Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

Controverse renascentiste

Emil Petru Rațiu, Italia

 

În lucrarea sa „Toamna evului mediu”, istoricul olandez Johan Huizinga consideră eflorescenţa de formă şi culoare ce se produce în pictura secolului XV, drept o împlinire, „un fruct târziu” al evului mediu, şi-i situează originea şi în locuri din afara Italiei, în special în Burgundia şi în Flandra.Menţionăm că un remarcabil critic de artă contemporan, ca Philippe Daverio, contestă existenţa unei Renaşteri artistice, cel puţin în centrul Italiei, pentru simplul motiv că aici arta antică romană s-a păstrat în esenţa ei pe tot parcursul evului mediu, nu a încetat niciodată să existe. Printre multele exemple, citate în acest sens, ar fi şi biserica de la Civitta Castellana, de lângă Roma, construită pe la 1180 de Cosimo da Roma, cu coloanele în stil antic roman, statuile lui Platon şi ale altor filosofi, care erau realizate în perspectiva coloanelor, pe care erau iniţial ridicate, ca în antichitate, aspectul unor sfinţi de pe portalul Domului din Pisa, care au aspectul statuilor antice romane, statuia împăratului Frederic al II-lea (1218-1240), care apare reprezentat cu bustul şi figura unui împărat roman, în care se configurează arta antică romană.  (fot: David de Donatello).

Flaminio Gualdoni scrie că Frederic al II-lea, din dinastia Hohenstaufen, nepotul lui Frederic Barbarossa, împărat al Sacrului imperiu roman de naţiune germanică şi rege al celor Două Sicilii, cu capitala la Palermo, avea cultul antichităţii, al unei antichităţi clasice care trebuia să unească fastul Romei antice cu acela al unei culturi noi de care el se voia protagonist. Artişti ca  Nicola şi Giovanni Pisano sau Arnolfo di Cambio, primii doi înfăţişând-o pe Rea Silvia, pe Romulus şi Remus, pe un basorelief de pe Fontana Maggiore din Perugia, ultimul -Arnolfo di Cambio- cu un basorelief cu scene de procesiune tipic romane pe piatra tombală a lui Annibaldi, sau, în egală măsură, Pietro Cavallini, ilustrează această realitate romană a artei în Italia evului mediu. Dar splendidele catedrale şi picturi în mozaic de la Ravenna, sediu al exarhatului bizantin, splendidele biserici San Marco de la Veneţia, Sant’Antonio de la Padova, mozaicurile bazilicilor paleocreştine de la Roma, mozaicurile de la Capela palatină, Palatul Normanzilor, biserica Martorana din Palermo şi din catedrala din Monreale, lângă Palermo, sunt adevărate capodopere ale artei bizantine, chiar dacă unele –San Marco şi Sant’Antonio de la Padova, de pildă- au şi elemente arhitectonice romanice.

Din punct de vedere artistic, Italia evoluează o bună perioadă, aproape un mileniu, în unitate cu Constantinopolul, centrul artistic şi politic al primului mileniu european, ce urmează după împăratul Constantin cel Mare;  la rândul ei, capela palatină a lui Carol cel Mare –Charlemagne- de la Aix la Chapelle –Aachen- este construită după modelul unei biserici bizantine, Sf. Vitale de la Ravenna şi aceasta, la rândul ei, după modelul unei biserici de la Constantinopol.  Bisericile din Colonia, construite înaintea Domului gotic, sunt şi ele, în majoritate, ca de pildă Sf. Andrei, Sf. Maria im Kapitol, Sfinţii Apostoli, Sf. Ursula, Sf. Kunibert, construcţii în care elemente ale stilului bizantin – cupolele, la  unele din ele şi absidele laterale-, se contopesc cu elemente ale stilului romanic, şi la fel multe biserici din aceeaşi perioadă din nord-estul Franţei. Biserica St. Nicholas din Bruxelles are la loc de cinste icoana Sfintei Fecioare din Vladimir, pictată pe la 1151, la Constantinopol sau în Creta, de unde a ajuns la Kiev şi apoi la Vladimir. Nu sunt simple „curiozităţi” istorice, ci ţin de esenţa, de substanţa unei forme de civilizaţie unitare, care a stat atunci la baza Europei.

Dacă renaşterea este cuprinsă de Huizinga în interiorul perioadei de sfârşit a evului mediu, iar după Burckhardt, în schimb, ea rupe definitiv cu evul mediu, unii istorici cuprind în Renaştere toată perioada istorică dintre secolele XII şi XVII.  Arta renaşterii, prin trecerea de la pictura statică bizantină la cea a personajelor care capătă individualitate proprie, este controversată, în ceea ce priveşte locul şi timpul de apariţie. Locul în care a dat cele mai multe roade a fost, evident, Italia, dar începuturile, primii ei germeni, apar în arta bizantină la Constantinopol şi în area naţiunilor cuprinse în sfera de civilizaţie a Bizanţului –Noua Romă-, în epoca dinastiei Paleologilor.

Din păcate, la Constantinopol, din cauza vicisitudinilor istoriei –cea de-a IV cruciadă, apoi cucerirea otomană de la 1453- au rămas foarte puţine mărturii despre această renaştere artistică din timpul Paleologilor ( Biserica Mântuitorului din Chora –Kahrie Djami- reprezintă una dintre aceste puţine mărturii). Ea a rămas, din fericire, vie, în monumente artistice din Peninsula balcanică, între care minunata pictură murală de la Boiana, în Bulgaria şi în unele mânăstiri sârbeşti din sudul Serbiei şi Kosovo, remarcabile prin picturile lor murale, ca cele de la Sopocani, circa 1265, Studenica, etc.  Între peninsula balcanică şi Italia, şi restul Europei, exista în secolul XIII o permanentă circulaţie artistică şi de idei, dezvoltată cu un secol mai înainte prin cruciade, apoi prin instaurarea imperiului latin la Constantinopol în urma cruciadei a IV-a (1204) şi a instaurării unor regate latine pe teritoriul peninsulei balcanice, iar înainte de secolul XI  ea a existat prin prezenţa politică, religioasă şi militară bizantină în sudul Italiei, menţinută până în secolele XI – XII.

Mai înainte de Giotto şi de Duccio di Buoninsegna, pictura italiană a fost reprezentată de un Giunti Pisano, un Enrico di Tedice sau un Coppo di Marcovaldo, care în plin secol al XIII-lea se inspirau după modelele bizantine şi au beneficiat de inovaţiile artistice ale începutului de renaştere al Paleologilor, pictând în locul chipurilor hieratice, Virgine îndurerate şi imagini ale lui Hristos cu trupul contorsionat şi chipul purtând semnele unei umane suferinţe. Marele bizantinolog Charles Diehl, prieten al lui Nicolae Iorga şi profesor al istoricului Gheorghe Brătianu, cel care a inaugurat la Bucureşti primul Congres de studii bizantine în aprilie 1924, scria în magistrala sa carte ”Marile probleme ale istoriei bizantine” –„Les grandes problemes de l’histoire Byzantine”, apărută în 1943 la Paris-, că Giotto şi Duccio, sunt în fond, aşa cum s-a mai spus, nişte artişti de geniu bizantini.

Dar cele mai impresionante, de adevărată genialitate artistică, sunt în această epocă frescele unui artist al cărui nume nu ni s-a păstrat, dintr-o capelă de la Boiana (Bojana), în Bulgaria, construită de nobilul, „sevastocratorul” Kaloian şi de soţia sa, Desislava, la 1259, în timpul domniei ţarului Constantin Asan (1257-1277).  Din pictura europeană a secolelor XIII-XIV –în special Giotto-, nu cunosc nimic mai impresionant decât frescele artistului rămas anonim, din mica localitate de la poalele muntelui Vitoşa, de lângă Sofia. Chipurile ctitorilor capelei de la Boiana, apoi cel al ţarului Constantin Asan şi cel al soţiei sale, prinţesa bizantină Irina, sunt profund individualizate, exprimând viaţa lor interioară. Chipul lui Hristos, în ipostaza de „Hristos binefăcătorul”, Milostivul, este o adevărată capodoperă, el exprimă bunătatea şi sensibilitatea profundă în faţa suferinţei omeneşti.   

Chipul încântător de frumos, de pur, al Desislavei, soţia boierului Caloian, este atât de viu, prins cu eleganţă în trăsături de penel esenţiale, că merită o admiraţie necondiţionată.

Redescoperirea lumii exterioare de către pictorii Renaşterii italiene, a dat concreteţe lumii văzute, eliminând lumea nevăzută sugerată de icoana bizantină, a introdus, cu Piero della Francesca, cea de a treia dimensiune, introducând legile perspectivei. Renaşterea a fracturat unitatea de civilizaţie a Italiei cu lumea bizantină (Bizanţul şi Peninsula balcanică), aceasta din urmă rămânând fidelă imaginii spirituale –bidimensionale- a lumii până în secolul XIX. Renaşterea a pus bazele matematizării realităţii –din geometrizarea ei în pictură-, desăvârşită în secolul XVII prin Galileo. Epoca care a urmat Renaşterii, concentrând totul în om, a înlăturat treptat transcendenţa,

înlocuind-o cu imanenţa, a ridicat ca unică măsură a adevărului, apoi a însăşi realităţii, subiectul; pasul până la „cogito ergo sum” al lui Descartes a fost scurt. Dar sentimentul oamenilor Renaşterii a fost acela al unui ev nou, deosebit, pe care ei îl trăiau, sau această imagine a fost acreditată în secolul iluminismului, din adversitatea acestuia faţă de evul mediu creştin? Sentimentul noutăţii a existat, ni-l mărturiseşte printre alţii un martor de excepţie, Vasari, chiar dacă a trăit un secol mai târziu, în „Vieţile celor mai excelenţi pictori, sculptori şi arhitecţi”. Dar acceptarea acestei noi realităţi, noi direcţii de înţelegere a lumii şi a vieţii omului, nu a fost general împărtăşită; ea a fost îmbrăţişată cu entuziasm de către umanişti la Florenţa, de cercul intelectual din jurul lui Lorenzo de Medici, chiar de către unii Papi la Roma, dar în alte oraşe italiene, la Ferrara de exemplu, se trăia în acel timp, încă viu, sentimentul cavaleriei şi al onoarei medievale, cum ne-o arată Curtea de la Ferrara a lui Ercole d’Este, unde poemele cavalereşti ale evului mediu ale lui Matteo Maria Boiardo erau la mare cinste şi după câteva decenii erau urmate şi continuate de opera lui Ludovico Ariosto.

Epoca de splendoare a Renaşterii florentine sfârşeşte însă după moartea lui Lorenzo de Medici (1492), în vâlvătăile rugurilor în care fură aruncate şi opere ale artiştilor, la îndemnurile călugărului domenican Girolamo Savonarola, care proclamă, în locul a ceea ce el considera „apostazia” umaniştilor, o republică teocratică, sfârşită însă repede, în flăcările unui alt rug, la 23 mai 1498, al lui Savonarola însuşi, excomunicat de papa Alexandru al VI-lea Borgia.

La scurt timp a urmat reforma lui Luther, care a scindat lumea occidentală şi a avut loc căderea de prestigiu a dascălilor umanişti, asemuiţi, cum ne spune Jakob Burckhardt în a sa prestigioasă operă „Civilizaţia Renaşterii în Italia”, cu sofiştii, din cauza „înfumurării şi turpitudinii, la care Contrareforma catolică a adăugat lipsa lor de credinţă”.

Marea lecţie a renaşterii artistice era însă peste tot însuşită în Europa occidentală, chiar dacă în lumea germanică s-a profilat, ceea ce Eugenio Battisti cheamă o „antirenaştere”, prin forme voit disarmonice, ale unei frumuseţi în care conceptul de frumos pierde referimentul neoplatonic, ca în tablourile lui Hans Baldung Grien sau Hieronim Bosch. Spaţiul, perspectiva, vor fi realizate diferit în tablourile pictorilor flamanzi, prin gradaţia luminii şi a culorii, ca la Van Eyck, luat ca exemplu al renaşterii burgunde de către Huizinga, adică printr-o „variaţie atmosferică”, diferită de impostaţia geometrică a spaţiului şi a punctelor de fugă ale perspectivei, la pictorii italieni. Adică, în primul caz o gradaţie a „inimii”, a sentimentului, în cel de al doilea, a raţiunii. Leon Battista Alberti, în „Trattato della pittura” din 1436, dă o primă teoretizare a perspectivei:

Perspectiva construieşte în mod raţional reprezentarea realităţii naturii, iar istoria construieşte reprezentarea realităţii umane, afirmă el, dând voce crezului optimist al umaniştilor. Dar, la începutul secolului următor, disipat momentul de pace întreţinut de politica abilă a lui Lorenzo de Medici, survenind războaiele purtate pe pământul Italiei între doi mari adversari, împăratul Carol al V-lea şi regele francez Francisc I, certitudinile umaniştilor se eclipsează, înlocuite de un profund pesimism asupra naturii omului şi a istoriei. „Dacă valoarea artei nu mai este de a încadra şi explica raţional realitatea, cad toţi factorii de cunoştinţă pozitivă care s-au acumulat în pictura florentină în prima jumătate a secolului XV, culminând în grandioasa construcţie teoretică a lui Piero della Francesca: cade perspectiva ca structură a spaţiului, cade lumina ca realitate fizică, cade cercetarea masei şi a volumului ca o concreteţe a corpurilor şi a spaţiului”, apreciază teoreticianul şi criticul de artă italian, profesorul G.C. Argan.  În timp ce Leonardo da Vinci încearcă să explice noua ştiinţă, Botticelli avertizează de necesitatea întoarcerii la inocenţa mistică a pictorilor pre-renascentişti, lepădănd tot ceea ce a adus pictura pe calea ştiinţei: perspectiva, anatomia, antichitatea. Botticelli condamnă cultura umaniştilor care tinde să pună între om şi Dumnezeu bariera ştiinţei şi a istoriei.

În arhaismul său polemic, el anticipează dureros instanţe spirituale care peste câţiva ani vor fi proclamate de marea reformă religioasă a lui Luther. Peste câteva secole, Renaşterea va fi contestată de romantism, prin exaltarea spiritului organic al evului mediu, iar prerafaeliţii, în Anglia secolului XIX, o vor contesta din punct de vedere artistic, invocând întoarcerea la formele picturii „prerafaelitice”, susţinuţi din punct de vedere ideologic de John Ruskin şi dintre contestatorii Renaşterii în secolele XIX  şi XX nu vor lipsi mari cugetători ruşi, ca Florenski.

Ce ar fi generat o „renaştere”, în cadrul unei civilizaţii a spaţiului bizantin şi est-european, organic integrate în perioada evului mediu, dacă această civilizaţie ar fi putut evolua normal, fără a fi întreruptă? Ce căi ar fi urmat? În tumultosa transformare a artei şi a istoriei, chipurile vii, nepieritoare, de pe frescele de la Boiana, sugerează, poate, un răspuns; surâsul viu, nepieritor, al Desislavei, chipul gentil, de o impenetrabilă enigmă, prins atât de viu înaintea pictorilor Renaşterii italiene, rămân un punct ferm de echilibru şi frumuseţe, care revarsă peste spaţiu şi timp, expresia profundă a sufletului, ca un emblematic genius loci. 

 

Emil Petru Rațiu

Italia 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea), care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)