Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

„Corvin - Secvenţe lămuritoare

Seria : Eroi ai neamului românesc. Iancu de Hunedoara

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Cognomenul de „Corvinus”, „Corvin” sau „Corvinul” necesită şi el unele lămuriri. Deşi ajuns la apogeul puterii sale monarhice (şi chiar unul dintre suveranii celebri ai Creştinătăţii), regele Ungariei, Matia Corvinul, continua să se confrunte cu unele aluzii ironice şi chiar caustice, cu privire la originea sa modestă („valahă”) şi la faptul că îi curgea prin vene, acelaşi sânge cu cel al supuşilor săi „schismatici”[1]. În anumite izvoare istorice străine, cum ar fi cele veneţiene, descendenţa lui Matia Corvinul din români este apreciată, însă, în mod pozitiv, căci, pe la 1475-1476, ambasadorul Veneţiei la Buda, Sebastiano Baduario, îi elogia pe aceştia (considerându-i din neamul „serenissimului rege”) pentru că luptaseră totdeauna, cu vitejie, împotriva otomanilor, atât „alături de părintele său”, cât „şi de majestatea sa”[2]. Toate acestea, totuşi, nu reuşeau să schimbe percepţia unora dintre capetele încoronate ale Europei (cum ar fi împăratul romano-german, Frederic al III-lea de Habsburg, care constata, cu superioritate, că Matia era „natus a Valacho patre”, adică „ născut din părinte valah”)[3] şi a vârfurilor nobilimii maghiare, care continuau să-l dispreţuiască (bineînţeles, că nu pe faţă), considerându-l doar „un crăişor al românilor” (trimitere la pretenţia lui Matia că s-ar fi înrudit cu dinastia voievodală a Basarabilor) şi să conteste veridicitatea zvonului, conform căruia, ar fi fost nepot, nelegitim, al regelui-împărat Sigismund de Luxemburg (aluzie la aşa-zisa paternitate atribuită acestuia în legătură cu naşterea lui Iancu de Hunedoara)[4].

Au fost situaţii în care însuşi Matia şi-a confirmat apartenenţa la poporul român, renunţând cu ocazia primirii oficiale a unei solii trimisă la Curtea sa de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (14 aprilie 1457-2 iulie 1504)[5], la serviciile dregătorului însărcinat cu traducerea vorbelor boierilor moldoveni, sub pretextul că le înţelegea graiul[6]. Că era vorba de asemănarea dintre limba română şi cea latină, sau că Matia chiar pricepea limba strămoşilor săi şi a unei părţi dintre supuşii lui, nu ne este foarte clar, însă, cu siguranţă, declarând în faţa înalţilor demnitari ai Ungariei că nu are nevoie de interpret pentru a comunica cu solia moldavă, a confirmat, încă o dată, ceea ce aceştia ştiau deja, şi anume faptul că suveranul lor, se trăgea din români[7].

Posibilitatea ca el să se înrudească cu domnii Ţării Româneşti din familia princiară întemeiată de Basarab I (cca.1310-1352)[8], nu contribuia prea mult în ochii lor la creşterea prestigiului vanitosului urmaş al cnejilor haţegani (voievozii de la sud de Carpaţi fiind „schismatici” şi vasali ai puternicului regat catolic maghiar, situaţie ce nu îl îndreptăţea pe Matia, cel puţin din punctul de vedere al trufaşilor magnaţi unguri să facă prea mult caz de „nobleţea” originii sale)[9].

Mulţi considerau, la acea epocă, că a descinde din români, era un lucru mai mult decât respectabil, chiar glorios, din moment ce aceştia, fără deosebire de ţara de provenienţă (fie că era Transilvania şi Ungaria sau Ţara Românească şi Moldova), întruneau două calităţi remarcabile pentru acea vreme şi anume : îşi aveau obârşia în milenarul şi măreţul popor al romanilor şi luptau cu un neasemuit curaj, dând dovadă, în multe împrejurări, de un eroism homeric, pentru apărarea lumii creştine de pericolul turcesc[10]. Ori, Matia, pe linie paternă (adică cea care conta în societatea medievală) era de origine românească şi, deci, dacă ai săi izvorau din cei care au cucerit Dacia şi au colonizat-o, indiscutabil că şi el provenea dintr-o anumită familie romană[11]. Prin urmare, pornind de la faptul că tatăl său era român, iar românii (o cunoşteau toţi învăţaţii umanişti ai vremii) descindeau din romani (şi ce putea fi mai onorabil decât să ai rădăcinile în Roma, leagănul civilizaţiei europene), Matia l-a însărcinat pe Antonio Bonfini (sau Antonius Bonfinius, în varianta latinizată a numelui său), secretarul şi lectorul particular al soţiei sale, regina Beatrice, să întocmească o genealogie cât mai credibilă sau verosimilă, din care să rezulte că se trăgea dintr-o străveche, celebră şi nobilă familie romană[12]. Folosindu-se şi de faptul că pe blazonul familiei Huniazilor era prezent corbul cu inel în cioc, Bonfini (care, de altfel, era destul de convins de latinitatea românilor, el afirmând că „românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în timpul de-acum limba lor, care, deşi se afla în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă […] Înecate sub valuri de barbari, ele [aşezările şi forţele militare romane din Dacia-n.n.T.C.] totuşi mai exală [emană - n.n.T.C.] limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii cât a limbii”)[13] s-a achitat onorabil de sarcina primită astfel că, în octombrie 1486, i-a prezentat regelui Matia un volum, intitulat De Corvine domus origine libellus (Cartea despre originea Casei Corvineştilor) în care „dovedea” că stirpea „serenissimului rege” Matia, îşi avea originile în familia unui nobil roman pe nume Valerius Volusus[14], sau Valerius Messala Corvinus[15], cu strămoşi ce existaseră încă înainte de întemeierea Romei şi cu urmaşi de seamă care par­ti­­cipaseră la cucerirea, colonizarea şi romanizarea Daciei şi deci la formarea po­porului român şi a limbii sale[16]. Având ca bază de plecare tot corbul de pe ste­ma „Hunedorenilor”, Bonfini va lansa ulterior şi teoria conform căreia legenda care circula pe seama descendenţei lui Matia din Sigismund de Luxemburg, era şi ea reală.

Prin urmare, în istoria scrisă de el şi dedicată ungurilor (Historia
Pannonica sive Rerum Hungaricarum Decades IV et dimidia), finalizată în 1496 (deci la câţiva ani de la decesul lui Matia Corvinul), cronicarul italian va introduce atât „dovezile” ilustrei origini romane a marelui rege, cât şi pe cele ale înrudirii acestuia cu Sigismund de Luxemburg. Desigur că Bonfini, ca de altfel şi alţii, au ştiut că erau doar ipoteze sau tradiţii orale, însă ele au rezistat în timp, păstrându-se până în prezent[17].

Cu siguranţă că „fabricându-i” o astfel de ascendenţă, Bonfini nu a reuşit, totuşi, să pună capăt bârfelor ce aveau ca subiect adevărata şi modesta origine a regelui Matia, însă, l-a făcut fericit pe acesta, şi totodată a impus, pentru tot­dea­una, în istorie, numele dinastiei Corvineştilor.

Referitor la membrii familiei Huniazilor la numele cărora se poate adăuga cognomenul de Corvin, în mod normal aceştia ar fi doar Matia şi descendenţii săi direcţi şi anume singurul său fiu, Ioan şi copiii acestuia Cristofor şi Elisabeta (decedaţi prematur şi fără urmaşi), a-l desemna pe tatăl puternicului monarh al Ungariei cu numele de Corvin fiind complet greşit, căci la vremea sa Iancu de Hunedoara nu l-a cunoscut, neexistând încă. Este drept că în epoca romantică s-a creat, pentru a-l desemna pe eroul de la Belgrad, forma „Ioan Corvin” sau „Ioan Corvin de Hunedoara” (întâlnită uneori, chiar din veacul al XIX-lea şi la câţiva dintre marii noştri cărturari)[18], care s-a menţinut până în zilele noastre (în anumite lucrări de popularizare), permanentizând, astfel, această greşeală. Practic, al numi în acest mod pe marele luptător antiotoman, înseamnă a provoca o serie de confuzii determinate de faptul că cel care a purtat numele de Ioan Corvin a fost însuşi nepotul său amintit mai sus[19].

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu 


 

[1] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul : de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p115.

[2] Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.380.

[3] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a II- a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1993, p.67-68.

[4] Ioan-Aurel Pop, op.cit., p.116.

[5] Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.457.

[6] Ioan-Aurel Pop, op.cit., p.116.

[7] Ibidem.

[8] Istoria României în date, p.453.

[9] Ioan-Aurel Pop, op.cit., p.117.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem,p.118.

[12] Ibidem,p.117.

[13] Călători străini despre Ţările Române, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.482-483.

[14] E. Kovács Péter, Mattia Corvino, Roma, 2000, p.12-13.

[15] András Kubinyi, Matthias rex, Budapesta, 2008, p.9.

[16] Adolf Armbruster, op.cit., p.69-70.

[17] Ioan-Aurel Pop, op.cit., p.118.

[18] George Bariţ, Ioan Corvin de Hunedoara. Originea, genealogia, faptele sale imortale, în „Transilvania”, anul VI, nr.5, 1873.

[19] Ioan-Aurel Pop, op.cit., p.120.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUȚII - Inserați un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea), care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)