HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946

 

Dr. Mircea Rusnac

  

„Un guvern liber ales, în oricare din aceste ţări, va fi un guvern antisovietic, ceea ce eu nu voi admite.” (1) Astfel îi răspundea Stalin preşedintelui Statelor Unite, Harry Truman, cu ocazia Conferinţei de la Potsdam (iulie 1945), când acesta propusese examinarea posibilităţii ca şi în ţările Europei răsăritene să aibă loc alegeri libere şi corecte. Iar cu trei luni mai devreme, tot Stalin îi declarase lui Tito, aflat în vizită la Moscova: „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.” (2)

Aceste două afirmaţii sunt definitorii pentru istoria de 45 de ani a jumătăţii răsăritene a continentului european. Între ţările ocupate de trupele sovietice la finele celui de-al doilea război mondial şi obligate astfel, fără a li se cere părerea, să adopte sistemul comunist, s-a aflat şi România. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a plasat România în tabăra inamicilor Germaniei naziste şi a facilitat ocuparea integrală a teritoriului ţării de către Armata Roşie. Duritatea acestei ocupaţii, care se va prelungi pe o perioadă de 14 ani, a fost resimţită dureros de populaţia şi de economia ţării. Un puternic şoc a produs noua realitate şi în regiunea de sud-vest a României, în Banat, cu atât mai mult cu cât aici nu mai fusese cunoscută nicio ocupaţie rusească pe parcursul întregii istorii.

În Banat, trupele sovietice au pătruns în lunile septembrie-octombrie 1944, după scurte ciocniri cu unităţile Wehrmacht-ului în retragere. Deşi autorităţile locale şi populaţia le-au organizat o primire binevoitoare, în speranţa unui comportament pe măsură al noilor veniţi, dezamăgirile nu au întârziat să se producă. Despre pătrunderea sovieticilor în judeţul Caraş, unul dintre liderii din acea perioadă ai social-democraţiei reşiţene, Georg Hromadka, avea să-şi amintească: „Primele tancuri sovietice ajung la Reşiţa. În cadrul unei serbări de bun-venit în cinstea unor unităţi ruseşti de infanterie, se declanşează unele fricţiuni, cauzate de «eliberatori», care inoportunează soţiile muncitorilor prezenţi. Soţiile minerilor din Steierdorf-Anina sunt siluite, trăind momente groaznice când intră ruşii în localitate.” (3) Între timp, mii de locuitori, în special de naţionalitate germană, părăsiseră Banatul odată cu unităţile Wehrmacht-ului, înţelegând că viitorul lor aici devenea, datorită noii conjuncturi, mai mult decât nesigur. Acelaşi Hromadka consemna: „Familii germane din Oraviţa şi din Steierdorf-Anina fug, lăsându-şi averea vraişte. Ei se alătură coloanelor de fugari alcătuite de şvabii bănăţeni, care se retrag înspre nord-vest.” (4) Nici în Banatul iugoslav, unde Armata Roşie pătrunsese de asemenea, situaţia nu era mult diferită. După datele oficiale ale regimului titoist, acolo soldaţii sovietici comiseseră 1.219 violuri, dintre care 111 violuri cu omor, şi 1.204 cazuri de jaf cu vătămare. (5) Iar despre prezenţa aceloraşi „eliberatori” în zona Oraviţei, o călugăriţă anonimă, refugiată de la Iaşi, nota: „Ruşii rămaşi aci în popas îs mulţi şi-s răi (...). Toate casele din jurul nostru îs pline de ei. Foiesc pe străzi. Sunt agresivi. Tot oraşul e răvăşit de ei. Jefuiesc pretutindeni. Năpustesc în case particulare cu revolverul întins, cerând să li se dea rachiu şi spirt.” (6)

În aceste condiţii, revenirea la o viaţă normală era imposibilă. Deşi erau practic autorii loviturii de stat de la 23 august 1944 şi ai noului curs al istoriei noastre, într-un moment când nu mai exista nicio altă soluţie, regele Mihai şi conducătorii Partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal vor constata curând că situaţia ţării devenise îngrijorătoare. Supunând ţara unui jaf de mari proporţii, noii ocupanţi au avut suficiente motive de a intensifica această „activitate” în judeţele bănăţene, cu atât mai mult cu cât acestea se numărau printre cele mai bogate. Bucurându-se până atunci de o relativă prosperitate economică şi de un echilibru social-politic stabil, Banatul mai întrunea şi o altă calitate, anume aceea că, fiind un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, a izbutit totuşi să evite orice fel de dispută majoră pe asemenea teme. La recensământul efectuat în 1930, aici trăiau în bună înţelegere români (54,4%), germani (23,7%), maghiari (10,4%), sârbi şi croaţi (4,3%), ţigani (1,9%), cehi şi slovaci (1,5%), evrei (1,2%), bulgari (1,1%), ucrainieni (0,4%), ruşi (0,2%) şi alte naţionalităţi (0,9%). (7) Noile evenimente vor marca însă profund regiunea şi în ce priveşte aceste aspecte.

Partidele tradiţionale ale ţării (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.), întrunind împreună aproape unanimitatea opţiunilor electoratului, au încercat să îşi reia activitatea normală, bazându-se pe repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, care asigura cadrul unei vieţi politice democratice. În acest sens, la 1 septembrie 1944, Iuliu Maniu trimitea o circulară organizaţiilor judeţene ale P.N.Ţ., solicitându-le reluarea activităţii legale, pe care fuseseră nevoite să o întrerupă începând din 1938. Circulara preciza următoarele:

„1 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor proceda de îndată la întrunirea şedinţei plenare a comitetelor judeţene şi vor reîntregi aceste comitete în ce priveşte locurile vacante prin cooptare de noi membri ai comitetelor.

2 Preşedinţii organizaţiilor locale şi judeţene vor lua măsurile necesare pentru constatarea şi verificarea membrilor vechi şi pentru înscrierea de noi membri, în conformitate cu dispoziţiunile statutare.

3 Comitetele locale, comunale şi orăşeneşti, comitetele de sectoare în municipii şi comitetele judeţene vor intra imediat în funcţiune.

4 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor face pregătirile prealabile pentru convocarea congreselor judeţene ale Partidului Naţional Ţărănesc.

5 Programul Partidului Naţional Ţărănesc rămâne în fiinţă.

Comitetul central executiv al partidului va pregăti pentru congresul partidului modificările şi amendamentele ce se impun.

6 Statutele Partidului Naţional Ţărănesc rămân în fiinţă şi sunt a se observa cu stricteţe.” (8)

Pe această bază, s-au reconstituit rapid, încă din septembrie 1944, şi organizaţiile judeţene Arad, Timiş-Torontal, Severin şi Caraş ale P.N.Ţ., care se numărau printre cele mai puternice şi mai sigure ale acestui partid. Organizaţiile judeţene aveau foruri conducătoare similare celor de la centru, adică delegaţie permanentă, preşedinte, casier, secretar, cercuri de studii şi organizaţii auxiliare specifice, precum: de tineret, muncitori, femei, profesori, avocaţi, medici, militari în rezervă etc., adăugându-li-se câte un birou judeţean, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi casier. Existau, de asemenea, organizaţii ale P.N.Ţ. de oraşe, comune şi sate, toate fiind subordonate organizaţiilor judeţene. Acestea, la rândul lor, depindeau de una dintre cele două organizaţii regionale, a Vechiului Regat sau a Ardealului şi Banatului. Preşedintele acesteia din urmă era Mihail Popovici, care în acelaşi timp era şi vicepreşedinte al partidului. Conducerea centrală a P.N.Ţ. era exercitată de comitetul central executiv şi de delegaţia permanentă, având un preşedinte (Iuliu Maniu), doi vicepreşedinţi (Ion Mihalache şi Mihail Popovici), trei secretari generali (Nicolae Penescu, Virgil Solomon şi Ion Hudiţă), iar din iulie 1946, şi trei secretari generali adjuncţi (Virgil Veniamin, Corneliu Coposu şi Nicolae Pascu). Această structură bine pusă la punct oglindeşte dimensiunile partidului şi puternica susţinere populară de care se bucura acesta.

Printre liderii marcanţi ai P.N.Ţ. se numărau şi doi bănăţeni. Este vorba despre Sever Bocu (născut la Şiştarovăţ în 1874), fostul organizator al legiunilor de voluntari de la Kiev din 1917 şi ministru al Banatului în 1930, şi despre Aurel Leucuţia (născut la Călacea în 1895), fostul secretar al Consiliului Naţional Român din Transilvania şi Banat în 1918. Preşedinţii organizaţiilor judeţene bănăţene ale partidului erau: Sever Bocu (Timiş-Torontal), Iustin Marşieu (Arad), Emil Ghilezan (Severin) şi Maxim Radovan (Caraş). Aderenţa lor populară în regiune era în afară de orice discuţie. Nici chiar muncitorii nu dădeau curs repetatelor apeluri ale comuniştilor de a-şi manifesta ostilitatea  faţă de partidele „istorice” prin mitinguri şi demonstraţii. Am mai menţionat şedinţa organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Frontului Naţional Democrat (grupând aliaţii P.C.R.): când comuniştii au cerut scoaterea la demonstraţii de stradă a „zeci de mii de oameni”, delegaţii P.S.D. au ripostat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (9) În schimb, la chemarea partidelor „istorice”, populaţia Timişoarei a participat la marea demonstraţie promonarhică şi anticomunistă din 8 noiembrie 1945, prilejuită de onomastica regelui Mihai, şi desfăşurată concomitent cu marea demonstraţie de la Bucureşti şi cu cele din alte mari oraşe ale ţării.

Adus la putere cu spijinul tancurilor sovietice la 6 martie 1945, guvernul procomunist al lui Petru Groza a trecut la represiuni imediate împotriva P.N.Ţ. şi P.N.L., considerate ca adversari deosebit de periculoşi. Ele au fost cvasi-interzise până în ianuarie 1946, când în urma hotărârilor luate de Conferinţa de la Moscova a marilor puteri (Statele Unite, Marea Britanie şi U.R.S.S.), li s-a permis din nou să activeze în vederea desfăşurării unor alegeri „libere şi corecte”. Despre felul cum decurgea „reorganizarea” P.N.Ţ., va menţiona mai târziu secretarul său general, Nicolae Penescu: „Noi începeam reorganizarea partidului, care fusese interzis (...) de guvernul Groza cu începere din 6 martie 1945. Aveam cadre sigure şi reprezentative pentru a conduce lupta electorală. Mihail Popovici, vicepreşedinte al partidului şi preşedinte al organizaţiei regionale din Transilvania, supraveghea reorganizarea partidului din această regiune. Eu însumi, secretar general al partidului, făceam vizite la organizaţiile judeţene din restul ţării. Numeroşi tineri veneau către noi, căci noi le ofeream un spirit democratic, progresist, decis la apărarea libertăţilor individuale şi a independenţei ţării. Participând la congresele organizaţiilor noastre judeţene, puteam informa cadrele locale ale partidului despre situaţia internă şi internaţională. Totodată, partidul era bine structurat şi combativ, ceea ce le displăcea comuniştilor şi începea să-i îngrijoreze până la a-i aduce la agresiuni violente (...). Bande înarmate, protejate de poliţie şi de unităţile militare sovietice, încercau să împiedice reuniunile noastre. Pretutindeni ei întâmpinau rezistenţa şi reacţia nu doar a partizanilor noştri, ci a populaţiei, care alerga în sprijinul lor.” (10)

Astfel, în primăvara anului 1946, au avut loc congrese şi conferinţe ale organizaţiilor judeţene din Banat ale P.N.Ţ. De asemenea, într-o campanie de conferinţe, au fost abordate noile perspective ale luptei politice şi a fost stabilită atitudinea pe care organizaţiile judeţene urmau să o adopte în cadrul acestei lupte. La întrunirile menţionate, participanţii erau puşi la curent cu problemele imediate ale ţării şi cu sarcinile care stăteau în faţa Partidului Naţional Ţărănesc. Vorbind la o adunare în Arad, Aurel Leucuţia a subliniat faptul că, în confruntarea electorală care va urma, nu mai are „importanţă dacă votezi pe cutare sau cutare partid, unul mai bun sau altul mai puţin bun. Acum este vorba de ceva hotărâtor. Nu este vorba de a alege un guvern pe un an, doi sau trei, ci un regim social pentru o mie de ani.” (11) Iar conform unei informări primite de guvern de la un agent al comuniştilor, în februarie 1946, în întrunirea de la Lugoj, Sever Bocu ar fi cerut: „Să se constituie «liste negre» ale tuturor românilor din Banat care    s-au înscris, dau concursul sau simpatizează cu P.C.R. Aceşti români vor trebui să dispară la un moment oportun. Cu acest prilej, s-a propus ca, înainte de a se trece la măsuri împotriva celor proscrişi, să li se pună în vedere ca «în termen de 10 zile să se lepede de P.C.R. ca de satana».” (12) La rândul său, Emil Ghilezan, preşedintele organizaţiei judeţene Severin, proclama fără reţinere, la congresul acestei organizaţii din 31 martie 1946: „singura soluţie (este) venirea la guvern a P.N.Ţ.” (13) Tot după informaţiile comuniştilor, membrii partidelor de opoziţie ar mai fi hotărât, în întrunirile lor, „ruperea fără cruţare a tuturor manifestelor P.C.R., oriunde s-ar afla lipite, defăimarea activităţii guvernului, şi în special a P.C.R., pe tema lipsei de alimente, a speculei şi a bursei negre; întreţinerea unei atmosfere defăimătoare la adresa guvernului şi a P.C.R., instituirea unor premii, care să fie înmânate în mod discret celor mai merituoşi luptători împotriva guvernului dr. Petru Groza.” (14)

În cadrul numeroaselor întruniri ale opoziţiei, care se şi bucurau de o participare consistentă din partea populaţiei, erau strigate şi scrise lozinci democratice, promonarhice şi anticomuniste, precum: „Regele, Brătianu, Maniu”; „Maniu şi Brătianu”; „Jos Groza”; „Jos guvernul”; „Jos comuniştii”; „Vrem pâine albă, jos cartelele” etc. (15) Erau însă numeroase şi momentele când agenţi ai guvernului, cum am arătat, se infiltrau în rândul participanţilor, încercând să provoace panică şi dezordini. Iată ce transmitea şefilor săi unul dintre aceştia: „De câte ori s-a strigat «trăiască guvernul Groza», sala a huiduit vehement şi a cerut scoaterea respectivilor din sală.” (16)

O altă formă de luptă politică o reprezentau tipărirea şi răspândirea de manifeste. În cuprinsul lor se arăta că P.N.Ţ. dorea „un muncitor liber, care să nu schimbe pe patronul particular cu statul”. Partidul se declara categoric „împotriva confiscării fără despăgubire a averilor”, pentru „încurajarea elementelor distincte”, pentru „dirigismul economic” al statului, dar acestea doar prin „încurajarea iniţiativelor private, iar nu împiedicarea şi desfiinţarea lor”. Totuşi, fiind un partid declarat de centru-stânga, P.N.Ţ. admitea: „În măsura în care interesul economic şi social o va impune, vom proceda la naţionalizarea marilor întreprinderi, în care iniţiativa privată lipseşte, ori este insuficientă.” (17)

Confruntările politice erau agravate de situaţia economică determinată de cauzele expuse mai sus, ca şi de unele abuzuri şi ilegalităţi practicate de noul regim pe cale de a se instaura. La 1 februarie 1946, prefectura judeţului Caraş a luat „măsuri urgente pentru raţionalizarea consumului de pâine, carne şi alte alimente”, distribuirea lor urmând „să se facă pe bază de cartelă”. Tot atunci se mai hotăra că primăriile oraşelor judeţului „vor proceda urgent la constatarea persoanelor care posedă stocuri de făină sau sunt şi producători. Acestora le vor retrage numaidecât cartelele de pâine.” (18) De altfel, hrana de bază a populaţiei în acea vreme devenise mălaiul. (19)

O nouă şedinţă a prefecturii judeţului Caraş, din 28 iunie 1946, stabilea: „nu se admite nicio întrunire politică în aer liber, în târguri şi căi de comunicaţie în judeţ fără aprobarea prefectului”, pretextându-se că această măsură era luată „pentru evitarea incidentelor în campania electorală”, şi „să se intervină pe lângă partidele politice din gruparea guvernamentală să desemneze reprezentanţi ai lor în toate comunele, care să semnaleze organelor administrative şi jandarmereşti pe toţi deţinătorii de arme clandestine”. (20) În acelaşi sens, la 9 iulie, inspectorul general administrativ al circumscripţiei a XII-a Timişoara, M. Novac, îi cerea prefectului judeţului Caraş, Vasile Ionescu, că „pentru punerea în lucrare” a hotărârii privind „preîntâmpinarea incidentelor în campania electorală, veţi raporta şi Ministerului Afacerilor Interne Cabinet, cerând ratificarea.” (21) Acest fapt s-a şi petrecut la 20 iulie, răspunsul afirmativ parvenind pe 4 septembrie.

La rândul lor, comuniştii şi aliaţii lor din Blocul Partidelor Democratice, constituit la 17 mai, recurgeau foarte des la mijloace violente împotriva partidelor de opoziţie. La 25 iulie 1946, comitetul electoral judeţean Caraş al B.P.D. cerea prefectului lista tuturor funcţionarilor de stat din judeţ, pe care să fie indicat „dacă susnumiţii activează pe terenul politic şi, în cazul afirmativ, în favoarea cărui partid.” (22) La această solicitare presantă, prefectul răspundea prompt: „Noi am luat o serie de măsuri administrative contra celor pe care i-am cunoscut că activează contra democratizării acestui judeţ”, dar, dacă liderii B.P.D. constatau totuşi „că sunt unii care nu sunt demni de a face parte dintr-un aparat de stat democratic, vă rugăm a ne comunica pentru a cerceta şi lua măsurile necesare.” (23)

Pe lângă aceste practici, s-a trecut în mod direct la agresarea şi împrăştierea întrunirilor electorale ale opoziţiei. De cele mai multe ori, adunările electorale ale P.N.Ţ. şi P.N.L. erau împrăştiate cu strigăte de „Trăiască Stalin!”, la care nu mai putea riposta nimeni. Toate aceste lucruri îndreptăţeau afirmaţia făcută de Nicolae Penescu: „Pretutindeni unde noi încercam să organizăm reuniuni ale conducătorilor locali naţional-ţărănişti, eram violent atacaţi. Partidul nostru era, pe bună dreptate, considerat ca adversarul numărul unu al comunismului...” (24)

S-a ajuns până acolo, încât în mod frecvent aveau loc devastări ale sediilor partidelor de opoziţie, arestări ale membrilor acestora, bătăi, răniri şi chiar asasinate. Unicul cotidian al Partidului Naţional Ţărănesc care primise autorizaţie de apariţie, Dreptatea, publica des informaţii despre asemenea fapte, comise la nivelul întregii ţări. Nici în Banat situaţia nu era diferită. La 21 februarie, Dreptatea relata un grav incident petrecut la Timişoara, la 22 februarie era consemnat altul la Arad, iar la 6 martie altul la Reşiţa (unde fusese distrusă o tipografie particulară, care avusese curajul să imprime manifeste naţional-ţărăniste). La 10 martie un nou incident era consemnat la Arad etc. Este de la sine înţeles faptul că acestea erau numai evenimentele de o extremă gravitate, care ajungeau până la ziarul partidului.

În acele zile, cea mai tragică problemă abordată în paginile Dreptăţii a fost agresiunea săvârşită de o bandă înarmată, formată din adepţi ai guvernului, la Arad. Numărul din 22 februarie 1946, sub titlul În plină serie de asasinate... Ororile fenediste de la Arad. Care este atitudinea guvernului?, relata atacul produs cu câteva zile mai devreme (la 16 februarie) asupra sediului Partidului Naţional Ţărănesc din localitate. Grupul pro-guvernamental a pătruns în sediu şi, după ce l-a devastat, a maltratat pe membrii partidului care se aflau acolo, în frunte cu dr. Alexe Boţioc, vicepreşedintele organizaţiei judeţene a P.N.Ţ. Aflând despre aceste fapte, însuşi preşedintele partidului, Iuliu Maniu, îi scria doctorului Iustin Marşieu, preşedintele organizaţiei judeţene Arad: „Agresiunea săvârşită în contra clubului nostru şi contra distinşilor noştri prieteni din Arad ne-a revoltat în cea mai mare măsură. Ea constituie nu numai un act inuman, care nesocoteşte toate regulile unei lupte civilizate, dar sfidează în mod evident şi hotărârile de la Moscova, şi angajamentele luate de guvern şi de marile puteri că acele hotărâri vor fi respectate.” Iar Aurel Leucuţia îi transmitea aceluiaşi Iustin Marşieu: „Adânc impresionat de barbaria nemaipomenită, te rog să comunici prietenilor noştri toată admiraţia mea pentru devotamentul arătat în lupta pentru triumful democraţiei. Asemenea metode sunt de esenţa dictaturilor fasciste şi vom face totul pentru a le elimina din viaţa noastră publică.” (25)

Un protest vehement împotriva acestor fărădelegi a ridicat în guvern şi dr. Emil Haţieganu, ministrul care reprezenta Partidul Naţional Ţărănesc: „Cu acest prilej, consemna ziarul amintit, d-sa a înfăţişat guvernului fotografiile celor maltrataţi, cât şi declaraţiile martorilor. După aceea, d. ministru Haţieganu a cerut ca agresiunea de la Arad să fie anchetată de o comisie ministerială.” (26) Dar este de la sine înţeles faptul că guvernul Groza a refuzat să ia orice fel de măsură reparatorie în această chestiune.

Cazurile de agresiuni pomenite fiind de o extremă gravitate, au determinat şi convocarea, la 23 februarie, a biroului P.N.Ţ. În comunicatul publicat se menţiona: „S-au discutat agresiunile săvârşite de către elemente comuniste, sub indiferenţa protectoare a organelor poliţiei, la Arad, Timişoara, Bucureşti (filatura Dacia), ale căror victime au fost nu numai membri ai partidului, dar şi alţi numeroşi cetăţeni. S-a luat, de asemenea, în cercetare toată acţiunea de terorizare a funcţionarilor publici, care sunt siliţi să se înscrie în partidele din F.N.D., afiliate partidului comunist. În sfârşit,  s-a discutat suprimarea oricărei libertăţi în viaţa sindicală, datorită impunerii alegerii pe faţă a organelor de conducere sindicală.

Biroul constată că agresiunile şi toate procedeele mai sus arătate fac parte dintr-un sistem cu care se urmăreşte, în fapt, împiedicarea manifestării politice a Partidului Naţional Ţărănesc şi suprimarea libertăţilor cetăţeneşti. Această acţiune este contradictorie angajamentelor pe care guvernul şi le-a luat faţă de cele trei mari puteri aliate şi care stau la baza recunoaşterii sale de către acestea. Partidul Naţional Ţărănesc face răspunzător guvernul de toate urmările acestor acţiuni! Declară că va da cea mai deplină satisfacţiune victimelor violenţelor comuniştilor şi organelor poliţiei şi va pedepsi la timpul său cu cea mai mare rigoare pe cei vinovaţi de aceste agresiuni şi ilegalităţi. Facem apel la toţi cetăţenii să reziste şi să facă zid în jurul Partidului Naţional Ţărănesc.” (27)

Dar ultimul act al dramei de la Arad abia urma să se consume. Numărul Dreptăţii din 8 martie 1946 apărea îndoliat, cu chenar negru, anunţând moartea, la 5 martie, a doctorului Alexe Boţioc în urma maltratărilor la care fusese supus cu ocazia atacului menţionat. Acelaşi număr al ziarului reproducea şi un mesaj al lui Iuliu Maniu către doamna Boţioc, în care se afirma: „Cutremurat şi indignat până în adâncul sufletului de tragicul sfârşit al distinsului nostru prieten, iubitul dv. soţ, vă rog să primiţi întreaga noastră simpatie şi cele mai simţite condoleanţe pentru durerea ce v-a lovit. Revoltătoarea agresiune a sălbaticului tumult fenedist, a cărui jertfă a fost decedatul, a indignat toată lumea civilizată, şi l-a consacrat de martir al libertăţii noastre naţionale. Memoria lui va fi eternă şi justiţia imanentă divină va da satisfacţie tuturor celor care suferă pentru umanitate şi drepturile ei.” (28)

Peste alte două zile, înmormântarea acestui fruntaş bănăţean al P.N.Ţ. a prilejuit o importantă manifestare a dorinţei populaţiei de a se elimina asemenea fapte din viaţa noastră politică. Ziarul Dreptatea titra pe prima pagină: Aradul în doliu. Populaţia arădană a condus la locul de veci pe Dr. Alexe Boţioc, victima agresiunii fenediste. 15.000 cetăţeni au urmat cortegiul. Delegaţiile tuturor organizaţiilor P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat au adus un ultim salut defunctului. Iar într-un alt articol, intitulat Concluzia unei sângeroase minciuni, apărut în acelaşi ziar, se sublinia: „Bandiţi înarmaţi au pătruns în clubul naţional-ţărănist din Arad, unde au asasinat pe d-rul Alexe Boţioc, în vârstă de 68 de ani, venerabil bătrân care în viaţa lui nici n-a fost la Atelierele Griviţa, n-a fost nici ministru, nici comandant de jandarmerie sau poliţie, n-a avut niciun amestec direct în întâmplările de acum 13 ani din capitală. Iată unde duce calomnia ziarelor fenediste: la găsirea unor pretexte pentru uzul ciminalilor iresponsabili.” (29) O nouă mare demonstraţie promonarhică şi anticomunistă a fost organizată la Arad de partidele din opoziţie la 10 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale a României din acel moment, când demonstraţii similare au mai avut loc şi la Bucureşti, şi în alte numeroase localităţi.

În luna iulie, cu ocazia unei şedinţe a delegaţiei permanente a tineretului universitar naţional-ţărănesc, a luat cuvântul şi vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache. Cu acest prilej, el s-a referit şi a luat atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupaţia trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populaţie germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică, ce avuseseră loc în anul precedent în virtutea conceptului de „vină colectivă”. El a spus: „Populaţia germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (...). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” (30) Aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine ale liderilor opoziţiei din acei ani. În privinţa atitudinii comuniştilor faţă de aceeaşi problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul judeţean Caraş al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmiţând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifascişti germani, întruniţi la Casa Muncitorească din Reşiţa: „Mergeţi! Cu toţii. Şi primii, voi veţi merge. Dincolo să le spuneţi apoi celorlalţi: Priviţi! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum.” (31)

O nouă adunare a opoziţiei din judeţul Arad, de această dată în comuna Hălmagiu, era relatată în ziarul Dreptatea la 27 iulie. La întrunirea ţăranilor desfăşurată în acea localitate au participat şi doi lideri marcanţi ai P.N.Ţ., Aurel Leucuţia şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Vorbind la adunare, Leucuţia a spus: „Ideea comunistă, încadrată într-un stat naţional, poate să îşi aibă justificarea într-un stat mare industrial, dar ţăranului român nu i se potriveşte. Iată pentru ce d-voastră, în aceste alegeri, trebuie să vă daţi seama că, de astădată, nu este vorba de o simplă alegere de guvern, ci este vorba de reforma care poate schimba structural viaţa de până acum a poporului român. Trebuie să vă gândiţi dacă vreţi să schimbaţi această rânduială cu una nouă, pe care nu o cunoaşteţi şi pe care vă va fi greu să o răsturnaţi pe urmă.” În continuare, a vorbit şi Niculescu-Buzeşti: „Partidele care nu au curajul de a-şi mărturisi adevăratele lor intenţiuni, cum este Partidul Comunist Român, recurg la diferite mijloace pentru a înşela. Aceste mijloace trebuiesc demascate, pentru ca să ne putem da seama despre adevăratele scopuri sub care se ascund lozinicile de suprafaţă (...). Abia după aceea, când va fi prea târziu, vor ieşi la iveală adevăratele intenţiuni ale Partidului Comunist Român. Să nu ne lăsăm, deci, amăgiţi şi să nu cădem în cursa ce ne este întinsă. Trebuie să fim cu toţii convinşi că partidul comunist urmăreşte realizarea integrală a scopurilor sale, pe care, din motive de oportunism, caută să le camufleze acum prin diferite mijloace.” (32)

În cea de-a doua jumătate a anului 1946, campania electorală   s-a desfăşurat cu o intensitate neobişnuită. Pentru a putea face faţă din punct de vedere financiar extraordinarei ofensive lansate de partidele din B.P.D., opoziţia a recurs la sprijinul unor mari unităţi industriale româneşti, care nu au simţit, dimpotrivă, nicio atracţie pentru guvernul „reprezentanţilor clasei muncitoare”. Acest fapt a devenit şi mai evident după scindarea, la 10 martie 1946, a Partidului Social Democrat între adepţii participării la alegeri pe liste comune cu B.P.D. şi cei ai participării pe liste separate. Ultimii, în frunte cu preşedintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu, au fondat Partidul Social Democrat Independent, care, în Banat, s-a bucurat de cel mai larg sprijin din partea muncitorilor industriali. Astfel, nu este de mirare faptul că sursele de informaţii ale comuniştilor au aflat că Societatea „Reşiţa” a acordat opoziţiei sume care depăşeau „cu mult” sutele de milioane (desigur, în condiţiile cumplitei inflaţii din acel an). O serioasă subvenţionare a primit opoziţia şi de la „Nădrag-Călan”, şi de la alte mari societăţi industriale, încă prospere pe atunci. (33) Nu mai trebuie să amintim, fireşte, că guvernul nu beneficia, în interiorul ţării, de niciun astfel de susţinător.

O altă problemă deosebit de complexă, odată cu apropierea datei alegerilor, a devenit înscrierea cetăţenilor cu drept de vot în listele electorale. Prin grija guvernului şi a reprezentanţilor săi în teritoriu, s-a recurs în mod direct la eliminarea de pe aceste liste a tuturor aderenţilor cunoscuţi ai partidelor de opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.). Dovada o aducea istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: până la 10 septembrie 1946, 80% din numărul total al membrilor P.N.Ţ. nu fuseseră înscrişi în listele electorale. La Bucureşti situaţia era şi mai proastă, căci nici 10% dintre ei nu se bucurau de acest „privilegiu”. (34) Mari frământări se vor isca din această cauză şi în judeţele bănăţene.

La 28 august, în judeţul Caraş erau înscrişi pe listele electorale 50% dintre alegătorii care se bucurau în mod legal de acest drept. (35) Operaţiunea de înscriere urma să se încheie la 15 septembrie! Cu toate acestea, prefectul Vasile Ionescu raporta cu optimism inspectorului general M. Novac: „Raportul de forţă dintre Bloc şi opoziţie este de 60% pentru Bloc” (B.P.D., n.n.). (36) Nu prea impresionat, inspectorul general îi cerea la 2 septembrie: „Luaţi măsuri de urgentarea întocmirii listelor electorale, care trebuiesc afişate în ziua de 16 septembrie a.c.” (37) După ce listele au fost bine „aranjate”, prefectul Ionescu raporta din nou la 16 septembrie că „procentajul înscrişilor faţă de îndreptăţiţi” era de „90-95% pe judeţ”. (38)

Ştiri alarmante despre neregulile produse au început să circule în rândurile populaţiei. Aflând, în aceste condiţii, despre modalitatea de întocmire a listelor, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile preşedintelui dr. Maxim Radovan şi secretarului prof. Ilie Rusmir) trimitea prefectului la 12 septembrie 1946 o adresă cu numărul 167/1946, având următorul conţinut: (39)

„Domnule Prefect,

Fiind informaţi de organizaţiile noastre locale, cât şi de alţi cetăţeni ai judeţului nostru, că organele D-voastră subalterne din judeţ au întocmit liste şi registre electorale numai în creion, până la sosirea unei comisii trimise de organele B.P.D.-ului, care ar avea menirea să cenzureze aceste liste electorale, având drept scop să elimine din registrul electoral anumiţi membri ai partidelor care nu fac parte din B.P.D.

Mai mult, suntem informaţi că această cenzură în unele comune s-a şi executat.

Cum D-voastră sunteţi şeful responsabil al administraţiei locale din acest judeţ, şi încredinţat că prin primarii şi notarii comunelor să compuneţi registrele şi listele electorale pentru viitoarele alegeri de deputaţi, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a Vă sesiza de această plângere a noastră şi a lua toate măsurile de urgenţă ca unii alegători din judeţul nostru să nu fie eliminaţi de pe listele electorale, interzicând totodată imixtiunea B.P.D.-ului în compunerea listelor electorale.

Ţinem, însă, să Vă atragem atenţiunea că pentru toate abuzurile, care se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Ţărănesc de sub şefia D-lui Iuliu Maniu înţelege să Vă facă personal răspunzător, în calitate de prefect al judeţului Caraş.”

Cum nu a fost emis niciun răspuns la aceste semnalări de nereguli, iar între timp, comisia trimisă de B.P.D. îşi îndeplinise cu succes „misiunea”, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile aceloraşi) revenea, la 23 septembrie, cu o nouă adresă către prefect (cu numărul 170/1946), având conţinutul următor: (40)

„Domnule Prefect,

Ca urmare a adresei noastre Nr. 167/1946, avem onoarea a Vă comunica că în bună parte listele electorale din judeţul Caraş au fost cenzurate de organele B.P.D.-ului şi au fost şterşi de pe liste nu numai alegătorii trecuţi pe tabloul nedemnilor, ci şi alţi alegători, care s-au prezentat la Primării pentru a fi introduşi în listele electorale.

În ziua de 15 (septembrie, n.n.), în câteva comune Primăriile au fost închise şi n-au primit cereri de înscriere în liste.

În ziua de 16 sept. a.c., în multe comune listele n-au fost afişate conform legii şi în altele, dacă au fost afişate, n-au fost semnate de notari şi primari şi nici procesul verbal de afişare nu era afişat.

Vă semnalăm aceste procedee, neuzitate în moravurile noastre politice, pentru a lua măsuri în consecinţă şi a Vă reaminti că D-voastră sunteţi organul tutelar, care răspundeţi singur pentru aceste ilegalităţi, care lovesc în legile aduse de guvern şi principiile elementare democratice.”

Pe această adresă, însuşi prefectul judeţului a notat cu propria mână: „Se va răspunde că afirmaţiile din adresă nu corespund adevărului, întrucât listele electorale au fost întocmite şi afişate conform dispoziţiunilor legale. V. Ionescu.” (41) Ca urmare, la 25 septembrie era expediat răspunsul oficial al prefecturii la cele două sesizări ale conducerii judeţene a P.N.Ţ., numerele 167 şi 170/1946. În cuprinsul lui se preciza: (42)

„La adresele D-voastră Nr. 167 şi 170/1946, înregistrate sub Nr. 6644/1946, avem onoare a Vă comunica următoarele:

Registrele electorale se întocmesc, în conformitate cu art. 14 din legea Nr. 560/Monitorul Oficial Nr. 161/1946/, din oficiu sau la cererea celor îndreptăţiţi. În consecinţă, primăriile – în baza art. 71 din aceeaşi lege – au făcut publicaţiuni arătând populaţiei că până la data de 16 septembrie 1946 se vor întocmi listele electorale. Cum nu toată populaţia s-a prezentat să ceară înscrierea în listele electorale, s-a procedat la înscrierea din oficiu. La înscrierea alegătorilor în listele electorale s-au putut face erori sau omisiuni, însă toate acestea – de altfel prevăzute de lege – se pot înlătura prin aplicarea dispoziţiunilor art. 16 din susmenţionata lege.

În orice caz, nu s-a putut comite nicio omisiune acolo unde cei interesaţi au cerut înscrierea în listele electorale şi, dacă Dvs. aveţi cunoştinţă despre astfel de cazuri, Vă rugăm a ni le semnala şi nu a generaliza presupuse abuzuri, când ele nu s-au comis.

Copia listelor electorale a fost afişată în fiecare comună la 16 septembrie 1946, despre care fapt populaţia a putut şi poate lua cunoştinţă, iar cei interesaţi pot face cereri de înscriere sau contestaţii în termenul prevăzut de lege.

Dacă D-voastră aveţi de reclamat unele cazuri concrete, Vă rugăm a face aceste reclamaţiuni, însă în niciun caz nu admitem insinuări prin generalizare cu intenţii de ameninţare. Prefect, Vasile Ionescu.”

O nouă adresă, mult mai virulentă, sosea la prefectură la 28 septembrie. Ea era redactată de data aceasta de Octavian Furlugeanu, preşedintele organizaţiei judeţene Caraş a Partidului Naţional Liberal, şi aborda aceeaşi delicată problemă: (43)

„Domnule Prefect,

Zvonurile ce anticipau campania de samavolnicii, patronată de oficialităţi, pentru falsificarea alegerilor, se concretizează zi de zi.

Atât timp cât cele auzite se reduceau la valoarea unui «zvon» nu m-am sesizat, nădăjduind totuşi că un elementar simţ de etică şi de prudenţă va face oficialitatea să se menţină în afara unor atari acţiuni compromiţătoare.

Scontam cele arătate, bazându-mă pe simţul de răspundere şi pe instinctul de conservare al celor ce azi reprezintă oficialitatea, iar în viitor nu vor plăti greşelile decât ca simpli particulari.

Cu regret sunt nevoit să constat că previziunile mele sunt dezminţite. Organele Dvs. subalterne, uitând că atribuţiunile lor sunt puse în slujba întregei Naţiuni, s-au angajat pe panta periculoasă a mistificărilor, favorizând o minoritate.

Sfidând interesele generale şi încălcând însăşi legea electorală ce poartă girul actualului regim, cei vizaţi desfăşoară o activitate ilegală şi abuzivă, ocrotiţi fiind de supravegherea nu numai tolerantă, dar chiar încurajatoare a oficialităţii.

Astfel, din diferite puncte ale judeţului, mi se semnalează faptul că listele electorale au fost întocmite în creion, dând astfel posibilitatea unor arbitrare modificări.

Cazul concret al unor asemenea nereguli e de găsit de pildă în plasa Bocşa, unde notarul Manciu, dublat de agitatori ca Anţilă, Andrei şi alţii, membri ai B.P.D., şi-au permis să cenzureze listele electorale, ştergând cu sutele pe alegătorii membri ai partidelor de opoziţie.

Astfel, de pildă, în Vermeş, Ramna, Biniş, Doclin, numărul celor şterşi se cifrează la câteva sute în fiecare comună, atingând ca proporţii un indice de 65-70% din numărul total al alegătorilor.

Atari procedee, în afară de discreditarea şi mai desăvârşită a regimului, ce patronează aceste ilegalităţi, nu au putut decât să îndârjească şi să producă agitaţii în sânul populaţiei respective.

În clipa de faţă, repetatelor mărturisiri de revoltă din partea populaţiei le-am opus sfatul meu de a aştepta soluţia legală a oficialităţii.

Ţin să precizez însă, că pe viitor nu-mi pot lua răspunderea pentru faptele celor neîndreptăţiţi, în ipoteza că Dvs. nu veţi interveni pentru curmarea acestui sistem de flagrantă încălcare a legii.

În această situaţie, pentru toate samavolniciile ce se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Liberal, de sub preşedinţia Domnului C.I.C. Brătianu, vă socoteşte pe Dvs., în calitate de Prefect şi şef al administraţiei din acest judeţ, personal răspunzător.

În nădejdea că autoritatea şi simţul Dvs. de răspundere vor putea din nou să înscăuneze domnia legii în locul abuzului şi al bunului plac, vă rog să primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.”

Vigilent, prefectul nu a dat curs acestor solicitări. Dimpotrivă, când inspectorul general administrativ de la Timişoara i-a cerut, la 11 octombrie, să-i comunice „numărul contestaţiilor depuse de opoziţie şi câte au fost soluţionate” în privinţa înscrierilor pe listele electorale, (44) prefectul Ionescu îşi făcea un titlu de glorie în a arăta cât de intransigent se manifestase. În acest scop, el răspundea a doua zi, 12 octombrie:

                       „opoziţia a depus

                       a) pe judeţ       1.416

                       b) la Oraviţa       172

                            total            1.588 (contestaţii, n.n.)

                       au fost soluţionate

                       a) pe judeţ          171

                       b) la Oraviţa         19

                            total                190 (contestaţii, n.n.)”

Rezultă din aceste cifre că prefectura a „rezolvat” un procentaj de 12,07% din contestaţiile depuse în judeţ, 11,04% la Oraviţa şi un total de 11,96% de contestaţii ale opoziţiei. Astfel, o mare parte din electoratul tradiţional al vechilor partide, cunoscut de autorităţi prin constanţa şi stabilitatea sa, a fost lipsit, fără vreo justificare legală, de un drept cetăţenesc elementar, acela de a alege pe reprezentanţii săi în parlament. Operaţiunea aceasta a cunoscut o amploare deosebită şi s-a desfăşurat la nivelul întregii ţări, după un plan bine pus la punct.

Pentru a face faţă acestui iureş greu de stăvilit, cele trei partide din opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.) au încheiat la 21 octombrie un acord „pentru apărarea libertăţilor democratice”. (46) Cele trei partide se angajau să se sprijine reciproc în alegeri, dar fără niciun fel de angajamente politice sau organizatorice. Acordul nu s-a materializat în vreun organism electoral comun, nu a presupus prezentarea celor trei partide pe liste unice (deşi liberalii solicitaseră expres acest lucru), nu a determinat nici măcar un program unic de acţiune. Fiecare dintre partidele semnatare îşi menţinea absoluta individualitate în propaganda electorală şi urma să se prezinte pe liste separate în alegeri. Pentru aceasta au insistat în mod special conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, care doreau să păstreze cu orice preţ individualitatea partidului lor, considerându-l suficient de puternic pentru a câştiga alegerile singur. Astfel, acordul avea mai mult o importanţă morală: el simboliza deplina solidaritate a opoziţiei din România în lupta împotriva instaurării definitive a regimului comunist. În plus, din acel moment, toate acţiunile partidelor semnatare trebuiau să se desfăşoare într-o cât mai strânsă coordonare.

Autorităţile au fost destul de surprinse la aflarea acestei veşti. Nici prefectul de Caraş n-a ştiut cum să reacţioneze în momentul când, la 6 noiembrie, în numele celor trei partide menţionate, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Social Democrat Independent, Traian Mica, îi cerea: „Cu onoare Vă rugăm, binevoiţi a aproba tipărirea manifestului celor trei partide de opoziţie «Legământul între cele trei partide pentru apărarea libertăţii alegerilor», aşa cum e publicat în ziarul Liberalul din 6 nov. 1946, deci trecut o dată prin cenzură.” (47) După o lungă aşteptare, necesară solicitării unei dispoziţii exprese din partea superiorilor săi, prefectul a sfârşit prin a aproba tipărirea manifestului electoral la 11 noiembrie, deci cu opt zile înaintea datei alegerilor. (48)

Bucurându-se de un sprijin larg în rândul populaţiei, opoziţia a încercat chiar să pună bazele unei rezistenţe efective, constituită din grupări înarmate, care să fie gata în orice eventualitate să elibereze ţara de sub dominaţia sovietică. Încă din 1944, în întreaga ţară au început să acţioneze grupări de partizani, cele mai multe fiind la început fără legătură cu partidele existente legal. Dar preferinţele lor politice se îndreptau natural către partidele opoziţiei. Asemenea grupări începuseră să se înfiripe şi în Munţii Banatului, ca şi în Culoarul Timiş-Cerna. Scopurile lor principale erau: lupta disperată, cu arma în mână şi cu preţul vieţii, împotriva uneltelor dictaturii şi ale comunizării, pedepsirea aspră a foştilor lideri şi criminali horthyşti identificaţi, vinovaţi de săvârşirea unor atrocităţi antiromâneşti şi înscrişi acum în partidul comunist sau în aliata sa, Uniunea Populară Maghiară, provocarea de sabotaje etc.

Grupurile de rezistenţă din 1946 erau reunite în Mişcarea Naţională de Rezistenţă (M.N.R.), al cărei fruntaş era generalul Aurel Aldea, care va fi judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă în noiembrie acelaşi an. Acesta era unul dintre principalii realizatori ai loviturii de stat de la 23 august 1944 şi un apropiat al regelui Mihai: „Este semnificativ faptul că amintita organizaţie (M.N.R., n.n.) a luat fiinţă la îndemnul şi cu aprobarea regelui Mihai I”, dezvăluia istoriografia comunistă. (49)

În dorinţa de a coordona toate aceste mişcări şi a le da o mai mare vigoare, conducătorii P.N.Ţ. au început să le acorde mai multă atenţie pe măsură ce intenţiile guvernului de a falsifica alegerile şi a rămâne la putere cu orice preţ erau tot mai clare. Liderii opoziţiei nu au fost niciodată până atunci partizanii unui război civil (ca în Grecia), deoarece erau conştienţi că, în condiţiile ocupaţiei sovietice, ţara n-ar fi putut să supravieţuiască. Dar contradicţiile dintre U.R.S.S., pe de o parte, şi marile puteri democratice din Occident, pe de altă parte, erau tot mai numeroase şi mai profunde, astfel încât nu puţini observatori pronosticau izbucnirea unui apropiat război între cele două tabere, ba chiar unii îl aşteptau cu speranţă. Oricum, trebuia luat în calcul şi acest caz, căci situaţia nu era nicidecum stabilă.

Ca urmare, la 7 noiembrie 1946, erau puse bazele unui cerc militar profesional (C.M.P.) al Partidului Naţional Ţărănesc, constituit iniţial în vederea apărării membrilor partidului şi a celorlalţi cetăţeni de agresiunile care se înmulţeau mereu, odată cu apropierea datei alegerilor. Organizaţia avea în frunte generali şi alţi ofiţeri superiori, excluşi în mod abuziv dintre cadrele active ale armatei, fiind patronată de însuşi Ion Mihalache, vicepreşedintele partidului. Organizaţia aceasta avea totodată un organ central, precum şi organizaţii regionale în Vechiul Regat, Ardeal şi Banat, organizaţii judeţene şi de plasă, structură foarte asemănătoare cu aceea a P.N.Ţ. Conform mărturiei lui Nicolae Penescu, acest cerc militar profesional, formaţie militară proprie a P.N.Ţ., era programat să intre în acţiune „în cazul unei răscoale contra guvernului”. (50) La o adunare generală a C.M.P. din Bucureşti, Mihalache spunea că acest cerc va trebui să cuprindă „o mare parte din cadrele active ale armatei de rezervă”. În special, se cuvenea a fi atraşi ofiţerii tineri, pentru că ei „sunt dinamici, fizicul îi domină, ei produc mişcare, evoluţie, revoluţie, dezechilibru, război şi chiar dezastru.” (51) De aceea, comuniştii, cu largul sprijin al trupelor sovietice, au trebuit să lupte din greu împotriva organizaţiilor combatante ale acestui partid. Rolul lor nu va fi deloc uşor, iar istoriografia ulterioară avea în bună măsură dreptate atunci când afirma că ţara era zguduită de o „vastă mişcare complotist-teroristă împotriva guvernului democrat”!

În ziua alegerilor (19 noiembrie 1946), partidele de opoziţie au încercat să asigure apărarea urnelor şi a electoratului şi au trimis reprezentanţi la numărătoarea voturilor. Acest lucru era cu atât mai evident în Banat, unde populaţia avea o înaltă cultură politică (participa la alegeri fără întrerupere din 1848) şi spiritul democratic era mult mai evoluat decât în alte regiuni ale ţării. Aproximativ aceeaşi situaţie se produsese şi la alegerile din 1937, organizate de guvernul Tătărescu (acum viceprim-ministru în guvernul Groza) şi de susţinătorii instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, împotriva cărora se închegase o alianţă asemănătoare ca scop cu cea din 1946, axată atunci în principal pe P.N.Ţ. şi pe Garda de Fier. Despre desfăşurarea alegerilor din 1937 în Banat, conducătorul legionar Horia Sima consemna ulterior următoarele: „Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţii mixte ale partidelor coalizate şi, afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor. În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează «dota electorală» a guvernului, s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului popular...” (52) Dar, cu toate acestea, atunci dictatura regală n-a putut fi instaurată prin falsificarea completă a alegerilor, ci doar prin lovitură de stat.

Spre deosebire de 1937, acum opoziţia a câştigat clar în întreaga ţară, astfel încât guvernul a trebuit să falsifice integral rezultatele alegerilor (la fel ca în toate celelalte ţări ocupate de Armata Roşie). Procedeele utilizate au fost descrise de numeroşi martori ai evenimentelor. De exemplu, în raportul anual pe 1946 al ambasadorului britanic la Bucureşti, Adrian Holman (raport întocmit de Ivor Porter, un excelent cunoscător al realităţilor româneşti), se arăta: „Legăturile telefonice cu provincia au fost întrerupte, pentru a-i împiedica pe cei din opoziţie să obţină rezultate din teritoriu, şi se pare că acestea erau atât de consecvent în favoarea opoziţiei, încât guvernul şi-a dat repede seama că toate metodele lor ingenioase de falsificare dăduseră greş. Ca atare, în cele din urmă, au fost obligaţi să falsifice cifrele oficiale şi să prezinte ceea ce fusese o înfrângere zdrobitoare a guvernului drept o victorie copleşitoare. Totuşi, adevărul s-a aflat şi era clar că guvernul pierduse nu numai în ţară, în general, ci chiar în citadelele de activitate comunistă. Era evident că mulţi din adepţii lor înfocaţi se alăturaseră partidului comunist numai pentru un profit personal, dar, când venise momentul să-şi exprime voinţa, votaseră cu opoziţia. Nici chiar muncitorii feroviari, din rândurile cărora se recrutau trupele comuniste de şoc, şi nici funcţionarii de la Ministerul de Finanţe şi Ministerul de Război nu susţinuseră guvernul.” (53) Chiar în ziua publicării rezultatelor oficiale (22 noiembrie), fostul prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, nota în jurnalul său: „De-abia azi s-a dat rezultatul definitiv al alegerilor. Telegramele sosite în cursul zilei de 20 (noiembrie, n.n.) de la centrele de votare erau dezastruoase pentru guvern, care intrase în panică.  S-a luat atunci hotărârea «eroică», din îndemnul ruşilor, să se treacă la forţă. S-au dat afară din localurile de vot reprezentanţii opoziţiei şi s-au întocmit cu totul alte liste de rezultate ale votării (...). Lumea a rămas consternată de acest rezultat, fiindcă se ştie că masele ţărăneşti sunt pentru Maniu – şi chiar foarte mulţi comunişti.” (54)

Modul cum au fost falsificate alegerile a fost descris cel mai elocvent de Nicolae Penescu: „19 noiembrie 1946 va rămâne o zi de doliu naţional în istoria României. Alegătorii din oraşe erau terorizaţi de bande înarmate şi foarte numeroşi fură cei care au fost împiedicaţi să voteze. Ei îşi aduceau buletinele la cluburile partidelor naţional-ţărănesc şi liberal. Mii de agenţi ai guvernului votau de mai multe ori cu cărţi de alegător ale persoanelor dispărute de mult timp. Locuitorii din sate întregi au fost împiedicaţi să meargă la secţiile lor de vot.

De obicei până atunci, preşedinţii secţiilor de votare fuseseră magistraţi; un ofiţer şi câţiva soldaţi asigurau calmul şi liniştea operaţiunilor. Toţi candidaţii erau reprezentaţi în fiecare secţie, deci biroul era format din reprezentanţi care semnau procesele verbale ale circumscripţiilor, după ce se constata rezultatul votării. La 19 noiembrie 1946, preşedinţii acestor secţii erau funcţionari sau simpli muncitori, aleşi şi numiţi de partidul comunist. Reprezentanţii partidelor din opoziţie nu au putut pătrunde în sălile de vot şi au fost frecvent arestaţi. Nimeni, în afara comuniştilor, nu putea să controleze urnele, numărul şi repartiţia voturilor. În cazurile foarte rare când preşedintele era un magistrat, procesul-verbal întocmit de el, cu indicarea numărului de votanţi şi a rezultatelor obţinute de fiecare candidat, era modificat la aducerea la comisia electorală judeţeană. Dacă, cu toate acestea, rezultatul pe judeţ nu putea fi falsificat conform indicaţiilor partidului comunist, dosarele alegerilor erau trimise la Ministerul de Interne, care le făcea ultima toaletă. Din informaţiile pe care noi (conducerea P.N.Ţ., n.n.) le-am adunat din toate judeţele, a rezultat în mod formal că aproximativ 80% din alegători au votat pentru candidaţii opoziţiei, şi imensa lor majoritate pentru naţional-ţărănişti. Ceea ce se poate spune e că rezultatul acestor alegeri, acela care a fost proclamat de comisia electorală centrală, nu corespunde nicidecum realităţii.” (55) Un alt martor al evenimentelor, comunistul Herbert Zilber, aflat pe atunci la apogeul carierei sale, era şi mai categoric în ce priveşte rezultatul real al alegerilor: „Nici un partid politic, afară de cel comunist, nu se bucura, în 1944-1945, de mai multă adversitate populară, decât cel liberal al lui Gheorghe Tătărescu (membru, de asemenea, în B.P.D., n.n.). La alegerile din 1946, întreg blocul guvernamental a obţinut 12% din voturi. Cifra fixată de Vâşinski fusese de 80%, şi aşa a apărut şi în rezultatul oficial.” (56) Chiar şi Nicolae Ceauşescu, atât de devotat în general limbajului de lemn, şi-a permis o aluzie străvezie cu privire la rezultatul acestor alegeri. Iată cum se exprima el în 1971, cu ocazia „semicentenarului” P:C.R.: „Primesc adesea întrebări în legătură cu felul în care a câştigat partidul nostru majoritatea poporului de partea sa.” (57) Ceea ce atestă faptul că, şi după aproape un sfert de secol, membrii partidului comunist (dacă nu şi secretarul său general) erau profund nedumeriţi de felul în care se ajunsese la acele rezultate de domeniul fantasticului.

În aceste condiţii, în judeţele bănăţene falsurile săvârşite erau cu atât mai dificil de justificat. La nivelul întregii ţări, era absolut clar faptul că ţărănimea, aproape în unanimitate, votase Partidul Naţional Ţărănesc. Or, la recensământul populaţiei României, efectuat în 1930, dacă în întreaga ţară locuitorii de la sate reprezentau nu mai puţin decât 79,9%, în Banat această medie era chiar depăşită: 82,1%! (58) La oraşe, în puternicul mediu muncitoresc al Banatului, social-democraţii independenţi erau preponderenţi. Unul dintre liderii lor, reşiţeanul Georg Hromadka, consemna: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (P.S.D.I., n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (...). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (59) Tot despre falsificarea rezultatelor în judeţul Caraş, o mărturie mai recentă precizează: „Un bun român din comisia electorală l-a anunţat pe dr. Maxim Radovan de rezultatul alegerilor, în care Partidul Naţional Ţărănesc a câştigat cu o majoritate zdrobitoare, dar că... Iată ce a relatat dl. Dumitru Percea, sub prestare de jurământ, în faţa conaţionalilor: «La numărătoarea voturilor, au dat buzna în secţia de votare persoane străine necunoscute, ce aveau asupra lor obiecte contondente şi o armă de foc, ce împreună cu preşedintele, i-au ameninţat cu moartea pe toţi delegaţii acreditaţi la această secţie de votare, pentru a iscăli procesele-verbale, care dădeau câştig în alegeri comuniştilor. Aceşti necunoscuţi au adus cu ei buletine de vot gata ştampilate în favoarea comuniştilor.” (60)

În urma publicării rezultatelor complet falsificate ale alegerilor din noiembrie 1946, P.N.Ţ. nu a obţinut decât 33 de deputaţi (dintr-un total de 414), P.N.L. doar 3 deputaţi, iar P.S.D.I. niciunul. În Banat, rezultatele oficiale arătau astfel: (61)

Judeţul

Nr. total voturi

B.P.D.

P.N.Ţ.

P.N.L.

Arad

Caraş

Severin

Timiş-Torontal

211.767

  82.786

110.018

187.963

122.900

  52.043

  84.876

130.150

40.252

19.825

18.550

22.789

7.574

3.360

3.269

8.303

 

Judeţul

P.S.D.I.

U.P.M.

Mandate

Arad

Caraş

Severin

Timiş-Torontal

5.645

5.757

   932

3.572

26.937

    -

    -

21.223

B.P.D.  9, P.N.Ţ. 2, U.P.M. 1

B.P.D.  4, P.N.Ţ. 1

B.P.D.  7, P.N.Ţ. 1

B.P.D. 11, P.N.Ţ. 1, U.P.M. 1

 

(U.P.M. = Uniunea Populară Maghiară, făcând parte tot din B.P.D., dar candidând în unele judeţe pe liste proprii, în funcţie de ponderea electoratului maghiar).

După cum se vede, judeţul Arad reprezenta una dintre cele patru circumscripţii electorale ale ţării în care fuseseră recunoscuţi ca aleşi doi deputaţi naţional-ţărănişti (celelalte trei fiind: Botoşani, Dolj şi Bucureşti). Aceştia doi erau dr. Aurel Leucuţia şi Nicolae Adam. Celelalte judeţe bănăţene aveau fiecare câte un deputat naţional-ţărănist: dr. Maxim Radovan la Caraş, Emil Ghilezan la Severin şi Sever Bocu la Timiş-Torontal. Dar, la fel ca şi ceilalţi deputaţi ai opoziţiei, şi cei cinci parlamentari bănăţeni au boicotat lucrărilor noii Adunări a Deputaţilor, în semn de protest faţă de falsificarea deplină a rezultatelor alegerilor, câştigate, atât la nivelul întregii ţări, cât şi la cel al circumscripţiilor bănăţene, de Partidul Naţional Ţărănesc.

În Banat, la examinarea atentă a rezultatelor oficiale, prezentate mai sus, se poate observa clar că până şi autorităţile comuniste au fost nevoite să recunoască faptul că P.N.Ţ. a întrunit în cea mai mare măsură, comparativ cu alte regiuni, opţiunile electoratului. Astfel, aceasta este singura regiune a ţării în care fiecărui judeţ i-a fost recunoscut cel puţin un deputat al opoziţiei. Într-un inedit clasament din acest punct de vedere al regiunilor ţării, Banatul se situează pe primul loc, cu cinci deputaţi ai opoziţiei în patru judeţe, fiind urmat de Crişana-Maramureş, cu trei deputaţi în patru judeţe, Muntenia cu opt deputaţi în 12 judeţe, Oltenia cu patru deputaţi în şase judeţe, Moldova cu nouă deputaţi în 16 judeţe, Transilvania (!) cu şapte deputaţi în 15 judeţe şi Dobrogea fără niciun deputat în două judeţe. (62)

Dar, în ciuda protestelor lor violente şi a solicitării de sprijin din partea puterilor occidentale, partidele de opoziţie nu au reuşit să obţină anularea acestor rezultate şi noul parlament s-a constituit pe baza lor. Chiar şi în aceste condiţii, ziarul Dreptatea a găsit un cuvânt de mulţumire pentru curajul poporului român, pentru modalitatea prin care el a ştiut să reacţioneze, printr-un procedeu democratic şi civilizat, împotriva nedoritului curs pe care îl luase istoria noastră, în urma conjuncturii internaţionale. Este cazul articolului Glorie ţie, alegător român!, care, de altfel, a şi fost aspru cenzurat de autorităţi: „Naţiunea gândea şi acţiona, aşa cum rareori a făcut-o, în acelaşi ritm. Era unanimitatea de cuget a unui neam, care nu avea de ales între mai multe soluţii, tot atât de bune sau tot atât de rele. Era înfrăţirea în acelaşi gând, în aceeaşi faptă, a unui popor care trebuia să se hotărască pentru bine sau pentru rău (cenzurat). Ţara a răspuns chemării (cenzurat). Ziua de 19 noiembrie a însemnat o verificare a conştiinţei naţionale (cenzurat). În acest scop, (cenzurat) mulţumim alegătorului român, pentru felul cum şi-a făcut datoria.” (63)

De asemenea, în acele vremuri de restrişte, când erau cenzurate şi frazele privitoare la conştiinţa naţională, conducerile celor trei partide din opoziţie, realele câştigătoare ale alegerilor, nu pregetau să declare nule rezultatele lor în următorul Comunicat: „Sfidând principiile elementare şi fundamentale de legalitate, de libertate şi de dreptate, guvernul şi-a ticluit – prin fraudă şi teroare – rezultate în flagrantă opunere cu realitatea şi cu voinţa corpului electoral (...). Credincioase principiilor democratice, consfinţite de acordurile de la Ialta şi Moscova, şi idealurilor ce însufleţesc Naţiunile Unite, aceste partide declară alegerile efectuate în asemenea condiţiuni, ca lipsite de orice temei de drept şi, prin acestea, nule şi neavenite.” (64) Iar când parlamentul a fost întrunit şi orice speranţă de redresare a situaţiei ţării a fost abandonată, Iuliu Maniu lansa (la 17 decembrie 1946) zguduitorul său apel Către Naţiune: „Ţara noastră este bântuită astăzi de cea mai grea urgie care s-a abătut vreodată asupra ei. Arse sunt câmpiile, arse sunt sufletele noastre, arse năzuinţele noastre spre libertate şi lumină. Teroarea, minciuna şi falsul încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine. Demnitatea şi mândria noastră naţională sunt îngenuncheate.” (65)

Încet, ultimele zile ale nefastului an 1946 treceau, tăcerea generală persista şi ecourile alegerilor se stingeau tot mai mult. Istovit, poporul îşi relua viaţa de zi cu zi, presărată cu cele mai chinuitoare griji, necazuri şi privaţiuni. Peste toate, au venit Sărbătorile de iarnă: Crăciunul. Crăciunul asupriţilor!, cel mai trist din istoria noastră, pe care Dreptatea îl descria în modul următor: „Lipsurile şi împilările care au deschis broaştele îngheţate de la poarta fiecărei case, au amuţit glasurile colindătorilor, au îndepărtat bucuria cu care copil şi bătrân, bărbat şi femeie, aşteptau în fiecare an, veacuri de-a rândul, zilele de sfârşit de decembrie (...).

În vâltoarea oraşelor, muncitorii şi funcţionarii, resemnaţi de subţirimea pungilor, nu-şi pot bucura copiii cu daruri puse sub pomul de Crăciun. Mesele tradiţionale, cu clipe de veselie, au dispărut pentru toţi.

Crăciun trist! Crăciunul la care mulţi şi multă vreme nu vor voi să mai gândească. Este Crăciunul asupriţilor!” (66)

Căderea României în comunism, odată cu validarea rezultatelor acestor alegeri şi urmările lor imediate (semnarea Tratatului de pace cu marile puteri, care legitimau astfel autoritatea guvernului de la Bucureşti, interzicerea partidelor de opoziţie şi arestările masive operate în rândurile aderenţilor lor, exilarea regelui şi proclamarea republicii populare după model sovietic etc.), au marcat intrarea ţării noastre într-o nouă şi grea perioadă a istoriei sale. Nici populaţia Banatului nu a fost scutită de această evoluţie. Ea a încercat, însă, să păstreze contactul cu lumea liberă şi şi-a conservat mentalitatea sa specifică, mai receptivă faţă de nou şi mai apropiată principiilor democratice. Astfel încât, nu întâmplător, poate, şi Revoluţia română din decembrie 1989 a pornit tot din aceste locuri!

 

    Dr. Mircea Rusnac

 

Note:

1 Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Roma, 1983, p. 189.

2 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 74-75.

3 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

4 Ibidem.

5 Milovan Djilas, op. cit., p. 58.

6 Septembrie-octombrie 1944. Însemnările unei călugăriţe – din zile de restrişte, în Magazin istoric, nr. 1/1992, p. 79.

7 Recensământul general al populaţiei din România din 29 decembrie 1930, publicat de dr. Sabin Manuilă, vol. II, Bucureşti, passim.

8 Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947, volum alcătuit de: Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Bucureşti, 1994, p. 233.

9 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 277.

10 Nicolae Penescu, La Roumanie de la démocratie au totalitarisme 1938-1948, Paris, 1981, p. 162.

11 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brătianu) în anii 1944-1947, Bucureşti, 1972, p. 287.

12 Ibidem, p. 307.

13 Ibidem, p. 308.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 299.

16 Ibidem, p. 300.

17 Ibidem, p. 301.

18 Direcţia Judeţeană Caraş-Severin a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.C.S.A.N.), fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 8/1946, fila 88.

19 Ibidem.

20 Ibidem, fila 18.

21 Ibidem, fila 23.

22 Idem, dosarul nr. 9/1946, fila 10.

23 Ibidem, fila 11.

24 Nicolae Penescu, op. cit., p. 171.

25 Dreptatea, nr. 17 din 23 februarie 1946.

26 Ibidem.

27 Ibidem, nr. 19 din 26 februarie 1946.

28 Ibidem, nr. 28 din 8 martie 1946.

29 Ibidem, nr. 30 din 10 martie 1946.

30 Ibidem, nr. 130 din 13 iulie 1946.

31 Georg Hromadka, op. cit., p. 120.

32 Dreptatea, nr. 142 din 27 iulie 1946.

33 Victor Frunză, op. cit., p. 298.

34 E. Petreanu, G. Ureche, P.N.L. şi P.N.Ţ. – în căutarea unei şanse în contratimp cu istoria, în Magazin istoric, nr. 11/1971, p. 95.

35 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 9/1946, fila 24.

36 Ibidem.

37 Ibidem, fila 26.

38 Ibidem, fila 31.

39 Ibidem, fila 38 (registrele electorale, întocmite în creion, cu numeroase corectări, modificări şi ştersături, se află în acelaşi dosar, ca o probă incontestabilă a veridicităţii afirmaţiilor reprezentanţilor partidelor de opoziţie).

40 Ibidem, fila 39.

41 Ibidem.

42 Ibidem, fila 40.

43 Ibidem, fila 41 (sublinierile aparţin originalului).

44 Ibidem, fila 58.

45 Ibidem, fila 60.

46 Dreptatea, nr. 212 din 23 octombrie 1946.

47 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 23/1946, fila 2.

48 Ibidem, fila 3.

49 Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980, p. 380.

50 Victor Frunză, op. cit., p. 295.

51 Mihai Fătu, op. cit., p. 389.

52 Horia Sima, Istoria Mişcării legionare, Timişoara, 1994, p. 225.

53 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Bucureşti, 1993, p. 201.

54 Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993, p. 239-240.

55 Nicolae Penescu, op. cit., p. 183-184.

56 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 39.

57 Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 416.

58 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 10.

59 Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

60 Liubiţa Raichici, Ion Stoia Balmez, Dr. Maxim Radovan, în Timpul, Reşiţa, an. VI, nr. 158 (1411) din 11 august 1995, p. 4.

61 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie '46), Bucureşti, 1972, anexa.

62 Ibidem.

63 Dreptatea, nr. 238 din 24 noiembrie 1946.

64 Ibidem, nr. 241 din 28 noiembrie 1946.

65 Ibidem, nr. 257 din 18 decembrie 1946.

66 Ibidem, nr. 258 din 25 decembrie 1946.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com