Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Crăciun de odinioară şi de acum

Julia Maria Cristea - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 Sfârşit de decembrie 1989 – Viena. La început vestea a venit ca un val, un zvon incredibil, de neimaginat, care i-a surprins şi cutremurat pe imigranţii români.

- Aţi auzit ? La Timişoara a început revoluţia. Se trage în plin.

Apoi valul a crescut din ce în ce mai mult, iar când televiziunea şi ziarele austriece I-au confirmat veridicitatea, el s-a transformat într-un adevărat tzunami. Atunci, în acele momente de groază, de bucurie, de milă, de indignare, de speranţă, de intens patriotism, de regret că fiind departe de ţară nu pot participa şi ei, românii vienezi au fost uniţi sufleteşte ca un singur trup cu mii de inimi, care toate băteau la unison. Legăturile telefonice « ardeau » de intensitatea apelurilor. Cuvântul de ordine era - organizarea mitingului din faţa ambasadei române, pentru a susţine – cel puţin moral – curajul şi abnegaţia celor care, cu riscul vieţii, au îndrăznit să spună acel “ NU – de acum nu se mai poate”.

Se înserase, dar totuşi o mare parte din Eugenstrasse era luminată ca ziua. Nu numai în faţa ambasadei române, unde pe trotuar ardeau sute de lumânări – puse în memoria celor căzuţi la Timişoara – ci şi de cele purtate de miile de persoane care s-au strâns aici, blocând aproape strada pe sute de metri – de la începutul ei (unde se află statuia ostaşului sovietic) şi până spre gara de sud. Români, austrieci, iugoslavi, francezi, englezi, cehi, unguri, un amalgam de limbi cunoscute şi necunoscute, înţelese şi complet străine  – o adevărată înfrăţire între oamenii  care în felul acesta şi-au exprimat crezul că ceva trebuie să se schimbe, că a venit vremea ca un sistem nedrept să fie înlăturat, că cei care-şi sacrifică viaţa pentru a dărâma “falşii idoli” trebuiesc încurajaţi şi cinstiţi ca pe adevăraţii eroi.

Nu s-au strigat lozinci sau cuvinte mari. Era mai mult o atmosferă de reculegere. Oamenii vorbeau între ei, întrebau, răspundeau - cuvintele treceau peste capetele tuturor ca un zumzet. Şi poate că totul ar fi rămas ca un miting al solidarităţii, dacă preotul român  (refuz să-i dau numele) nu ar fi apărut îmbrăcat în odăjdii (ca să fie astfel mai convingător), nu s-ar fi urcat pe un scaun (ca să fie văzut cât mai de departe) şi nu şi-ar fi început peroraţia.

- Fraţi români. Mergeţi înapoi la casele voastre. Aţi fost minţiţi şi înşelaţi. Nu s-a întâmplat nimic la Timişoara. Totul este o înscenare. Sunt doar zvonuri pentru a ne dezbina. Pentru a ne învrăjbi. Fraţi români…

Nu cred c-a reuşit să spună (adică să mintă) mai mult. Poate câteva fraze tot cu acelaşi leit-motiv. Nu le mai ţin minte, dar, nu am să uit niciodată reacţia mulţimii.

- Huo mincinosule! Securist ce profanezi sfânta biserică! Huooooooooo! Minciună ! Criminalilor!

Şi în sfârşit, de undeva din mulţime, au izbucnit cuvintele care de ani erau încrustate în suflete, dar nimeni n-a avut curajul să le scoată la iveală : « Jos Ceauşescu », « Moarte călăului », la început strigate de câţiva, apoi scandate de mulţime, cu bătăi ritmate din palme. Acesta a fost semnalul. Preotul şi-a luat tălpăşiţa – renunţând la minciunile lui. Era periculos să se menţină pe poziţia pacifistă. De undeva, din mulţime, a fost scoasă o păpuşă mare cât un stat de om, confecţionată artizanal din hârtie de ambalaj. Pe pieptul ei, pe o pancardă era scris numele celui pe care-l simboliza – Ceauşescu. A fost atârnată de ramurile unui copac şi i s-a dat foc, în uralele mulţimii care, dezlănţuită, a început să împroaşte cu vopsea roşie pereţii ambasadei.

Cât a durat totul, de când au început să se adune oamenii, e greu de spus. Trecuse de ora opt, când mulţimea s-a pus în mişcare, o lungă coloană ce striga lozinci - ca la manifestaţiile « rituale » comuniste, dar cu alte semnificaţii.

S-a coborât dealul de la Belvedere, s-a parcurs Ringul până la Operă – în aplauzele spectatorilor improvizaţi de pe trotuare, apoi prin faţa vestitului hotel Sacher. Aici, s-a făcut o scurtă pauză, pentru a răspunde astfel omagiului somităţilor din lumea banului, ieşite la balconul central în fracuri cu papion şi rochii de seară, pentru a toasta cu paharele de şampanie ridicate şi a striga: România! România!

Am ajuns în piaţa din faţa catedralei Sf. Ştefan. Puhoiul de oameni s-a oprit ca pentru rugăciune, ca pentru reculegere. Nu se auzeau decât repiraţiile lor.

Deodată, din înalturi, s-a răspândit peste mulţime cântarea clopotelor, uşile mari ale catedralei s-au deschis şi preotul îmbrăcat în odăjdii a ieşit afară, intrând printre oameni până spre mijlocul pieţii.  S-a făcut cerc închis în jurul lui, iar când a început să se roage cu voce tare pentru România, eroii şi martirii ei, toţi oamenii au îngenunchiat, pe pietrele îngheţate ale pavajului, rugându-se alături de el. Femeile plângeau, şi nu numai ele…

Cine a cunoscut aceste momente, nu le va uita niciodată.

Nu va uita nici orele, nesfârşitele ore de stat la o coadă interminabilă, afară, într-un frig cumplit, în ajunul Crăciunului, oameni de toate naţionalităţile, strânşi aici pentru a dona sânge răniţilor din Timişoara. Văzând că se întunecă, Crucea Roşie a trimis în ajutorul centrului de donare, maşinile speciale unde se recolta, pentru ca donatorii să poată să plece mai repede, să poată petrece bucuria Crăciunului – acasă, în mijlocul familiei.

Nu voi uita emoţiile cu care urmăream ştirile difuzate din ţară la radio, şi cele “dinainte”, şi cele  “de după”. Teroarea că totul va fi doar o încercare ratată. Bucuria, speranţa care s-au transformat în spaimă.

Nu voi putea uita cuvintele mamei mele: «  Doamne îţi mulţumesc că m-ai lăsat să trăiesc momentul acesta, acum pot să mor liniştită ».

Nu voi uita nimic din toate acestea. Nici bucuria pe care am simţit-o când la ritualul spectacol de binefacere, organizat de televiziunea austriacă « Licht ins Dunkel » ( lumină în întuneric), în jur de trei milioane de şilingi au fost strânse pentru România.

Nu voi uita nici faptul că timp de un an, la toate băncile erau puse hârtii de depuneri de bani ( Erlagscheine), tipărite special « Ajutor pentru România ». Mulţi se întreabă şi acum : unde au ajuns banii aceştia ?

Nu voi putea uita nimic. Nici regretul că eram departe, nu acolo.

Nu voi uita nici poezia pe care am scris-o plângând şi am publicat-o în cotidianul România Muncitoare, în acele zile de decembrie.

O reamintesc aici, pentru cei care au uitat tragismul acelui decembrie, pentru cei care l-au folosit ca pe o rampă de lansare, sau care au scris scenariul acestui film de groază – pe care doar peste decenii istoria îl va face cunoscut..

            O remintesc aici ca pe un gând pios adresat tuturor mamelor, care şi-ai pierdut atunci bucuria vieţii.

 

Nu plânge mama dragă

 

Eu, cel venit pe lume din ordin împlinit,

Plăpând rod al iubirii, dar făr-a fi dorit.

Eu, cel hrănit din creşă cu laptele minciunii,

Pentru a fi robot în armia genunii.

 

Eu, cel crescut în lacrimi amare de părinţi,

În foamete şi lipsuri şi fără de dorinţi,

Eu sunt azi vestitorul de zori de libertate,

De eră încheiată, de bine, de dreptate.

 

Nu plânge mamă dragă de preţu-a fost prea mare,

Nu m-a durut nici glonţul, cum lacrima-ţi mă doare.

Doar tu m-ai învăţat că regele iubirii

A ispăşit pe cruce păcatele-omenirii !

 

Suit-am toţi Golgota, cu pasul tot mai greu

Şi spinii umilinţii ne-nsângerau mereu,

Priveam doar jos pământul şi ne târam mizer,

Icarii cu-aripi frânte, n-aspiră către cer...

 

Azi s-a umplut măsura, demoniacul „Faust”

Sperând în nemurire stârni un holocaust.

Ca un ocean în clocot s-au ridicat acei

Ce s-au lăsat zdrobiţi de-o mână de mişei.

 

Azi preţul biruinţei noi l-am plătit în sânge.

Nu plânge mamă dragă,

Victoria nu se plânge...

 

 

Din moşi – strămoşi, credinţa românilor este că în Noaptea Sfântă a naşterii Mântuitorului, se deschide cerul şi rugile oamenilor sunt ascultate şi îndeplinite de Creatorul Divin.

O Doamne, apleacă-Ţi urechea şi ascultă-ne:

Fă ca lacrimile care au ars ochii şi sufletele mamelor, să nu fi fost vărsate în zadar.

Fă ca vieţile celor care n-au apucat să ştie încă ce e viaţa, să nu se fi pierdut fără nici un sens.

Fă ca speranţa celor care au crezut iluzoriu în mai bine, să nu rămână ca în legendă, închisă în cutia Pandorei, în timp ce toate relele s-au răspândit  ca o endemie, ce ucide sufletul şi trupul unui popor.

Doamne, fă ca binele şi rodnicia să se reverse asupra tuturor, nu numai celor din „Topul 300”.

Fă ca bătrânii să nu mai fie înspăimântaţi de nesiguranţa zilei de mâine.

Fă ca să se termine, să vină şi în acest „Carnaval” de 16 ani – momentul când măştile trebuiesc scoase, pentru ca oamenii să se vadă, să se cunoască, să ştie, să înceapă să aibă încredere şi mai ales - cuvântul ADEVĂR să-şi aibă adevărata semnificaţie.

Fă să răsară zorii liniştii pentru toţi cei din neamul nostru, nu numai din ţară ci şi cei ce s-au răspândit ca „cenuşa orbului” pe toate meridianele, mulţi luptând din greu să supravieţuiască – înfruntând toate greutăţile, suportând toate compromisurile pentru a-şi ajuta familia rămasă în ţară – sau alţii cu rosturi împlinite, dar absolut toţi „bolnavi” de acea boală care nu se vindecă – „nostalgia dorului”.

 

 

Julia Maria Cristea

Viena

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.