Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Un mare luptător anticomunist: Mihail Fărcăşanu

Convorbire cu Domnica Bottea

Liviu Vălenaş - Nürnberg, Germania

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

       Domnica Bottea s-a născut la 3 aprilie 1942 la Bucureşti, fiica lui Constantin Bottea, economist şi a Maragaretei Bottea, născută Fărcăşanu. A absolvit facultatea de engleză a Universităţii Bucureşti în 1965, fiind apoi asistentă la catedra de limbă şi literatură engleză, condusă de profesorul Cartianu. În anul 1973 emigrează legal, împreună cu mama sa,

Margareta Bottea şi cu mătuşa sa, Maria Lahovary, născută Fărcăşanu, în Statele Unite ale Americii. Se stabileşte la Washington, la unchiul ei, Mihail Fărcăşanu, în casa căruia a trăit, îngrijindu-l până la moartea acestuia, survenită în 1987.

       În Statele Unite şi-a continuat activitatea profesională, lucrând la Şcoala de diplomaţi a Departamentului de Stat. A colaborat de asemenea la postul de radio "Vocea Americii", secţia culturală.

 

       Liviu Vălenaş: - D-nă Domnica Bottea vă rog să ne referim la amintirile dvs. despre Mihai Fărcăşanu. A fost unchiul dvs. şi ştiu că l-aţi îngrijit cu mult devotament până la moartea lui. M-ar interesa ce v-a povestit el din activitatea sa politică până în anul 1949...

       Domnica Bottea: - Am sosit din România la Washington în 1973 şi vreme de 14 ani am fost împreună cu unchiul meu. Însă trebuie să vă dezamăgesc: unchiul meu nu ne-a povestit prea multe despre activităţile sale politice din trecut. L-am găsit de altfel melancolic şi destul de deprimat.

       După cum ştiţi, Mihail Fărcăşanu a fugit din ţară în 1946. Eu am rămas cu impresia că el nici nu a dorit să părăsească ţara. A plecat la insistenţele soţiei sale, Pia, pentru că ea şi-a dat foarte bine seama că dacă nu fug imediat din România riscă nu numai închisoarea, ba chiar şi o condamnare la moarte.

       L.V.: - Asta este clar şi pentru un orb...

       D.B.: - Da, dar unchiul meu era "avocatul cauzelor pierdute". Mi-a şi spus o dată: "Merită să lupţi pentru o cauză pierdută!" A plecat deci cu o mare durere în suflet. Au ajuns cu acel bombardier românesc vechi la Bari unde au fost internaţi într-un lagăr de refugiaţi şi apoi a trăit până în 1948 la Paris, iar din acel an s-a stabilit în Statele Unite. Din exilul parizian îl cunoaşte foarte bine pe unchiul meu Virgil Ierunca, care l-a şi evocat de câteva ori. Sigur, l-a cunoscut foarte bine şi Monica Lovinescu, care acum e foarte bolnavă.

       L.V.: - Totuşi, cred că v-a povestit ceva despre ce a făcut până în 1946 în România...

       D.B.: - Cum v-am mai spus, l-am găsit extrem de deprimat şi dezamăgit că nu reuşise să facă ceva concret pentru ţară... Mihail Fărcăşanu nu era omul declaraţiilor grandilocvente, însă am înţeles clar: plecarea sa din România în 1946 a fost o ruptură şi o rană care nu s-a vindecat niciodată! A suferit foarte tare, cel puţin asta cred, de soarta celor închişi în România, inclusiv a celor din familia lui. Plecarea sa a fost un traumatism din care nu şi-a mai revenit. Poate, cine ştie, şi-ar fi revenit dacă ar fi putut face ceva pentru România. Însă cum, încetul cu încetul, toate uşile i s-au închis la Washington, a devenit un om foarte trist şi abătut. Singurul lui refugiu era muzica. Cânta extraordinar de frumos la vioară.

       Mihail Fărcăşanu a fost un idealist amar. Nu ştiu dacă pentru el închisoarea şi moartea ar fi reprezentat ceva mai rău decât exilul. Mihail Fărcăşanu nu a fost un om politic. Politica este arta compromisului, iar el era intransigent.

       L:V.: - Cu comuniştii nu s-a putut tratat niciodată prin compromisuri, comuniştii nu au avut respect decât pentru forţă...

       D.B.: - Când m-am referit la intransigenţă am avut în vedere relaţiile lui Mihail Fărcăşanu cu politicienii români din exil sau cu oficialităţile americane. Toţi erau de părere că judecăţile sale sunt prea severe. Unchiul meu era împotriva oricărui compromis. Pentru el cuvântul

"compromis" era odios... În plus avea sentimentul unui eşec, sentiment cu care a trăit până la moarte. Avea însă şi obsesie, obsesie cu care de asemenea a trăit până la moarte:

combaterea comunismului!          

       L.V.: - Ce credea Mihail Fărcăşanu în 1973 de alunecarea României în sfera Rusiei în anii 1944-1946?

       D.B.: - Ideea lui era că am fost abandonaţi de puterile occidentale Rusiei.

       L.V.: - Nu s-a gândit să scrie o carte de memorii sau, pur şi simplu, de amintiri politice? Am fi aflat mai multe despre tragedia României din anii 1944-1946...

       L.V.: - Nu, niciodată nu s-a gândit la aşa ceva.

       D.B.: - De ce?

       L.V.: - Nu aş putea să răspund precis. Depăna însă amintiri politice cu Constantin Vişoianu...

       L.V.: - Cum, cu el?

       D.B.: - Se uitase diferendul care a dus la ruptura din Comitetul Naţional Român. După o perioadă de răceală, din 1975 s-au reluat relaţiile. Dejunau o dată pe săptămână la un mic restaurant din cartierul unde locuiam. Era un restaurant cu culoare locală, frecventat pe vremuri şi de John Kennedy, fostul preşedinte american. Constantin Vişoianu, Conu' Vivi cum îi spuneam noi, depăna amintiri şi el le audia cu mare plăcere. Unchiul meu nu era deloc vorbăreţ, dar îl asculta pe Vişoianu cu atenţie. Convorbiri despre trecut...

       L.V.: - Aţi asistat şi dvs. la aceste discuţii?

       D.B.: - Vag, doar la unele. O persoană care a asistat a fost însă Nicolae Fărcăşanu, fratele lui, care a stat în 1980 la Washington (venit în vizită din România) 9 luni de zile. Conu' Vivi venea şi pe la noi pe acasă, dar discuta politică cu unchiul meu doar când erau numai ei doi. Probabil ne considerau pe noi, femeile, puţin calificate ca să luăm parte la aceste conversaţii... Un alt interlocutor preferat era ziaristul Dumitrică Danielopol, vărul lui Alexandru Danielopol şi care reuşise să se refugieze din timp în Statele Unite.

       L.V.: - Mihail Fărcăşanu a lăsat un testament politic?

       D.B.: - Nu. Absolut nimic.

       L.V.: - Aţi cunoscut-o şi pe a doua lui soţie, Louise Gunther?

       D.B.: - Da, am cunoscut-o. Ea a murit la vreun an după ce am sosit noi în Statele Unite. Fusese căsătorită cu ministrul SUA la Bucureşti, Franklin Mott Gunther. El a murit în 1941 la Bucureşti, bolnav de leucemie. Este de altfel înmormântat la cimitirul Bellu, dacă nu mă înşel. A fost un mare prieten al României. Văduva lui, Louise Gunther a rămas şi ea ataşată de România şi a activat în continuare în cercurile emigraţiei româneşti din Satele Unite, în special la Washington. A creat şi o fundaţie pentru promovarea culturii româneşti. Aşa s-a şi cunoscut cu unchiul meu şi apoi aveau să se căsătorească.

       L.V.: - Fiindcă aţi pomenit de ultimul ministru al Statelor Unite la Bucureşti, Franklin Mott Gunther, îmi permit să reproduc din memoriile lui Mihai Antonescu 1:


 

       "Gunther este pe moarte. N-am prin urmare decât datoria să încerc să onorez pe un adversar care moare pe teritoriul nostru, cu atât mai mult cu cât Gunther a fost un prieten al României şi al meu personal şi m-aş dezonora dacă aş face altfel. După moartea lui Gunther am trimis o scrisoarea doamnei Gunther, prin care îi arătam că orice s-ar întâmpla, poate să conteze pe sprijinul meu, fie că doreşte să mai stea în ţară, fie că vrea să plece. Iar dacă eu voi pleca, voi lăsa cu severitate, pentru cel care mă va urma, aceaşi obligaţiune şi sunt sigur că orice român va respecta ceea ce respect eu, comunicându-vă aceasta. Mergeam în vizită oficială la Berlin (23 noiembrie 1941). În gară fiind condus de legaţia germană, l-am rugat pe domnul Killinger să dea dispoziţie domnului Steltzer şi persoanelor care mă conduceau, pentru ca să pună la dispoziţie un avion german sau să lase unui avion român posibilitatea de a survola teritoriul european ca să-i ducă lui Gunther un medic din Elveţia. Killinger mi-a spus: Dar America vă va declara şi dumneavoastră război zilele acestea. Am răspuns: Domnule Killinger, războiul se face cu vii, dar nu cu morţii".

 

                                                                          Washington - Nürnberg, 24 septembrie 2005

 

                                                                              Liviu Vălenaş

NOTĂ:

 

1. Memorii şi note ale lui Mihai Antonescu (Arhivele Naţionale ale României - Arhivele Istorice Centrale, fond "Preşedinţia Consiliului de Miniştri", vol. 1092/1943, 1120/1943-1944, f. 21-25)

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.