Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Condiţia de a fi român

Partea I-a

Lucian Hetco

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

Tututor prietenilor mei.

 

Cu ani în urmă, suferind în dogoarea sufletească ce mă făcuse să bat pasul pe loc în ţara străinilor, eram nu numai şovăielnic şi întunecat, ba chiar mai mult, îmi simţeam existenţa ca povară de suflet, un suflet sensibil, încovoiat, ce se zbătea aiurea. Îi cer lui, sufletului meu, azi, iertare pentru  simţirea mea românească de odinioară şi pentru sentimentul ciudat de vinovăţie de a nu fi dat, în anii mei tineri, îndeajuns de mult înapoi unei naţiuni româneşti, de care ajunsesem cândva să mă ruşinez, tocmai fiindcă aparent nu ştiuse niciodată să se respecte cu adevărat şi să-şi iubească fiii.  

Sunt şi eu ca alte milioane de români dezrădăcinaţi, fiul unei ţări risipitoare, la rândul meu risipind vreme la rând, energii şi trăiri pe alte meleaguri, în timp ce statutul meu de om cu şanse de mîna a doua, ca imigrant nedorit, se contura încă de pe atunci din ce în ce mai ferm, încă din primele luni după plecarea mea definitivă din ţară în 1990.

Aveam ca tînăr la douăzecişişase de ani, povara datoriei faţă de copil şi familie. Să obţii o locuinţă ca „străin“, are aproape calitatea unui act de caritate. Fusesem angajat în cadrul unui trust german într-un post cu mult sub calificarea mea, un post în schimburi, cu nişte colegi care mă sfidau, care nu îmi răspundeau la  salut şi care mă evitau evident, şi care nu îmi dădeau mîna decât în silă. Nu mi s-a dat la început nici măcar o brumă de şansă ca să le demonstrez că eram mai bun decât ceea ce ei, în baza unei largi şi sfidătoare prejudecăţi locale, credeau că aş fi putut fi.

Eram cu adevărat singur între ei, desconsiderat din start şi privit ca intrus. La Oficiul Forţelor de Muncă mi se spusese iniţial că nici nu voi reuşi să mă angajez, fiindcă aş fi prea chipurile prea „brunet“, ceea ce a fost un afront evident, care m-a lăsat pe moment fără replică. A fi român nu este în străinătate - o fericire, am fost şi eu, ca mulţi alţii ca mine, victima unui clişeu iubit în presa bulevardieră, ca „profitor“ al normelor sociale din acea vreme, ca „mâncător de lebede“, ca „borfaş ce devastează clădirile poştei“ şi care demolează seifurile caselor de economii, zmucindu-le cu lanţuri de pe cârlige de tractoare furate.

Azi sunt conştient că nici o ţară nu se bucură de imigranţi, iar acest lucru ar fi trebuit spus fiecarui tînăr român ce se pregăteşte cu toată falsa lejeritatea,  „să se ducă ( în străinătate) şi să se descurce...“.

Eu, un român, proaspăt angajat, cu mult sub calificarea şi posibilităţile mele, vorbeam deja la scurt timp, limba ţării,  pe care o învăţasem încă din liceu, înţelegând pînă şi câte puţin din dialectul din zona suabă unde mă „aciuisem“. Un nou coleg francez, tot un străin şi el, a fost angajat, la fel ca şi mine, mai mult din nevoia acută de personal într-o întreprindere de stat, cu posibilităţi de salarizare modeste, privit fiind şi el tot ca “străin”, dar fusese din start considerat mai bun decât mine. Postul său a fost ceva mai bun, startul său de asemenea. Nu a fost nici vina mea şi nici a lui, dar eu am trăit însă o dureroasă interpretare subiectivă a stării de lucruri, care m-a făcut să înţeleg durerosul stigmat al originii mele est europene şi în special a celei româneşti.

Amândoi însă eram la fel de conştienţi de dificultăţile limbii şi de faptul că vom avea serios de lucru, în “bătălia” de a fi acceptaţi de către colegi şi de către superiori, că faptul de a ne impune profesional, va însemna o muncă dublă în raport cu autohtonii, că vom munci pe brânci pentru a ne asigura locul de muncă şi existenţa şi că vom duce o luptă inegală, pe baricade, cu inima strânsă. Şi eu şi el proveneam din spaţiul limbilor romanice, el francez, iar eu român, amândoi aveam accent, amândoi vorbeam limba germană cu greşeli. În timp ce eu vorbeam de fapt limba germană ceva mai bine decât el, accentul meu “zgârâia la urechi.“, în timp ce “dulcele” accent francez şi “şarmul” neautentic al celuilalt, era preţuit în urma altor prejudecăţi , altfel spus, originea mea est- europeană, s-a constituit de la bun început ca handicap greu recuperabil. Lui Christien  i-a fost întotdeauna mai uşor, mie mi-a fost cu mult mai greu.

În plus mi s-a reproşat de către colegi, nu o dată, indirect şi neoficial, că iau locul de muncă al unui autohton şi îmi aduc bine aminte că unul dintre şefi îşi făcea “datoria de onoare” de a sta cu “lupa” cu predilecţie pe mine, aşteptând cu satisfacţie prima mea  ”greseală”, pentru a fi, nu numai criticat, ci ameninţat cu concedierea şi cu nedisimulată bucurie, dat afară, mai înainte de sfârşitul probei de lucru.

În ciuda faptului că vorbeam deja o limba germană literară, limba presei, am avut în plus handicapul dialectului local, vădit preferat de către colegi. A trebuit să-l învăţ şi pe acela, în timp record. Un altul, şef de sindicat în întreprindere, m-a ameninţat nu o dată cu sarcasm, că faptul că ar urma să fiu concediat, nu era decât o plăcută formalitate, fiindcă nu vorbeam chipurile suficient de bine dialectul local, ceva în genul de a îmbina “plăcutul cu utilul”.  Nu mi-am pierdut slujba şi am rezistat. Şi eu, care crezusem că limba literară germană ar fi trebuit să-mi ajungă ( şi să-i ajungă).

Când însă porţi stigmatul de nedorit, nu ajunge mai nimic şi nu ţi se iartă nici măcar calităţile, ca să nu mai vorbim de deficienţe. Cândva am ajuns să stăpânesc dialectul şvăbesc din zonă, dar eram deja obosit, întunecat şi trist. Începutul şi vieţuirea  în ţară nouă, este într-adevăr grea, mai grea decât aş fi putut să mi-o închipui  vreodată. Am asistat de-a lungul anilor la saltul profesional al unor mediocri, am strâns din dinţi şi mi-am văzut de treabă, cândva s-au schimbat şi şefii şi mi-a surâs şi mie, după ani, pentru prima dată, soarele. Am făcut în cincisprezece ani ceva carieră, m-am înălţat, sunt iubit de prieteni ( şi culmea, şi de colegi). Pe alocuri sunt chiar invidiat, am deja chiar câţiva foşti "prieteni" , fapt pentru care nici nu mai sunt mâhnit,  căci faptul de a purta altuia sămbetele este  deja obişnuinţă între românii de dinafară, tocmai pentru ca nu imi pot ierta... facerile de bine. Citez din Topârceanu:

 

 

Aşa şi-n viaţă uneori,

Dacă te înalţi sau te cobori,

Cu aceeaşi ură te privesc ai tăi,

C-aşa suntem cu toţii, răi.

Şi-oricare ar fi cel care urcă,

Duşman sau prieten, toţi îl spurcă.

 

 

Sunt azi rădăcină în pământul străinilor.

Ce lung mi-a fost drumul, în acest loc şi în acea vreme! Nu aş putea spune că sunt ajuns undeva unde să mă pot simţi cu adevărat acasă, dar am un rost al meu, am arătat ceea ce se poate face, şi  dincolo de tîlcul lucurilor, azi pot, ca român, să dau neamului meu, prin dragostea mea pentru ţară, pilda unei existenţe româneşti, departe de casă, cîte puţin înapoi din puterea pe care mi-a dat-o,  zestrea mea de drum, forţa aceasta de a rezista şi a de a duce lucrurile la bun sfârşit.  E fatalitatea condiţiei româneşti de a trăi prin constanţi luptători pentru fiecare moment în care întrevede că poate sparge un devastator clişeu antiromânesc fiind datori-i refacem imaginea, din defavorabil, în pozitiv. O fac şi azi, ca mulţi alţii, ca şi acum cincisprezece ani, din tot sufletul. O fac şi prin această pagină pe internet a asociaţiei Agero, prima de acest gen din Germania, prin această revista de cultură în limba română, printre primele şi puţinele din străinătate,  “Revista Agero”, care însuma peste o sută de corespondenţi români de pretutindeni, cu cele câteva cărţi personale de poeme, eseuri şi alte lucrări scrise de-a lungul anilor.  Şi nu o fac numai pentru mine, ci pentru toţi fii şi fiicele unei ţări risipitoare.

 

Se poate - fiindcă sunt al Vostru - dintotdeauna.

 

Lucian Hetco

Editor Agero şi redacţia Revistei Agero

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.