă armată - Armata a 14-a, i-a trimis mercenari bine plătiţi, declarând statului Republica Moldova, înainte de războiul propriu-zis, un război informaţional.

Federaţia Rusă declara că are interese strategice în Transnistria, ca şi cum aceasta n-ar fi fost parte integrantă a Republicii Moldova, a cărei independenţa o recunoscuse în graniţele din 1991.

Aceste forţe imperiale au încercat acelaşi scenariu şi în Estonia, Letonia, Lituania, dar nu le-a reușit. Datorită spiritului lor naţional, aceste popoare au rezistat în lupta pentru integritatea, libertatea şi demnitatea lor naţională. Astăzi aceste ţări fac parte din blocul NATO și Uniunea Europeană.

 

J.R.: E doar o întâmplare faptul că războiul s-a declansat oficial la 2 martie 1992?

 

A.M.: Nu este nici o întâmplare, totul a decurs după un plan bine stabilit:

1. 2 martie 1992 a fost ziua când Republica Moldova a devenit membră al ONU. Separatiştii vroiau să dovedească lumii că în Republica Moldova există probleme grave şi că n-are ce căuta în ONU. În acea zi, forţe înarmate au atacat sediul de poliţie din oraşul Dubăsari, circa 29 de ofiţeri şi subofiţeri de poliţie fiind arestaţi. Şi tot atunci, satul Cocieri a fost bombardat, înregistrându-se morţi şi răniţi din rândurile populaţiei civile. A fost atacată şi secţia orăşenească de poliţie din Tighina.

Aceste acţiuni militare au fost atribuite separatiştilor din Tiraspol, deşi ele au fost susţinute de militari profesionişti din Armata a 14-a a Federaţiei Ruse.

2. Cazaci înarmaţi intrau ziua în amiaza mare, împreună cu gardiştii smirnovişti, în sediile organelor republicane din stânga Nistrului, dar şi în localităţi din dreapta Nistrului din raioanele Criuleni, Ştefan Vodă, Căuşeni, în scop de jaf. Acţiunile lor urmăreau atragerea Republicii Moldova într-un conflict militar deschis, pentru ca, sub pretextul apărării ruşilor din regiune, Federaţia Rusă să poată interveni oficial cu armata sa.

 

J.R.: Domnule colonel, ați fost la o funcție de comandă, i-ați informat pe șefii dumneavoastră despre greutățile combatanților de pe front, de ce nu v-ați bătut pentru dreptatea ostașilor de pe front?

 

A.M.: Gresiți. M-am luptat pentru drepturile voluntarilor și ale combatanților. Mai mult decât atât, am informat zilnic, la timp, despre situatția militarilor de pe front. Dar, de cele mai multe ori, nu am fost ascultat. Am avut mai multe întâlniri cu ministrul Securității Naționale, cu Ministrul de Interne, cu Șeful Statului Major al Armatei, cu deputatul V. Berlinski, acesta a contramandat mai multe operațiuni si ofensive asupra inamicului. El era și omul important și de incredere al președintelui republicii.

 

În iunie 1992 am ajuns la președintele Mircea Snegur. I-am vorbit despre toate acestea, despre situția de pe front, despre nemulțumirea comandanților ținuți în tranșee, fâră drept la acțiune sau la contraofensivă. Am raportat despre scurgerea de informații militare. Am vorbit despre faptul că sunt mobilizați tineri, care nu au ținut niciodată arma în mână. Asta, în timp ce barbații apți și operativi nu erau recrutați de comisariatele militare, deoarece acestea erau conduse de ofițeri ruși.

 

In august 1992, împreună cu domnul colonel Ion Stratan, șeful Direcției de Contrainformații a Armatei, am fost primiți în audiență de Presedintele statului. Am discutat despre păstrarea Serviciului de Contrainformații în Armată sau înființarea unui Serviciu independent. În loc sa fie sprijinit și înțeles, colonelul Stratan a fost trecut in rezervă, iar eu am fost transferat ca prim-loctiitor la Șeful Statului Major al Protectiei Civile a Armatei. Apoi, am fost dat afară, la varsta de 45 de ani, catalogat ca naționalist român.

 

J.R.: Considerați că Președintele și oamneii de conducere din anturajul Domniei sale au greșit în fața Națiunii?

 

A.M.: Președintele Republicii, Mircea Snegur, clasa politică si Comisiile de conciliere, din care făceau parte foștii secretari de partid al СС comunist: deputatul Petru Lucinschi, prim -viceministrul Andrei Sangheli, simpatizați de partea rusofilă, nu au dorit să propună soluții eficiente prin care sa ajungă la о victorie asupra separatiștilor transnistreni. În condiții de război, de inferioritate numerică a armatei, fiind și la inceput, nu s-a știut să se caștige timpul necesar pentru constituirea forțelor armate moldovenesti, timp pentru inzestrarea forțelor militare și de poliție cu armament si muniție, timp pentru a câștiga sprijinul OSCE, forțelor ONU de menținere a păcii.

 

Comandantul Suprem al Forțelor Armate ale Republicii, Mircea Snegur, cunoscând din timp, de la serviciile speciale ale Securității și Ministerului de Interne, datele privind înființarea armatei separatiste, mișcarea si redislocarea pe poziții strategice a unităților militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat măsuri operative pentru formarea, în primă instanță, a trupelor de carabinieri, pentru intărirea și dotarea cu armament a poliției, a celorlalte forțe ale Ministerului de Interne. De asemenea, cu multă întârziere s-a dispus organizarea Armatei Naționale a Republicii Moldova.

 

J.R.: Nu s-a descurcat Președintele republicii, dar nici generalii moldoveni, „capii” ministerelor de fortă?

 

A.M.: In prima etapa a războiului (2 martie-30 aprilie 1992), Mircea Snegur, conducerea forțelor armate ale R. Moldova: ministrul de Interne Constantin Antoci, ministrul apărării Ion Costaș, șeful Statului Major al Forțelor Armate Pavel Creangă, au avut о atitudine negativistă în ceea ce privește dotarea cu tehnică de luptă și armament a polițiștilor si voluntarilor aflați pe pozițiile de luptă. La capitolul cel mai elementar, asigurarea cu pistoale automate, stateam lamentabil, totul se făcea cu „țârâita”, dar nu din saracie, ci dintr-o teamă ireversibilă de a ,,nu deranja, parca, pe onorabilii transnistreni". La un pistol - automat erau doi-trei ostași, iar cartușe se eliberau în cantități limitate, astfel, ca luptătorii să nu poată întreprinde acțiuni ofensive fără ordinul comandanților superiori. Erau unele pozitii de lupta la Cocieri, Cosnita unde voluntarii stăteau în fața inamicului, înarmat până-n dinți. Refuzul autorităților moldovenești de a-i inarma pe voluntari era cauzat, oficial, de lipsa de armament muniție, lucru total neadevărat. După protestele luptătorilor de pe front, conducerea Republicii a găsit imediat in depozitele militare tehnică de război, armament si muniție. Dar a fost prea târziu.

Comandantul Suprem, Mircea Snegur, Șeful Statului Major al Fortelor Armate, generalul Pavel Creanga,  au folosit, din aprilie 1992, tactica ,,de apărare în tranșee”, numită și „războiul pozițional". Acest lucru i-a demoralizat pe comandanții combatanți chiar de la inceput, fiind spulberată ideea de victorie asupra inamicului. Nu s-a elaborat nici un document specific operațiunilor militare, nu au condus nici о acțiune ofensivă împotriva inamicului. Pe tot parcursul războiului nu a existat о politică militară coerentă.

Presedintele Snegur s-a înconjurat de oameni și specialitști, aparent importanți, precum generalii Pavel Creangă, Dabija-Karazov, ginerele unui general din armata sovietică, generalul V. Molojen, colonelul A.Cociug, din aripa comunistă, V. Berlinschi - omul Moscovei sau poate al Mosadului, colonel Nicolae Chirtoaca din KGB  și alte „somități importante". Aceștia  ocupau funcții de comanda si erau foști ofițeri sovietici. Ei nu ezitau sa colaboreze cu ofițerii Armatei a 14-a ruse și cu serviciile KGB ale separatiștilor.

La sfârșitul războiului, generalii Nicolae Petrică, Anton Gămurar, Mihai Mămăligă, alți ofițeri de pe front au declarat că pe timpul operațiunilor militare nu au primit de la eșaloanele superioare nici un ordin scris referitor la apărare, ofensivă sau retragere. În această perioadă de importanță istorică, nimeni dintre oamenii de conducere menționați, nu s-au implicat concret în salvarea valorilor democrației, libertății si suveranității Republicii, nu și-au asumat răspunderea prin acte și documente privind planificarea acțiunilor de pe front și lupta consecventă împotriva ocupației ruse și separatismului.

 

J.R.: Care a fost situația la Tighina?

 

A.M.: În perioada 19-24 iunie 1992, în Tighina erau dislocate circa 5.000 de cadre militare, polițiști, voluntari și combatanți din MAN, MI și Securitatea Republicii Moldova. Cu aceste forțe se putea organiza apărarea temeinică a orașului, se putea contraataca, se putea da lovitura de grație dușmanului. Dar aceste unități nu au fost bine coordonate de la Punctele de Comandă, în primul rând, nu a existat о conducere unică, factor decisiv în obținerea victoriei. Lipsa conducerii unice nu poate fi imputată, decât Comandantului Suprem si Statului Major al Fortelor Armate. În loc să înainteze spre zonele favorizante și spre podul de pe Nistru, în loc să dezvolte acțiuni ofensive pentru recucerirea pozițiilor pierdute, comandanții din eșaloanele superioare aveau cea mai mare grijă să ”bată pasul pe loc”. La Tighina, rezistența inamicului a fost înfrântă de câteva ori de voluntarii moldoveni si de Brigada de Poliție cu Destinație Specială a colonelului Gămurar, dar manevrele s-au efectuat pe „cont și din inițiativă proprie”, cu toate consecințele ce puteau decurge pe timp de război din asemenea manifestări de voința. Ofensivele nedeclarate puteau fi considerate chiar acte de insubordonare!

 

J.R.: In cartea Epopea Libertății ați scris despre trădare, teamă de a lua decizii în situații deosebite?

 

A.M.: Indiscutabil. Unul dintre cele mai pregnante exemple de incapacitate de luptă a forțelor MAN, de trădare din partea ofițerilor cu grade, funcții superioare, a fost operațiunea militară de la Tighina. Aici, armata a suferit о înfrângere zdrobitoare, având pierderi de sute de morti și răniți. În aceasta bătălie, forțele secesioniste au fost susținute de transportoare blindate, tancuri și infanteria Armatei 14-a. Din partea moldovenilor, operațiunea militară a fost condusă de generalul F. Dabija-Kazarov, care a părăsit, in momentele dificile, pozițiile de luptă, si de adjunctul ministrului apărării, generalul Pavel Creangă, care nu a asigurat apărarea Tighinei, nu a acționat artileria și blindatele care erau în padurea Tighina. Practic, pierderea de catre Armata Naționala a frontului Varnița-Tighina, a pozitiilor ocupate de politiști și voluntari, a însemnat începutul irosirii oricărei șanse privind câștigarea războiului transnistrean. Tanara armată moldovenească (mai exact – comandanții din vârful ierarhiei militare) nu a ințeles sau a subestimat lupta de ofensivă, acțiunile de hărțuire a inamicului, incursiunile și misiunile în spatele frontului.

Incapacitatea de a conduce pe timp de război, teama de a lua decizii în situații deosebite, lipsa de răspundere față de soarta propriului popor, față de cauza națională, au facut din generalii moldoveni simpli figuranți în acest act dramatic în care s-a jucat viitorul Republicii Moldova. Generalii moldoveni și subalternii lor știau bine pentru ce luptă poporul și credem, ca tocmai din acest motiv, s-au așezat de-a curmezișul istoriei, favorizând inamicul, constituit, de altfel, din foști colegi și prieteni din Armata a 14-a rusă, dislocată în Tiraspol. Serviciile de cercetare și contraspionaj militar ale Ministerului Apărării au raportat consecvent conducerii centrale, Comandantului Suprem, despre situțtiile deplorabile de pe front, despre incapacitatea și pregătirea profesională slabă a comandanților unităților și subunităților militare. De asemenea, serviciile respective au furnizat Marelui Stat Major al Armatei si Statului Major al Forțelor Armate, informații despre unii ofițeri ruși din Armata Naționala, care transmiteau date în tabăra inamică referitoare la organizarea armatei, componența unităților și subunităților aflate pe front, inzestrarea cu armament muniție și, mai ales, privind tragerile de artilerie, direcțiile și ora de declanșare ale unor acțiuni ofensive, despre misiuni in spatele frontului. Dar, masuri categorice contra spionilor ruși și trădătorilor nu s-au luat niciodata. Serviciile Securității Naționale și ale Ministerului de Interne nu au protejat în mod corespunzător secretele militare și de stat, operațiunile militare, personalul, tehnica militară, etc. Convorbirile documentele nu erau codificate conform instrucțiunilor în vigoare.

 

Eșecul forțelor armate moldovenești nu a fost cauzat doar de insuficienta dotare cu armament și muniții, sau de pregătirea precară a combatanților recrutați. Principala cauza a pierderii războiului о constituie trădarea și incompetența cadrelor militare din eșalonul superior al ministerelor de forță. Numai așa se explică faptul, că inamicul cunoștea în detaliu dislocarea unităților și subunităților militare, pozițiile pe linia frontului, dotarea cu tehnică de luptă, cu armament și muniție, ba chiar permisiile concediile de odihna ale comandanților și ostașilor.

 

J.R.: Ce s-a întamplat cu cei dovediți că au fost trădători ori incompetenți?

 

A.M.: Mulți dintre aceștia, ca intr-o piesa de teatru absurd, au fost „răsplătiți” cu funcții mari în ministere și departamente, au primit grade înainte de termen, ordine și medalii pentru „merite deosebite, credință, devotament față de patrie”! Celor mai apropiați mai servili fata de conducerea Republicii le-au fost distribuite, gratis, apartamente și vile, terenuri pentru constructii, alte privilegii.

Adevarații patrioți si luptători au căzut pe câmpurile de luptă. Mulți s-au întors acasa răniți, invalizi pe viată, dar, luptători adevarați fiind, inima lor continuă să bată in ritmul iubirii de țară, speranta lor in unirea cu Patria-Mama nu s-a stins. Oamenii politici i-au uitat insa pe cei care au luptat cu arma în mână contra rebelilor secesioniști, ei se zbat acum in lipsuri și mizerie, cu greu iși mai găsesc un loc de munca și, ceea ce este strigător la cer, nu beneficiază de nici un fel de inlesniri, sunt tratați cu aroganță și chiar cu ostilitate de actualele autorități ale statului, de funcționari și patroni, care le aruncă in fată cuvinte grele: „Nu noi v-am trimis la război!”.

 

J.R.: Ce s-a întâmplat cu Armata a 14-a Rusă? S-a retras sau și-a consolidat pozițiile?

 

Războiul a dus la întărirea pozițiilor strategice ale Rusiei în acest colț al lumii. Armata a 14-a nu numai că nu a fost retrasă din Transnistria, ci s-a completat cu 6 batalioane noi. Rusia a obtinut de la ONU si OSCE dreptul de a se comporta  cu Republica Moldova cum dorește. Până în prezent, toate problemele Transnistriei au fost rezolvate de Rusia. Ea finantează această regiune, ea conduce viata militară, politică, economică, socială. Republica Moldova este blocată, din punct de vedere economic, tot de Rusia. In urma războiului, tara noastră a rămas tot mai izolată, singură în fața unei superputeri militare agresive, care incearcă să reânvie vechiul imperiu, ales pentru bătrânii comuniști de la sate.

 

Vladimir Voronin, marioneta Moscovei, un promotor al rușilor în Moldova de Est, a accepat și a promovat, alături de el, foști demnitari comuniști. A contribuit din plin la jefuirea avuției Moldovei. Fiul sau, Oleg, si alții din „gașca” comunistă, au  devenit unul dintre cei mai bogați oameni din sud-estul Europei, cu o avere estimata la sute de milioane de dolari. A politizat excesiv Poliția, Armata, Securitatea, promovând în diverse funcții de conducere doar comuniști antinaționali. In 7 si 8 aprilie 2009, forțe ale Poliției, au inițiat, din ordinul generalului Gheorghe Papuc, acțiuni represive împotriva intelectualilor, | învătătorilor și tinerilor din Chișinău. Au fost reținuți sau arestați peste 700 de  tineri, 106 cetățeni au fost bătuți, torturați pentru a da declarații false. După acest eveniment, forțele democratice moldovenești au cerut demisia lui Voronin din funcția de președinte. Acestui demers i s-au alaturat țările vecine si presa intenațională. Voronin a fost obligat să se retragă de la conducerea Moldovei.

 

J.R.: Propaganda adversa, rusească, a avut și ea un rol?

 

- Presa scrisă, posturile de radio și televiziune rusești au dezinformat țările europene și SUA și au intoxicat continuu, au atacat cu înverșunare Republica Moldova și România. Cadrele militare și soldații moldoveni erau cunoscuți doar sub numele de „fasciști români”, „teroriști”, „bandiți”.

 

J.R.: După 21 ani de la desfășurarea evenimentelor, ele nu sunt cunoscute încă în toată întinderea și profunzimea lor. Ce adevăruri despre războiul din Transnistria au rămas nespuse?

 

A.M.: Probabil că adevărul Întreg nu-l vom şti niciodată! Sper însă că vor fi făcute publice, într-o zi, arhivele acelei perioade, astfel vor ieși la iveală autorii calvarului prin care a trecut populația Republicii Moldova, mai sper că cei vinovați, în frunte cu Igor Smirnov, vor compărea, în cele din urmă, în fața unui Tribunal Internațional de Justiție. Ceea ce știm cu certitudine este că, printre scopurile declanșării conflictului armat de pe Nistru, s-a numărat jaful averii Moldovei - una din cele mai prospere republici ale fostului imperiu rus. Mulți dintre politicieni sunt implicați în dispariția acestei averi. Chișinăul a dus in acea perioada о politică stranie, de incapacitate, de corupție, о spun cu toata raspunderea, de trădare împotriva intereselor țării. О parte dintre guvernanți, inclusiv fostul premier Andrei Sangheli, practica un comerţ dubios cu autoritățile ruse și separatiste, trimițând in Transnistria cereale, carne, lapte, fructe și combustibil, în timp ce noi, moldovenii, muream în tranșee. A fost о aventura într-un război fără sens.

 

A consemnat comandor (r) prof. universitar dr.  Jipa Rotaru

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUȚII - Inserați un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea), care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)